stihuri diamantine //8

luna-și trage luntrea spre mal;

stelele, ieșite din lac,

își scutură incandescentele plete;

iar castorii,

legănați de-un cântec de nai

dorm liniștiți

pe-un trunchi de copac.

 liniile destinelor se-ntrepătrund;

imposibil de știut

 cursul ireversibil al întâmplărilor,

fluviile, spre izvoarele lor,

duc dorul

iubirilor dintâi.

când clopotele cu-ale

 lor colinde,

scutură vârfurile brazilor,

din negurile uitate ale-istoriei,

crăișorul munților

vine ca o furtună,

soarta să ne-o limpezească.

aerul să-l facă mai curat.

jertfă pe-altarul iubirii de neam și țară,

ofrandă nepieritoare de credință.

fulgi de zăpadă

îmbracă într-o maramă argintie

sufletele întristate.

mireasma de pâine caldă

îmblânzește   vacarmul ulițelor...

harul păcii, ca o ploaie caldă de vară

se revarsă din ceruri.

pruncii au adormit în copaie....

numai

vântul duce spre împărăția cerurilor

o năframă,

un fluier și-o scrisoare.

dimineață

de sfârșit de noiembrie,

ceva mai senină,

aduce-n casă miresme de pini.

o adiere tandră

de ondulații cromatice

atinge tăcerea.

 chiar dacă,

prin 

animația străzii

n-am chef de nimic,

simt sufletul lin și zâmbesc....

ochiul

întors spre interior,

are pupila dilatată.

imagini simbolice arhaice

decodează

credința țăranului în nemurire.

vulturul sur -din octogon,

atinge 

pătratul și cercul.

prima lumină mă tulbură....

rotație

robia

împinge barca credinței

spre curaj-

ciucuri din coroana cu diamante i-atârnă pe umeri.

într-un dans de tobe spaniol,

lanțurile se rup,

încurajând libertatea să-i strălucească-n priviri.

omul-în cercul destinului,

mulțumit cu urcușurile și alunecarile sale,

prins într-un vârtej de orbire,

devine apatic.

dependent de

substanțe,

circumstanțe si nevoi

înainte de apusul soarelui,

iată-l

îngenuncheat,

adulmecând

robia...

oscilând între

cumpărător și vânzător

traiul e anost-

indiferența la schimb

Bisericile-mi primeau rugile cu mila
Iar candela din casa palpaia fara vlaga
Exista o forma a cuvantului in ruga care
Ajuta
Nu stiam atunci asta
Ratacit in cuvintele mele asteptam
Sa se intoarca acasa
Am crezut ca nu vrea ca e ratacita
Nu ma indoiam de iubirea ei
Iubirea mea era insula
Eu nu eram acasa

Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la poarta vieții,

Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă

Doruri vii și patimi multe,

Ș-a lor glasuri a ta minte

Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții

Bat la porțile gândirii,

Toate cer intrare-n lume,

Cer veștmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ți viață,

Unde ai judecătorii,

Ne'ndurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,

Care roade n-ați adus -

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.

Mihai Eminescu 

decorul

un graffiti întins pe un perete întreg

reprezintă o pânză uriașă de păianjen

piesa de teatru nu are nume

nici text

actrița

o femeie în vârstă

ridată ca o stafidă uitată la Soare

îmbrăcată strident

improvizează liber

precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic

un fel de commedia dell`arte

de prost gust

.

sunt singurul spectator care asist la spectacol

din primul rând

îngrețoșat până la lacrimi

.

dar aplaud

.

lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi  peste umbra femeii

și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete

din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă

femeia stafidă

Văduva neagră la ananghie

desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd

.

simt  tot spectrul cromatic în șira spinării

e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre

transformate-n păianjeni

sau să fug printre rânduri cu oasele

în pantofi

sunt prins în propriu-mi coșmar al minții

.

tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă

proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor

peste ei

țânțarii își înfig trompele în inima mea

deja sfârtecată de păsări

lăsată undeva la intrare

cu telefonul mobil și pachetul de Kent

.

Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei

nu mai are scăpare de-acum

își ia capul de pe umeri în mâini

surâde spre public

(adică spre mine!)

și declamă melodramatic:

„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…

Pe mări învolburate, o corabie plutea,

Cu pânze sus, mândria ei se arăta.

Dar sub covertă, uneltiri și hoții,

Rodeau din ea, ca niște șobolani.

Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,

Corabia, lovită, începu să se scufunde.

Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,

Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.

Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,

Și-a văzut nava cum se duce la fund.

Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:

"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"

Și cei rămași, uniți de un dor nestins,

Au reparat corabia, cu trudă și credință.

Au aruncat hoții în mare, fără milă,

Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.

Corabia, renăscută din propria-i cenușă,

A navigat din nou, spre zări neatinse.

Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,

Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.

Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,

Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.

Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,

Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.

Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale

la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie

și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui  vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,

este ca la ruleta rusească

pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu

nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...

la dracu`!

Gerul mușcă, vântul țipă,

Iarna-și scutură aripa.

Zăpada-i mantie grea,

Peste câmpuri, peste stea.

Casele-s cu suflet cald,

Focul arde neîncetat.

Viscolul lovește-n geam,

În așteptarea unui ram.

Dar sub nea, un mugur mic,

Își așteaptă al său chic.

Primăvara va veni,

Cu flori, cu soare, bucurii.

Până atunci, cu răbdare,

Așteptăm a sa chemare.

Când zăpada se va topi,

Și natura va înflori.