O zi

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!

Lui Diana Şoşoacă

Spun colegii din Senat,

Că aleasa D. Şoşoacă,

E din baroul-avocat…

Dar juri că vine de la troacă.

Lui Diana Şoşoacă

La tribună-n parlament,

E Şoşoacă revoltată,

Şi atacă virulent,

Doar cu gesturi de primată.

Lui Diana Şoşoacă – din partidul AUR

Au zis toţi de la partid,

Că e AUR…fără îndoială,

Însă clar s-a dovedit,

Că-i alamă cu spoială.

Lui Diana Şoşoacă

Dânsa turuie ca un tribun,

Iar toţi colegii îi dau dreptate,

Nu c-ar spune ceva bun,

Ci că-i om cu… greutate.

Aleşilor din parlament

La cât de graşi aleşii sunt,

În parlament în loc de locuri,

Ar trebui să se monteze,

Cocine şi cu padocuri.

Un credincios

La biserică a plecat,

Dar pe drum s-a ospătat,

Busuioacă a servit,

Şi-a ajuns… aghezmuit.

La Înviere

Vrând s-ajungă la Înviere,

Şi-a găsit motiv curat,

Dând cu vin, apoi cu bere,

Stă-n pronaos, mort de beat.

La stomatolog

Ajuns la stomatolog,

C-o extracţie de măsea,

Văd că preţu-n catalog,

Un extras de cont, cerea.

La restaurant

Am servit un cotlet cald,

Şi apoi am constatat,

Că la gust era cam fad,

Dar la preţ… cam piperat.

Unui patron de restaurant

A gătit fripturi, salate,

Şi fiind băiat “isteţ”,

Tot piperul din bucate,

La băgat subtil în preţ.

îmbătrânim încet-încet

 dar sigur

simțim  pământul cum se insinuează în oase

în măduvă

cu fiecare pas înspre grădinile suspendate

ale cerului

mai adăgăm câte un pumn de țărână

la temelia năruită a speranței

lăsăm umbrele

aceste creaturi jalnice

tot mai mici

înaintea corpurilor

în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra

cu ochii

încep să-ți bată clopotele

simți tămâia sfârâind în cădelniță

chemarea inconfundabilă a pământului

risipit în oameni

palmele bătucite ale lui Dumnezeu

modelând din lutul primordial omul cavernelor

Homo Australopithecus

ceva de genul acesta

murim încet-încet

dar  sigur

precum melcii

în carapacele lor închise ermetic

hermafrodiți

titulari de drept pe liberul nostru arbitru:

ultimul drum…

Vânzătorul de bonsai răgușise strigând

și făcând plecăciuni scurte:

- Bonsai ,bonsai  la alegere,

avem smochini plângători,

arbori umbrelă și arbori de ceai,

uite, acesta e micuțul arbore de cafea,

și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,

avem și ghivece din lut ars,

cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,

adus de la mama lui,

nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste,  gaijin!

Străinul eram eu.

- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,

cedând insistențelor sale,

și-mi iau pinul bonsai.

- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,

altfel ajunge la cer!

„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant

cuvintele sale prin minte

înainte s-adorm

ba chiar și după aceea,

bonsai-ul crescuse până dincolo de nori

cu mine pe-o ramură,

nici nu-mi aduc aminte cum am căzut

îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt

că-mi rememoram viața pe repede înainte,

micuțul japonez era tot acolo:

- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!

Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars

și roagă-te să te pot vinde!

Ochii ei albaștri

Și parul ei de-un cafeniu închis,

Cu ale sale plete-n vânt

Se ascunde-n propriul râs,

Se teme să se arate.

Se ascunde după foile ce cu sutele le scrie

În timp ce răsare luna ruginie...

Povestind în rânduri despre ale dragostei aventuri cutreierate,

Și  nu o vede nimeni, stă sub lună, ascunsă de toți și de toate. 

-Te-ai trezit? Acum îți pasă?

-Nu sunt treaz, dar vreau o șansă.

-Puiule,

Șansele sunt infinite.

Inima!

Las-o să profite!

Lasă-ți gândul pentr-o zi!

Și vezi oare cum o fi.

-Mi-a păsat azi de-o furnică.

Se zbătea, murea de frică.

Am salvat-o de la moarte.

M-o fi salvat și ea, poate?

-Poate, poate, te-ai trezit.

Poate, poate, te-ai mințit.

Ascultă aici! fii chibzuit:

De înoți în nepăsare,

Te vei îneca în mare!

Să-ți pese de toate, copile!

Să-ți pese, nu-i obositor.

E vital.

E-nălțător.

-Acum îmi pasă.

- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul  căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul  a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.

Tăcerea - mi vorbește
Și eu o înțeleg,
Am fost amândouă
La același concert
Auzind vioara plângând
Pe clapele negre
A unui pian ce cântă
Ascuns de cortina vremii.
Tăcerea mă-nsoțește
Si eu o însoțesc
Spre simfonia altei  viori
Ce-și poartă arcușul
Pe zilele noastre pierdute
Printre cortine ce cad
Pe-a căror brocart
Clapele tac, pianul tace,
Tăcerea lui îmi vorbește…

Frumoasă ești ziuă
Strălucitor îți este soarele
Întunecată-i noaptea…
Nu vreau sa mă duc în ea
Lasă-mă  în amurg
Să mângâi cu privirea marea
Îndepărtarea s-o parcurg
Lopătând val după val
Mă voi duce la mal,
Un singur mal
Spre  barca naufragiată
A cărei velă la catarg, îi fulgerată.
Te rog zi, lasă-mă
Să  amurg la malul mării….

Când tăcerea-mi cântă valsul
Eu mă rătăcesc de mine
Mă alerg, mă caut,mă chem
Gândurile mă ajung
Și-mi lipesc de mine glasul
Să-l aud ce mai îmi spune,
Unde, unde să m-alung…

Fără nici o alinare
Doar misterul din amurg
Răscolește prin sertare
Amintirile ce-n mine curg.

E orașul  cu o stradă  
Strada pașilor pierduți
Tainice trăiri se sparg
Lăsând gândul în ogradă,  
Casa tristă  și-un cerdac
Strajă-i sunt  crengi de liliac
Pe o stradă într-un burg…

O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.

……………………………………………………

Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și  credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..

……………………………………….

Eu singură m-am regăsit
Printre  copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri  colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul  nopții vârsta se  ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.

Din cuvinte ciugulite,
Și clinchete de clopoței
Zilele clevetitoare
Numărate vrei, nu vrei
Se ating  pe minutare
Șoșotind pe la urechi
Cum, că timpul solitarul
Iar își schimbă anul vechi
Cu alt  an, zis, mult mai bun.

Temporară sau flotantă
Într-un an tot trecător
În bagaj îmi iau  speranță
Doar un pic de nostalgie,
Un regret și un oftat
Ce-a rămas dintr-o iubire.
Fericirea, frumusețea
De mulți  ani s-au terminat…
Deci  ,multe nu am  de luat.

Îmi așez pe umeri vălul
Dintr-o noapte violetă,
Ascund ciobul de oglindă
Într-o scrisoare secretă
Să am unde a mă privi.
Două lacrimi, un oftat
Ating timpul cu-o steluță
Anul vechi,  grăbit a plecat .
Eu, mai rămân în gând cu el
Dar mă mut în celălalt.