UN EPITAF

Un  gând  sau un înger îmi spune:

Nu pune la suflet , o vorbă ce doare,

Ei nu au nici un motiv de supărare...

Dar lor ce le pasă?

Că ești mai deșteaptă ? și chiar mai frumoasă?

Că ți se deschid uși ?

Lasă-i șă-și rumege ura...

Tu deschide-ți inima 

Și ai să vezi , câți sunt dornici

Să între în ea !...

Trec ades pe strada  ta

Că mă cheamă dorul ,

Ochilor tăi de viorea

Ochi adânci  ca marea.

I-am văzut ș-i lesne de înțeles

De  ce trec atât de des

Pe stăduța ta!

Fredonând un viers.

Dar și tu ai pus la geam

Un crin însângerat

Ca și dorul meu flămând

Tainic și curat.

Mă opresc să gust culoarea

Roșului aprins ,

Am în suflet vâlvătaie,

Și-un  dor necuprins!...

Privesc la harnicile albine,

Trăiesc în stup ca într-o cetate,

Au și oști că altfel nu se poate

Ca o inimă ce mereu bate.

Ordonate și cuminți 

Se risipesc departe în zare,

Tâlhari și hoți și profitori

Privesc cu jind spre stupul lor.

Acest mic harnic popor,

N-au nevoie în stupul lor

De împărați, de prinți 

Și nici chiar de președinți.

Ele știu că au o treabă

Mierea din flori să culeagă

Și să adune în cămară 

Provizii până la vară.

Clară-i legea lor în stup

Dacă furi te țin la zdup

Nu știu de imunitate

Alte legi au în cetate.

Hai să ne uităm mai bine

Să învățăm de la albine

Pedepsând pe cei ce vor 

Mierea strănsă de popor!!!!

Dragii noștri ,urcați la cele sfinte

Grea durere ,dor fierbinte

Ne aduce spre morminte

Chipuri pure și curate

Deși-s morți ,parcă trăiesc

Sub pământ doarme o floare

Plânge lacrima ce-o doare

Astăzi totuși e-o zi mare

Clopotele bat la porți

E întânlirea între vii și între morți!

Tatăl meu e plecat din lară,

De când eram mic, muncește pe afară.

Uneori mi-e așa tare dor și plâng

Îl apuc în brațe și cu dor îl strâng .

Mi-e dor să batem mingea, împreună 

La școală să mă ducă, uneori de mână

Când unii îmi caută gâlceavă, știu

Vine tata, vine nu-s în pustiu.

Și nu mai tac, pot răspunde pe măsură,

Să nu adun obidă în suflet și ură.

Simt că mă apăra un părinte

Și pot să fiu un copil cuminte.

Tata vine rar, ne trimite bani și alte cele.

Dar de vine acasă, mă lipsesc de ele.

Mamă, tată, locul vostru-i lângă noi 

Viața, ne călește trăind  lângă voi.

Familia nu trăiește prin corespondență

Iubirea, compasiunea, îi dă consistență!!!

Mă închin ție greu pământ

Purtător de oase...

Mă închin ție mare adâncă

Cu izvor în stâncă ...

Mă închin ție cer sihastru ,

Pentru omenire ...

Omenirea-i judecată

Pentru jaf și crime...

Și mă rog la Dumnezeu

Să clădească un OM NOU !.

niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare

rămân permanent lucruri de terminat

altele de început

la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac

între acestea

să  le așezi într-o anumită ordine

pe cele neimportante

în debaraua cu schelete cuminți

pe cele strict necesare

în lista scurtă cu priorități

și  iluzii

din păcate nu se întâmplă așa

viața are regulile ei

cel mai adesea de neînțeles

aduce în prim plan întâmplarea

hazardul

instaurând propriu-i liber arbitru

crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător

în dimineața aceea de martie

în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă

mai fuseserăm pe acolo de sute de ori

să ne plângem în liniște morții

trecusem unul pe lângă altul indiferenți

ca două planete care se rotesc invers

una față de cealaltă

și deodată

trezit parcă din vis

am văzut Soarele strălucind în ochii tăi

arzându-mi inima

și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine

trăindu-mă…

Nu vreau să fiu indiscretă,

Vreau doar să mă plâng puțin

Despre tine, despre august

Despre popcorn, despre vin.

Care vin? Poate te întrebi

Căci doar pe noi ne am gustat

Ne am atins, nimic mai mult

Deși tu poate ai uitat.

Aș vrea să pot să uit și eu

N am nevoie de amintiri...

De tine, de trupul tău

Falsele cuvinte și iubiri.

Am rămas doar eu cu vinul

Dar nu ăla de atunci

Ăsta care îmi alină

Dorul și rănile adânci.

Aș vrea să scap de acel august

De acel gust, de acel sărut

De amintiri de tot.. De tine

Și doar vinul să-l mai gust.

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu puteam să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

Deseori ma gândesc,

uitându-mă la lună,

Dacă chiar îmi place cum trăiesc,

Dacă chiar am inima bună.

Cine sunt…cine sunt?

Ma nedumeresc eu cu ea

Doar luna știe ce înfrunt

Doar luna frumoasa mea.

Ma rătăcesc printre goluri,

Oare…oare a observat?

Ma rătăcesc printre doruri

Caci nu știu ce viața am de dat.

De primit tare aș vrea,

Luna nu o muți

De iubind cumva,

Doar stând sa o asculți.

Cerul e înnourat.

După cum văzuserăm,

Și nori plutesc neîncetat,

Fără griji ce nu avuseră.

Aș dori să fiu și eu un nor.

Fără griji, probleme,

Însă sunt doar un muritor,

Ce își trăiește vremea.