Stropi de poeme

Am pus cuvintele
frunze printre gânduri
altele trăiesc aşteptarea
ecourilor nenăscute să fie
versuri hrănite din mine


Aş pune punct
dar nu pot
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici


Cuvintele se cer
oblojite cu frumos
în ritm liniștitor
nu este un crez
doar o evadare veşnică
din universul mişcător
al trăirilor

În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme
aşa cum au fost odată


Category: Thoughts

All author's poems: Craciunas Silviu poezii.online Stropi de poeme

Date of posting: 12 сентября 2022

Timp de citire: ~1 min.

Views: 1458

Log in and comment!

Other poems by the author

🎤 Corul bisericesc din comuna Șiria, județul Arad

Corul biserciesc din comuna Șiria, județul Arad. Conducătorul corului, dirijor și tenor Petru Crăciunaș.

More ...

Când

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.


O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.


Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.


Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.


În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.


Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

More ...

Eram - Și eu și voi

Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor


în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.

Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,

din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin

să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec

și luni să le întrec,

în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.

În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,

iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.


Și râsul de copil
și zâmbetul subtil

și lacrima prea grea
și gustul de la nea,


cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.


În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?

Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?

Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.

More ...

Frunza

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.

Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.

Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.

Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.

Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.

O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.


La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.

More ...

Albastru

Dorinţa te cheamă, iubire albastră,
în poarta iertării o umbră sihastră
aşteaptă fiorul în prag de-nserare
sărutul de-atunci rătăcit pe cărare.

 

Eşti visul născut din arcada iubirii,
un vals petrecut pe vioara simţirii,
privirea şi trupul, arcuşul şi struna,


în geamăt de stele mirată stă luna.

Albastră e calea spre pleoapa lăsată
pe ochiu-ncărcat cu tăcere-ncarnată,
din cerul scăldat cu azurul privirii
vorbesc doar scântei în viforniţa firii.

 

Albastrul aşteaptă regina din visuri,
să fii mântuirea-n ascunse hăţişuri
ce inima-mi ţintuie făr’ de scăpare,
adu-mi paradisul să-mi fie cântare.

 

Aşterne-ţi privirea pe trupu-mi vioară
să-mi fremete coarda lăsată să moară,
răsfiră-ţi sărutul din plânsul sălbatic
prin toamna născută de timpul apatic.

 

       E albul din iarnă-n albastrele doruri
       în noaptea-nfrăţită cu sfintele coruri,
       aşteaptă o umbră poemul să-l spună
       iubirii albastre trecând prin furtună.

 

       În poarta iertării stăm mână în mână,
       sunt zorii aproape, albastru se-ngână,
       visat-am albastru în ziua întâia,
       albastre sunt doruri ce trec nemurirea.

 

More ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler

Doctore, doctore! Vino!

Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.

Doctore, doctore!

Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.

— Tanti Crina!

Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:

— Știu totul. V-am văzut.

— Ce tot spuneți?

— V-am văzut doctore. Cu Iulia.

— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.

— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.

Doctorul Gabriel deveni mai atent.

— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.

— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.

— Iulia o să plece când se va face bine.

— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.

Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.

— Ce vrei să faci, Iulia?

— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.

— Eu nu te-am ajutat?

— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.

— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.

Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.

— De ce, doctore?

— Pentru că viața ta nu mai este un secret.

Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.

— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.

Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.

— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.

— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?

— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.

— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?

— Sora mea are nevoie de mine.

— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.

— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.

— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.

Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.

— Citește-mi foile, Iulia!

— Nu vreau.

— Este Iulia sora ta?

Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.

— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.

— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.

Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.

— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?

— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.

Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.

— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.

Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.

— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.

— Și Iulia, fata noastră?

— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.

Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.

De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.

— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.

Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.

— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.

— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.

— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.

— Iulia, noi nu avem nicio fată.

— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?

— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?

Vuietul creștea tot mai mult.

— Unde este Iulia, doctore?

— Cred că este în peșteră.

— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.

— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.

Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.

 

More ...

Poems in the same category

Tu,

 

Tu m-ai pierdut și mă iubești,

Și asta-mi tot repeți,

Când m-ai pierdut c-ai fost absent,

Din propriile vieții.

 

Tu te-ai pierdut când ai murit,

In corpul ce îți este viu,

Și ai murit cate puțin,

Fidel unui destin...

 

Și ai rămas captiv in gânduri,

Și închisoare ți-ai creat,

Din limite și atașamente,

Ce viața ți-au dictat.

 

Nu m-ai pierdut..nu-ți aparțin..

Doar ți-am deschis canale,

Accesul spre o libertate

 Din propria închisoare.

 

Dar cum sa pleci dintr-un confort,

Pe drumul libertății...

Când ai bagaje din strămoși,

Ce-ți sunt atașamente...

 

E mai ușor să-nvinovatesti,

Pe lumea ce-i în jur,

Decât greșind sa te trezești,

Urmandu-ti al tău drum..

 

Și felul meu nonconformist,

Îți place ,dar îl judeci,

Ai vrea sa fii ca mine o zi..

Apoi alegi iluzii...

More ...

Prizonieri

Trăim timpuri de potop senzorial.

Suntem expuși unui virus

ce transformă rădăcina noastră spirituală

într-o povară.

 

Îmbrățișăm distanța dintre real și imaterial

și îndepărtăm orice sindrom al vulnerabilității

printr-un control

inconștient acceptat .

 

Facem provizii de timp

și ignorăm spasmele unei fericiri necunoscute.

Vrem să dilatăm clipa

doar pentru a ne încarcera în simțuri.

 

Am ajuns să zugrăvim pe scara evoluției

un traseu nețărmuit

și dorim să facem multe

cu mai puțin.

 

More ...

Ziua și noaptea se potrivesc

Ziua și noaptea,

Se potrivesc,

Nu știu chiar,

Dar mă gânde

More ...

Imperfect

Dac-ar fi să-ți fac portret 

Și să mi te-asemăn,

Eu aș fi un sumbru suflet

Iar tu, al meu geamăn.

 

Dac-ar fi să-ți fac un cânt 

La vioară, tăcut în noapte,

Eu aș fi tainic descânt 

Iar tu, sincron de șoapte.

 

Dac-ar fi să-ți fac poem

Să-ți găsesc rima perfectă,

Pentru mine ai fi boem,

Într-o lume imperfectă.

More ...

Intersecții

mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară

 

să mă întrebe dacă n-am uitat ceva

 

să-mi dea niște sfaturi

mă  gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă

prin iarba pictată cu steluțe de rouă

și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului

bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap

reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor

plecasem singur cu viața de-acasă

spre nicăieri

îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie

pe gât

și-o pereche de pantaloni de velur

îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua

numai  „dus”

până la capăt

oricare ar fi fost acesta

trenul cu aburi de pe vremea bunicii

care trecuse prin două războie mondiale

și-un genocid

sosise târziu

nici nu mai avea importanță

urcasem și luasem cu mine în suflet

pământul

ogorul din spatele casei

nucul

grădina cu trandafiri

bucata de cer și mână de stele din bătătură

eram un om fericit

nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație

sau dacă scotea fum

golul din mine devenise necruțător și nesătul

aș zice chiar sadic

ca o gaură neagră…

More ...

Am luat-o iar ca la-nceput

Am luat-o iar ca la-nceput

Iar fac aceleași greșeli

Cum de tine mi-a placut

Dar noi suntem paraleli

 

Am incercat și n-am putut

Si nu cred c-aș mai putea

Cum eu pe tine te-am placut

Dar inima dinnou te vrea

 

Ai fost tot ce am avut mai drag

Te-am simțit atat de-aproape

Dar poate am fost mult prea vag

Ca eu sa cred ca , chiar se poate

 

 

Nici-o șansa n-am avut, 

N-am știut cum trece timpul 

Noi nici macar n-am început

Dar el a fost mereu primul

 

Nu i corect , te am ajutat

Cu toate ca și mie mi-a fost greu

Dar tu de fraier m-ai luat

N-ai simțit sufletul meu

 

Dar nici macar când ai aflat

De parcă nici nu ți-a păsat

Te-ai făcut dinnou ca plouă

Iubirea mea a fost ca nouă

Dar tu tot n-ai încercat

 

Oare cand vei invăța

Pe cine merită sa iubești

Dar tu știi doar a lua 

Și nu știi sa prețuiești

 

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍