zboruri deasupra zidurilor circulare/2

Tu ai vrea o fata dulce,
Dulce ca mierea, blândă
Și sclipitoare ca o stea.
Tu ai vrea o soție matură,
Dar eu nu sunt așa,
Imperfecțiunea mea nu atinge ale tale dorințe.

Tu ai vrea să fiu ca luna,
Să levitez în jurul tău,
Dar eu caut un Pământ pe care să-l încălzesc.

De aceea, îți voi spune: „Rămas bun!”
Și voi spera să ai parte de sclipirea pe care o cauți<3!

Privirea mea

De-ai putea să vezi prin ochii mei,

Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,

Cum te vedeam ca pe un zeu

Într-o lume plină de furtuna.

Erași lumină-ntr-un colț de cer,

Un vis nespus, un gând stingher,

Un foc aprins în noaptea grea,

O pace ce doar tu-mi puteai da.

Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?

Privirea mea te-a tot iubit.

A rămas tăcută, străpunsă de dor,

Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.

De-ai putea vedea ce-am ascuns,

În fiecare lacrimă ce s-a strâns,

Poate-ai înțelege ce-ai lăsat

În ochii mei, când ai plecat.

Trist, sunt trist mereu de dor,

Pe cer nu mai văd nici stele...

Cred că stelele tot mor,

Şi cad in palma ta mergele.

Să ştii ca nu mai vreau să mor,

Nu mai vreau sa simt durere. 

Insă dragostea o să o las ca arhespor,

Să rămină sursa, ce imi dă putere.

Erârziu ,somnul nu vine

Cât a-și vrea să fiu cu tine

Să-ți stâng mâna încetișor 

Și de drag să mă înfior.

Să te mângâi pe obraz

Sub un ochi de lună treaz

Să-ți resfir pe umeri plete

Și aroma-ți să mă îmbete.

Lângă o tufă de sulfină 

Să dormim noaptea-n grădină

Să-ți sărut ochii și fața 

Până vine dimineața.

Fermecați de vraja nopii

Numărăm stelele sorții.

Steaua mea e luminoasă,

Ne zămbește bucuroasă,

Că-s voinic și tu frumoasă 

Și amândoi vom face casă.

În noapte timpul curge greu,

Prin ore reci, prin trupul meu,

Și luna-i al meu ochi sticlos,

Ce-apusul astăzi mi l-a scos.

Sub gene triste, lacrimi cad,

Ca două boabe de smarald,

De gânduri care mă topesc,

De doruri ce mă mistuiesc.

Și iarăși stau și te aștept,

Sub teii care plâng în piept,

Să-ți văd privirea, să te chem,

Din scrum să-nvie-un dulce semn.

Și-mbrac tăcerea în culori,

Plângând iubirea până-n zori,

Când teii înfloresc din nou,

Ca într-un trist și vechi tablou.

Și-n frunza lor tot mă scufund,

Cu chipul tău mereu în gând,

Și-mi freamătă amoru-n piept,

De-atâta dor și chin nedrept.

Și-n umbra nopții mă cobor,

Pe drumul vechi, căutător,

Dar teii parcă-mi spun încet,

Că timpul s-a pierdut discret.

Dar tot visez sub cerul clar,

Purtând în suflet un altar,

Cu teii martori, plini de dor,

La chipul tău nemuritor.

E tulbure apa, 

Și vâsla mi-e ruptă, 

Vântul nu suflă, 

Și totu-i o luptă. 

De vin înspre tine, 

Din cer iarăși tună,

Și simt că în mine, 

Se naște-o furtună. 

Valuri înalte, 

De trup mi se sparg, 

Și tâmpla mi-e velă, 

Iar pieptul catarg. 

Odiseea e grea, 

Iubirea mă roade, 

Și inima-i prinsă, 

În ale tale năvoade. 

Adu-mă la mal, 

Și plângi cu ochi viu, 

Ca-n lacrima ta, 

Naufragiu-mi să-l știu. 

deja ninge...

licori amăgitoare

pansează

vechile răni.

până la prima stație,

viespea de mare-i

blocată-ntre 

uși.

cu cât ne depărtăm-

spre stânga,

de centrul creației divine,

valorile umane-și schimbă structura,

modificând genomul,

inversând sensul

forțelor de progres spiritual.

un copil.

mi-a spus că numerele negative

nu-s simpatice.

liniștea unei dimineți

încremenită de spaimă,

a secat

izvorul lacrimilor de căință.

la capătul drumului întoarcerii,

tatăl-cel îndelung răbdător,

ne face semne disperate

cu năframa.

oscilând între

cumpărător și vânzător

traiul e anost-

indiferența la schimb

privind apusul prin prisma rațiunii: neprietenoase sunt păsările; ofilite-s florile; oamenii, din ce în ce mai distanțați, nu se mai recunosc.... și umbra poetului trecând agale printre stele... 

cu cât ne depărtăm- spre stânga, de centrul creației divine, valorile umane-și schimbă structura, modifică genomul, inversând sensul forțelor de progres spiritual.

un copil mi-a spus că numerele negative nu-s simpatice. 

este adevărat că numerele negative nu-s arătoase, totuși, ele-s necesare-n rostuirea vieții. 

lupta pentru a câștiga un loc pe zid, lupta pentru un scor de credit social mare, rupe aripile, dizolvă nemulțumirile.

la toaleta publică, aparatul distribuie hârtie după merit. 

neliniști- sculpturi de vânt, vârtejuri rotite de brațele de oțel ale unei caracatițe solare- oglindesc în oglinda brixel, siluete feminine temătoare. 

netulburat de sunetul sirenei, vânzătorul de-nghețată, proptit în picioru-i de lemn, privește îndepărtatul zbor al pescărușilor.

aripile se ating, nelăsând loc întristărilor. 

muțenia- unei foi albe de hârtie, poate trezi din adâncuri lumini nebănuite de iubire.

muțenia unei foi imaculate înspăimântă tiranul. 

disproporționate amurguri aduc- prin arhetipurile așteptării, semințele osificate-ale eroilor... plantându-le, într-un vuiet de tobe, pe aleea principală devastatâ de umbre. 

deja ninge... licori amăgitoare pansează vechile răni. până la prima stație,

viespea de mare-i blocată-ntre uși. 

mirosim adevătul din toate părțiile...

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei strălucesc în noapte..... 

vremea-i cam aspră, cercurile , din cubul lui metratron, se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i  de vânzare pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată, luna-și ascunde amărăciunea printre tufele de coral roșu. 

compromisuri pe genunchi, semne zodiacale aruncate-n fumul spiralat de salvie-albastră, gesturi obscene pictate pe treptele parlamentelor, toate aceste indicii-dintr-un scenariu de excape room, intensifică întunericul.

bietul om, împovărat de griji, făcându-și cruce, aprinde candela.

luna trece alene

peste-ntinderi de ape;

lebede-

într-o legănare de trestii,

îi sorb lacome-nsuflețirea;//

dangătul clopotelor

înăbușă tristețea-n

 cercuri concentrice.