viața ma învățat mereu

sa nu aștept nimic , de la nimeni

și la bine și dar la greu

dar totuși suntem , oameni

avem opiniile diferite

e și normal pentru noi

inimile sa ne fie iubite

pe dinăuntru suntem goi

unii fara de milă

alții mai rai și întunecați

fii o persoana stabilă

fraților, suntem frați

frați din altă mamă

dar cu același sânge

pentru asta nu am teamă

acum te rog, numai plânge 

hai sa dăm mână, cu mână

să cântăm imnul dreptății

cei cu inima cea bună

versurile realității 

Fără o mână de paie sub ciolane,

Fără un codru de pâine,

Citesc cărţi medicale,

Să-mi tratez boala de mâine.

Macin în trup o durere bălaie,

Mă arunc la picioarele morţii,

Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,

Lăsându-mă la învoiala sorţii.

Plâng îngropat până la gât în omăt,

Lacrimile în ţurţuri lucesc,

Mestec durere şi parcă mă îmbăt,

Lângă troiene călăii zâmbesc.

Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,

E bocnă şi inima-n piept,

Moartea din nou încerc să o chem,

Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.

Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,

Croncăne ciori spânzurate-n copac,

Gerul de faţă crâncen mă muşcă,

Lângă mine râde un drac.

Mă simt sfărâmat ca o piatră,

De dejecţii umane schilodit,

Uitat de mamă, de tată,

Iar de moarte din nou părăsit.

În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,

Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,

O lume unde criticile cad ca ploi reci,

Și umilința începe , un drum drept.

Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,

Izolarea, un zid gros între inimi construit.

Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,

În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.

Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,

Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.

Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,

În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.

Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,

Sentimente ignorate, promisiuni uitate,

Confortul, un străin pe strada speranței,

Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.

Blamarea, o sabie cu două tăișuri,

În inima relației, adânc, se înfige.

Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,

În sala judecății, doar eu vinovat.

Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,

Gaslighting, lumini false în noapte,

Memoria, un puzzle cu piese lipsă,

Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.

Intimidarea, un monstru ce umblă liber,

Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.

Frica, un companion constant,

În inima nopții, speranțele se despart.

Șantajul emoțional, lanț invizibil,

Compasiunea, o armă împotriva voinței.

Frica de singurătate, un ecou în gol,

În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.

Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,

În adâncul abisului, speranța refuză să moară.

Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,

Fiecare pas contează, în zori de zi.

Du-mă Doamne-n lume, 

Fără chip și nume, 

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Pune-mă-n pământ, 

Să răsar ca vânt, 

Toarnă-mă-n hârdoaie, 

Să cad ca o ploaie. 

Fă-mă răsărit, 

Să mă știu iubit, 

Ori un bob de rouă, 

Lacrimi să mă plouă, 

Să curg în izvoare, 

Ca o taină mare, 

Să mă bea cu sete, 

Tinerele fete. 

Fă-mă vis subțire,

Dus de amintire,

Să m-ascund în șoapte,

Rostite în noapte,

De-un tânăr fecior,

Ca un cald fior,

Și să duc pe pleoape,

Ale mării ape.

Fă-mă stea de ceară,

Să ard doar o seară,

Ori cuvânt uitat,

Într-un vers curat,

Să mă pierd în lume,

Fără chip și nume,

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

Precum un tranfir în câmp,
Eu vreau sa te ating
Tu îmi apari in orice gând,
Eu dorul cum să-l sting?!

Precum o stea in cer apari,
Eu vreau să te cuprind
În visul meu tu doar erai,
Eu dorul cum să-l sting?!

Precum o pasăre in zbor,
Doresc eu să te prind
Tu oare ştii ce este dor?
Eu dorul cum să-l sting?!

Buzele tale dulci şi moi,
Privirea, caracterul
Aici suntem numai în doi,
Eu sunt ca prizonierul,

Sunt prizonier în ochii tăi,
Zâmbetul tău omoară
Tu lecuieşti cu sare răni,
Durerea să dispară.

Leit a unei simfonii
Eu vreau iubirea s-o aprind,
Tu ai făcut multe prostii
Cu tine dorul am să-l sting.