Stele

Aş vrea, să fiu aici, şi totuşi mai departe,

Să mă cufund cu toţi, dar în singurătate.

Păşind cu dreptul, încet, dar un pas înapoi,

Zîmbind cu alţii, străin, acum ne suntem noi.

muțenia-

unei foi albe de hârtie,

 poate trezi  din adâncuri

lumini nebănuite

de iubire.

muțenia

unei foi imaculate

inspăimântă

stăpânul.

Floarea de miere mă cheamă,

Dar otrava iute si uscată

Într-un ghimpe mascată

Mă taie ca pe o lamă.

O șoaptă-mi gâdila urechea

Și-mi spunea să nu ma tem,

Căci doar in acest poem

Otrava mi-a găsit perechea.

Cel mai frumos loc de pe pământ,pentru mine 

Nu e mirifica pădure,nici țărmul mării,

E cămăruță in care creez vise,

Modelez gânduri,simt trăiri aprinse.

Cel mai frumos loc de pe pământ 

E căminul in care sufletul îmi canta,

Unde iubirea strălucește.

Privesc pe geam nemărginirea zărilor   

Și sublimul zbor al rândunelelor ,și zâmbesc:

Acolo unde trăiesc,simt și gândesc 

E cel mai frumos loc de pe pământ..

În haosul din minte

Mai poți gândi ceva?

Mai poți vedea lumina

Ce cândva lumina?

Și-n haosul din minte

Ce mai poți auzi?

E liniște în juru-ți?

Sau un dezastru e?

Cândva, în mintea-aceasta

Zâmbete tu pictai

Iubire, fericire

Și totul roz era

Și-acum vine întrebarea

Oare ce s-a întâmplat?

Ce mi-a schimbat iar mintea

Din roz în negru, alb

e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim

câte observații subtile poți consemna într-o zi

îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător

și adaugi pagini

o zi

o pagină

după o vreme acestea îți invadează viața

nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii

îți rup oasele

umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare

mai arunci din când în când câte o pagină

doar ca să-ți tragi respirația

fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta

la un moment dat teancul se oprește  la cer

de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte

tot urcând se poate să scapi din mână stiloul

sau să cazi

se pot întâmpla multe

arareori îți ajunge un singur jurnal

într-o viață de om

cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi

apoi să mori printre pagini…

Vezi,privirea oamenilor poate deschide larg porțile inimii mele

Sau le poate închide cu grele ,triste zabrele..

O simpla privire poate dezvălui umbrele sufletului,

Sau strtralucirea-ai asemenea unei frumoase stele..

O simpla privire poate naște durere,

Sau bucurie nemărginită..

Ea poate fi albastra,infinită,

Relevând o viață frumos trăită,

Un suflet bun,

Sau poate fi înnorată,gri,

Arătând un suflet ce poate goni..

Privirea-i o oglinda-a inimii,

Ea poate nimici puntea dintre doua suflete,

Sau,trainic,ea o poate construi..

Privirea e un rai,când strălucește,

Intern,atunci când un suflet

Te judeca,respinge sau urăste..

E zbor înalt sau neant,

Prin ea,știi că în sufletul acela un sentiment frumos trăiește,

Sau,trairi întunecate,negre tentacule ce te prind că un clește..

Trecem adeseori nebăgați in seama,

Suntem pulbere de nisip,

Oamenii nu vad,oamenii nu vad,

Aurul ascuns în ea,inima noastră..

In Universul imens,doar un punct

Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.

Acesta e omul,mărunt,

Dar spiritul lui uriaș,adânc,

Arată că oamenii sunt,

De fapt,constelații de trăiri,

Si-atunci când se frang,

Se pierd sentimente,iubiri,

Ce cuprind în ele infinitul.

In Universul imens,doar un punct,

Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,

Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.

Atât de neînsemnat,și totuși,

El lupta cu moartea,visează,și speră,

Pe frunte primește divinul sărut,

El,neînsemnatul,minusculul punct...

De ce m-ai născut,o,maica mea draga,

Sa port suferința că pe-o mantie neagra?

Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?

O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?

De timpul intoarce-as putea,

Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..

La ce a mă naște?

Teribilă moarte-a cunoaște?

Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,

Ori floare,ori mare,ori stea.

Dar nu om,cu zbucium,și teama,

Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..

Am cearcăne negre,privirea pierdută,

Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..

M-am stins și nu mai am vreo așteptare,

Și parcă tu acum străluci mai tare..

Mă învârteam in jurul stelei tale și încercăm s-o-ating..

Târziu e-acum,atâta timp trecut-a...

In inima-mi tristețile doar ning,

Acum,când steaua ta parca rasare 

Mai vie,mai frumoasa,uimitoare...

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..