Trandafir

Trecutul comun pe noi doi ne unește

Suferința e ceea ce ne definește

De ce atunci suntem diametral opuși

Și discordiei supuși?

Memorile tale și ale mele sunt

Ne-am alăptat de la același cuvânt

De ce atunci vorbim limbi diferite

Iar privirile ne sunt ferite?

Sângele și jertfa amandoi împărtășim

Și amandoi vrem să construim

De ce atunci față în față stăm

Și reciproc ne sabotăm?

Nu caut a nimănui aprobare

Îmi cunosc propriile măsuri 

Dă-mi mai degrabă o întrebare

Nu am nevoie de răspunsuri

Lasă-mă în perpetua modificare

Un farmec în necunoscut găsesc

Dă-mi mai degrabă încă o întrebare

Dă-mi șansa să mă depășesc

Prin cercetare eu mă realizez

Și îmi dezvolt capacitatea de a creea 

Da-mi o întrebare, să o analizez

Și voi vedea, ce fac cu ea

Dă-mi cât mai multe întrebări

Și puține răspunsuri

Să pot sa fiu imun la perturbări

Și să disting feluri și sensuri.

Aparent haotică

Mișcarea din punct

Necontrolata evadare din cuvânt

Scopul găsit, zvâcnind din gând

Cuvintificarea posibilizând

Potența cuvintificării e cea ce unește

Patru dimensiuni de eternitate

Și care definește

Infinitul cu a lui legitate

Cuvântul erupt din cuvânt

Se revarsă în primul punct

Se revarsă pe pământ

Spirala melcului atomul parcurge

Împerecheat cu timpul ce prin toate curge

Deschide un evantai de posibilitate

Pentru cele patru împreunate

Formând unul acesta străbate

Din prima eternitate spre prima eternitate.

Sunt viu

Deci nu e târziu

Să scriu

Să fiu ce vreau să fiu

Să știu ce trebuie să știu

E prea târziu să m-ascund în pustiu

E prea târziu să spun e tarziu

Toți pot să producă o schimbare

Toți sunt capabili de modificare

Toți pot ridica o cărămidă

Și să o așeze pe o fundație solidă

Dar din păcate nu toți știu

Să distingă fondul de pustiu

Mulți știu să lucreze cu informație

Să pună soluții în ecuație

Mulți cunosc drumul spre țintă

Și ceea ce ea reprezintă

Dar din păcate puțini vor

Să își dedice timpul lor 

Puțini vor să se dedice 

Pentru alții să se sacrifice 

Puțini încearcă și se zbat

Cu norodul ce nu vrea schimbat

Din păcate nimeni nu reușește

Și sârguința puținora se irosește

Nimeni nu reușește nimic din păcate

Când tresăririle vin doar de la minoritate

Nimeni nu reușește, nimeni nu face

Când majoritatea fie nu știe, fie tace

Degeaba toți posedă potențial

Să producă conținut esențial

Degeaba pe mulți cogniția îi duce

Când dorința doar la puțini se reduce

Și prea puțini încearcă și caută mijloace

Toți pot, mulți știu, puțini vor, nimeni nu face.

Cât timp ne vom preface că faptele din trecut

A noastră identitate au alcătuit

Când ne vom da seama că vechiul e tăcut

Și de prea puțin a fost înlocuit

Înaintașii noștrii nu pot fi al nostru conținut

Și nici ale lor victorii

Ei singuri le-au trudit, nu noi le-am obținut

Nu noi suntem învingătorii

Cât vom mai sta în a trecutului adăpost

Și vom fi mandrii de-a altora creație

Cand vom găsi al nostru rost

Și a noastră semnificație

Oare nu am secat de tot a laudei izvor

Prin amintiri și prin istorie

Și am muls la nesfârșit a mândriei rezervor

Fără a obține vreo victorie

Ce anume mai recent ne definește pe hartă

Și ce ne reprezintă

Cum ne raportăm la noi și la a noastră soartă

Care este a noastră țintă

Cand vom produce o Românie

Care nu rimează cu ipocrizie

Cu hoție

Care generează motive de mândrie

De mândrie adevărată

Câștigată și asumată

Și ne vom concentra pe acutizarea momentului

Și a prezentului

Cand ne vom construi propria identitate

Și ne vom măsura a noastră capacitate

Si sensibilitate

Si particularitate

Si seriozitate

Trecutul e trecut, e bine să-l cunoaștem 

Dar nu putem sa îl renaștem

Însă putem sa învățăm din el

Putem să construim un alt model

Putem să îl respectăm

Dar nu să îl repetăm.

Știi…

am învățat liniștea după ce-am plecat.

Nu mai e nimeni să mă întrebe

unde sunt,

cu cine,

de ce.

Și ar trebui să fie bine, nu?

Doar că… e prea mult spațiu acum.

Prea mult gol în jurul meu.

Nu mă mai apasă nimic,

dar nici nu mă mai ține nimeni.

E o libertate ciudată…

nu știe să mângâie.

Eu am vrut o casă.

Nu doar pereți.

Am vrut un „noi”

care să nu doară.

Dar „noi”-ul nostru…

era prea strâns.

Prea multă teamă,

prea puțină iubire.

Ce aveam noi

nu era liniște.

Era control.

Nu era dor…

era frica ta că o să plec.

Și am stat.

Am stat până am început

să nu mai fiu eu.

Și acum… merg drept.

Respir mai ușor.

Dar sunt seri

în care mă opresc

și mă lovește liniștea asta.

Și da… mi-e dor.

Nu de noi.

Nu de cum era.

Mi-e dor de cum credeam

că o să fie.

Și poate…

într-o zi

o să găsesc liniștea aia

care nu vine din plecare,

ci din a rămâne

fără să mă pierd.

De-ar trece timpul inainte

Iar viaţa pe loc de-ar sta

Aş culege amintirile

Şi de moarte aş uita

De-ar trece clipa inainte

Şi amintiri de nar rămine

Ai putea mai des ca sa zimbeşti

Trăind doar cu ziua de mîine

De-ar trece viaţa c-an poveşti

Cu inceput fară sfirşit

Aş putea trăi cum vreau

Dar nu cum trebuie de trăit

De-ar trece ziua ca şi noapte

N-ai intelege că trăieşti

Ai trăi numai in vise

 Şi nai putea ca să iubeşti

De-ar trece totul intr-o clipă

Să-mi văd sfirşitul şi să mor

N-aş regreta că am trăit

Doar că-mi va fi de casă dor

 în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine

cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,

mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul

cu o seară-nainte,

Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui  urs ,

Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,

Ursele,

Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,

bunicul  nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,

el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,

Hyadele în  forma de V,care se văd  în lunile ploiase de noiemmbrie

și mai, Ploioasele,

mai puține decât cloșca și puii bunicului,

Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,

aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat  strălucitor,

Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,

Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,

Soarta, celălalt triunghi, al iernii,

Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,

bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,

Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,

Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,

dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda

unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână

dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…

De toate mă simt cuprins în nepacea mea

(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),

de întuneric, de umbre, dar și de lumină,

de tot ce lumea aceasta are;

un veșnic întreg în gândul meu suspină,

iar eu încerc în cuvinte să îl pun,

dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,

câte ale unui zmeu, ale vreunui duh

ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.

Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,

nimic din ce-oi mai fi văzut —

parcă mereu caut ceva necunoscut...

Aş vrea, să fiu aici, şi totuşi mai departe,

Să mă cufund cu toţi, dar în singurătate.

Păşind cu dreptul, încet, dar un pas înapoi,

Zîmbind cu alţii, străin, acum ne suntem noi.

Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.

Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.