fulguiri//7

În mintea mea există mai multă mișcare decât în afara ei

gândul sfidează logica

gravitația

nivelează spațiul și timpul

se deghizează în fel și chip pentru a trece dorința ascunsă

dincolo de vămile sufletului

creează visul eliberator

înăuntru visului

Elena nu mai e o enigmă

ne-am iubit de o mie de ori

într-o mie de constelații din Calea Lactee

fără rost

chiar dacă am dormit ca un prunc

toată noaptea am golit coșul cu dorințe neîmplinite

din catacombele minții

dându-le aripi

iar în zori m-am adunat din resturi în mine

ușor și zglobiu ca un fluture

așa cum raza de lumină albă uneori

(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),

se sparge în o mie de culori,

la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,

(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)

și te încurci în geometrii din cele mai ciudate

din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele

(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)

apoi  triunghiul dintre ele

(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră

(două triunghiuri puse vârf la vârf)

care apasă nefiresc pe o clepsidră,

anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic

ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,

cu toată geometria asta de nimic

încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv                                        

Şi nu mă ştiţi de azi, de ieri,
trecut-au multe primăveri
de când aleargă vorba mea,
de când sorbiţi ce nu se bea.

Cuvinte ştiu să le înmoi
în mintea prinsă de nevoi,
din suflet pot să scot fiori,
cum cred că ştiţi, arareori.

Am plâns cu mintea de copil,
convingător sau juvenil,
credeam mereu că am talent,
să spuneţi voi, este prezent?

Când scriu pe muzică de Bach,
prin inimi semăn numai crah,
stârnesc furtună făr’ de vânt,
presar chiar lacrimi în cuvânt.

Trăiesc cu gânduri de prisos,
le prind cu-o lacrimă frumos
şi, fără să mă simt stingher,
le dau zâmbind prin cartier.

Vă ştiu în suflete curaţi,
eu cer acum să mă iertaţi,
căci iscodind în alte vieţi
am plagiat numai tristeţi.

Un gust amar simții acum pe seară 

  Când ochii ei mi-au smuls

Timpul schițat pe coală.

    Mi-a rupt, fugitiv, versul

      Mi-a arătat demersul

   Unui îndrăgostit, bolnav

Ce ajunge la disperare,

    Și nu mai are loc în pat.

Căci dansul nopții îl îndeamnă 

   Să facă pași de-abia venit,

Fără rușine, fără conștiință 

    Peste un drum numai de flăcări,

Așteptat parcă,

De niște șerpi ascunși 

       După un stup de nectar.

Oh, spune-mi, tu

   Zeiță atotputernică

  Cum e să-ți pierzi răbdarea 

    Cu a lui psihoză isterică,

Cum e să zbieri numai la lună

    Să te-neci în ale mele      gânduri ;

Alături de entitatea 

    Ce nu-ți oferă o frânghie

Pentru a-ți găsi scăparea,

Ca să te întorci vie

Sau încă cunoscută,

    Drept a mea fantezie.

Cum aș putea să zâmbesc din nou și să fiu fericit cu gândul la viitor 

Dacă de când m-a părăsit sufletul mi-a rămas pe deplin gol 

Viața-mi este în declin, acaparat de coșmaruri refuz să redevin visător 

Fericirea drept în față dar eu decid mereu să fac câte un ocol 

Pe drumul vieți stau cu ochi după tine și nu țin cont absolut de loc-

De cea ce mă înconjoară, dacă mai fac un singur pas cad de pe bloc 

Rămas făfă șanse mai am o speranță și parcă îți aud din nou vocea dulce 

O simt cum mă cheamă, o urmez fără să știu unde m-ar putea duce 

Din cauza ei azi s-a vândut mai puțin cu o cruce, însă sincer nu sunt fericit 

A fost doar o iluzie dulce, datorită ei trăiesc dar mă simt de parcă am înebunit 

Mă las prea ușor ghidat de sentimente, mă las prea ușor acaparat de regrete 

La nervi îmi las mult prea ușor sângele din pumni pe fiecare perete 

Nu știu ce să mai cred, nu pot să-mi găsesc un reper după care să mă ghidez 

Îmi trăiesc fiecare zi fără de control, ca într-un coșmar încă sper că visez 

Am renunțat la idea de a-mi lua pistol pentru că știu că nu pot să mă controlez 

Vocile din cap mă ceartă simt cum clachez și încep să delirez 

Uneori și eu rămân mască când văd în ce hal grotesc pot să gândesc.

Când ceva mă apasă... mă doare când văd că n-am cu cine să mă sfătuiesc 

Aproape seară de seară mă întreb "Oare de ce pula mea încă mai trăiesc"

Când sunt la un pas de moarte, la un pas să las totul în urmă, îmi amintesc....

Nu am cum să o las în spate pe singura persoană pe care o iubesc 

N-am să renunț atât de ușor cu toate că viața mi-o disprețuiesc 

O să sune ciudat însă simt întunericul cum îmi inundă sufletul rece 

Simt o chemare ce nu-mi dă stare, simt cum fericirea pe lângă mine trece 

Când închid ochii îi văd chipul și îmi doresc să nu-i mai deschid niciodată 

Vreau s-o privesc mereu chiar dacă rămân blocat într-o lume de gheață 

Vreau să o simt mereu la mine-n suflet la fel cum am simțito prima dată 

Vreau să fie lângă mine în clipa de față pentru că nu cred în altă viață 

Cu toate că vorbesc despre suflet nu am conceptul de viață spirituală 

Cu toate că o iubesc și în gândul meu este doar ea tot am inima goală 

Mă pierd în gânduri mai mereu, gândesc prea mult dar uit să și vorbesc 

Este suficient să te uiți în ochii mei ca să înțelegi cuvintele ce nu le rostesc

Acum persoana e întruchipată

Cu multe măști și-n suflet pată, 

Nu știm cui să-i zicem frate 

ce ne dă speranță 

Și cui dușman pe viață 

Dă-m o mână de ajutor cu șarpele la spate

Din cauza greșelilor neuitate. 

Prieten, zicem celui care ne-a lăsat

în momentele grele

Și dușman celui 

care ne-a ajutat să eșim din ele. 

Uităm de faptele bune, 

Dar ținem minte trădările nebune, 

Luăm în seamă cum e îmbrăcat, 

Dar nu și sufletul curat. 

Uităm de unde ne pornim, 

De cel sărac ne râdem cu zâmbetul pe față, 

Lângă el nu ne oprim, 

Că e dobitoc uitat de viață

Măcar pe o zi sau două

Să uităm că ne plouă

Și să scoatem masca falsă, 

Să râdem cu zâmbetul adevărat

Și cu sufletul curat,

Să prețuim persoana cu care prin greu am trecut, 

Să iertăm dușamunl care rău ne-a făcut, 

Cu ochii închiși să tragem aer adânc în piept, 

Viața să o simțim, măcar, pentru un singur moment

zgomotul de război

perturbă

seninătatea unui vis de iarnă.

împăratul de la miazăzi

salută pe-omologul său

de la miazănoapte.

din sfintel cărți

ale bocitoarelor,

corul

intonează imnul

tăcerii.

aroma laptelui cald

se-nalță ca o boare;

îmbujorați și fără griji,

copiii au somnul lin.

arhanghelii

cântă-ncetișor din alăute,

iar

mama-

terminând rugăciunea de mulțumire,

murmură duios:

noapte bună!

fluture 

rătăcitor îmbietor

frământând visând cântând

pe neatinsele țărmuri poetice-

iubind tulburând sclipind

năbădăiosul înflăcăratul

avânt

scenă aproape pustie,

sclipiri purpurii- violet

și -un parfum de vanilie,

trezesc in spectatorul grăbit

frenezia serilor de jazz.

nimeni la clape,

nimeni la tobe,

prin balconul zugrăvit cu frezii,

un șoarece disperat

caută drumul

spre stele.//

a mai trecut o primăvară;

disonanțele s-au mai atenuat;

tot singur...

mă-ntreb

dacă sunt încă aici

sau

dacă-am plecat...

câmpul

plin de mușețel înflorit-

ca o aducere aminte

de prima-mbrățișare

plutind

pe undele unui vechi cântec

buruiana de leac...

în cutia poștală,

timpul

a păstrat câteva

broșe de umăr 

clepsidre sparte și

amintiri deșarte.

norii,

mari dinozauri cu pene,

duc criptograme

cerșetorilor orbi

de la poarta Ierihonului.