Te iubesc,omule

Aripa de înger însângerată de păcate,lupta pentru mine,

Fii cea care mă duce în zbor spre cerul sufletului,

Ajuta-mă sa cunosc trăiri divine,

Sa închid infinitul in mine și să pășesc spre eternitate 

Precum lumina unei stele-n noapte..

Înainta prin desert,însetat,

Dar speranța îi dădea putere,

Zile in șir,neîncetat,a mers,

Un supraom in trup sleit,

Si-ntr-un final,ca-o dulce adiere,

Văzu în zare casa sa,

In ochi i-au răsărit aprinse stele,

Deschide ușa,dar ființă pe care-o iubea,

Nu mai era.

Îi căzu o lacrimă nespus de grea,

Cu och pierduți privi spre desertul întins..

Abia acum acesta l-a învins..

Chiar de ți-e sufletul rănit și plângi adânc în noapte,

Chiar daca iar ai obosit și nu mai ai nici șoapte,

Ai datoria de-a zbura până la capăt..

Știu,porți atâția spini,și te-au lovit ploile toate,

Știu ,lacrimile ți-au secat ades,

Dar trebuie să-ți scrii destinul până la ultima lui fila,

Așa e demn,așa e nobil,

Și chiar de -aripa ți se zbate,

Priveste-n zare și străbate,până la capăt,

Drumul vieții tale,spunând:

Nimic nu mă va-nvinge,privesc în zări,departe,

Lupt până la ultima poveste din a vieții mele carte..

Se spune că fără lumină nu am putea trăi,

Avem nevoie de o stea,

Sincer,prefer întunericul

Decât să nu am lumina ta.

Îți iubesc inima,,surâsul,glasul,

Ochii mei strălucesc odată cu ai tai,

Inima mea plânge când a ta e tristă,

As putea să străbat multe căi,

Dar singura care mă ajută să trăiesc

E calea pe care mergi tu..

Atâția oameni as putea sa iubesc,

Dar doar pe tine suprem..

In fiecare gând te chem,

Amintirile cu tine sunt sfinte,

Ți-aș dărui cele mai frumoase cuvinte,

Dar mai presus de toate,nemurirea...

Mă ucide gândul că te vei stinge cândva,

Mă cert cu Dumnezeu,

Inima mea e un clopot ce bate trist

Știind că odată tu nu vei mai exista...

Veștejit de neiubire

Sufletul meu plânge

Scoica aparențelor

Ascunde perla esenței mele.

Strălucirea spiritului meu

E umbrită de imaginea mea,

Sunt o lira veche pe lângă care oamenii trec nepăsători

Neștiind că dacă îi ating coardele

Va canta minunat,

O frunza care cade nebăgată in seama,

Frumusețea ei pierzandu-se in Neamț..

Sufletul meu plânge și strigă:

Sunt aici,de ce nu mă vezi?

E târziu,dar mai lupt prin cuvânt sa strălucesc..

Mă vezi?..

Și dacă ai fi demon,tu crezi că-mi pasa mie?

Privirea ta de înger eu o visez în noapte,

Și de ți-e aripa neagra,purpurie,

Mă bântuie ale tale albe șoapte...

Acum persoana e întruchipată

Cu multe măști și-n suflet pată, 

Nu știm cui să-i zicem frate 

ce ne dă speranță 

Și cui dușman pe viață 

Dă-m o mână de ajutor cu șarpele la spate

Din cauza greșelilor neuitate. 

Prieten, zicem celui care ne-a lăsat

în momentele grele

Și dușman celui 

care ne-a ajutat să eșim din ele. 

Uităm de faptele bune, 

Dar ținem minte trădările nebune, 

Luăm în seamă cum e îmbrăcat, 

Dar nu și sufletul curat. 

Uităm de unde ne pornim, 

De cel sărac ne râdem cu zâmbetul pe față, 

Lângă el nu ne oprim, 

Că e dobitoc uitat de viață

Măcar pe o zi sau două

Să uităm că ne plouă

Și să scoatem masca falsă, 

Să râdem cu zâmbetul adevărat

Și cu sufletul curat,

Să prețuim persoana cu care prin greu am trecut, 

Să iertăm dușamunl care rău ne-a făcut, 

Cu ochii închiși să tragem aer adânc în piept, 

Viața să o simțim, măcar, pentru un singur moment

 Sunt umbra celei care - am fost 

Și - o știu atât de bine, pe de rost 

O- mbratisez cu drag și - o las să plângă 

Până ce dorul din ea o să se stingă.

N- o cert, nu-i spun nimic, doar o conțin 

O las să tremure și zbuciumul i- l țin.

E bine așa și va fi din ce în ce mai bine 

Lăsând să plece ce nu e pentru mine .

"A fi"- ul meu de-acum e stâncă de granit

Și în fața durerii este de neclintit.

"Și asta va trece" , cum David a conștientizat,

De-i bucurie sau durere, toate au timp limitat.

Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă
nimic
avea buzele cusute cu fire groase de sfoară
şi o tăietură avea de la gât la buric
prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară

alături Satana cel negru radia ca un soare de toamnă pietros
urmaşul său se născuse tot din fecioară
ca şi Hristos
iar dacă Dumnezeu îşi botezase pruncul
spunându-i I-sus
de ce nu i-ar zice şi el odraslei I-jos?

am trecut mai departe de locul acela
în fugă
mă săturasem de-atâția I-suşi mesianici
(care promiteau să salveze Pământul!)
şi de-atâția I-joşi care urzeau să-l distrugă...

Aceste voci încep să iasă,

Însa stresul nu mă lasă,

Lucrurile devin enervante...

Și încep să le las la oparte,

Eu încerc să le controlez,

Dar ceva în mine îmi spune că mai bine cedez,

Problemele tot se adună, 

Dar mă strădui să le țin împreună,

Nu cred că are sens ceea ce zic,

Dar cu timpul mă voi gândi că pic..

Totul e o pierdere de timp,

Însă totuși între ele este un anumit ritm,

Oamenii sunt niște creaturi fără valoare,

Ei habar nu au ceea ce înseamnă purtare,

Le e greu să înțeleagă ce e aia iubire,

Dar vor la rândul lor să aibă fericire,

Vor să se bucure de viață,

Dar ei nu cred în speranță,

Vor să le fie ușor,

Dar le e greu să lucreze cu spor,

Vor să fie tratați cu respect,

Însă ei sunt pierduți concret,

Atât rău e pe acest pământ,

Încât putem spune că vom crea un mormânt,

Încetul cu încetul devenim adulți, 

Dar parcă în același timp suntem pierduți,

Nu mai pot suporta această indiferență,

Îmi e deja silă sa privesc oamenii cu insistență 

Dar vai, această politică e culmea

Lumea nu mai înțelege minunea,

Ei nu mai știu ce să aleagă... 

Deja le e și frică să înțeleagă, 

Să cunoască purul adevăr,

Ce e ascuns după multe regretări...

Multe probleme sunt în țară, 

Însă mai multe o să apară,

Dacă nu le oferi răspunsul concret 

Cetățenilor, ce așteaptă cu respect

Frustrarea lor crește și totul devine defect,

De aceea au nevoie de răspunsul corect,

E greu să fii om în această generație,

Mulți te consideră doar o simplă creație,

Însă fiecare cu opinia lui,

Totuși ție trebuie să-ți fie pohui.

lar eu, rochia fantomei cenuşii o îmbarc,

Pentru o asemenea ocazie și demonii mi împac

Cu bune, cu rele, toate sunt acum gândurile

mele,

Toate, un scop au

Luna sa ţi-o dau

Cu ochi tăcuți și vorbe încuiate,

Mâna în față ți-o apleci,

Un zâmbet vanezi in mica poveste,

Un zâmbet cauți să culegi

Unul ce pe tine te îndeamnă să încerci

Un pas neclintit în fată il împingi,

Frica-n ochii se citeste

O ruptura in timp O ruptura in poveste

Umbra-mi este călcată iar buzele încleștate-mi tac

Merg la franghiile toate, încerc înapoi să trag

Dar pasul tău arzând în pământ, o fântâna de durere a format

Franghia usor se duce, golul cu găleată par să aibă același sol

M-a tras de caşmirul griului trecător în jos,

lar pentru sufletele separate, n-a mai existat

cale de întors

Pasul tău cu foc a aruncat

ln timp ce cârjele mie departe mi le-a aruncat

Carje din variate zâmbete ce cutremură meleaguri din gândul meu, necunoscute

M-am întors pe călcâiele tocite

Pantofii parcă în gleznă mi-au crescut,

M-am întors,

Ochii in fata apusului i-am descusut

O floare a înflorit

În timp ce alta s-a ofilit,

Două au crescut la cer,

lar a treia în focul pământului infern

De un pom am prins rădăcini,

lar ca o pană ciufulită a mea dorință a murit

În nemiscatul timpului înțepenit

Te-am privit cum ai zburat

Ciocănitoarea penei mele

Cum în urmă ti-ai lăsat

Vulturul uitat de vreme

Sa ştii, aşteaptă privind la stele

Lacrimile mi le șterg

Dar ele pe obraji tot alerg, 

Și de ce așa s-a întâmplat? 

De ce în aceasta situație mam aflat?

Ma simt strivita

Nimănui nu-s trebuită, 

Și sunt singură, dar tac

Nu vreau sa ma mai prefac! 

Să mă prefac ca sunt bine, 

Dar inima vrea să se dezbine

Tac, dar inima vrea sa strige

Căci tot cuvântul rău mă frige... 

Lacrimile curg și curg

Și eu nuștiu de ce mă distrug, 

Poate că cuvintele celea

Mi-a frânt inima, care mă durea ... 

Durea de disperare, 

Chiar dacă era o mică supărare

Ea se lasă bătută,

Și de nimeni neștiută...