Sfârșitul unei vrăbiuțe

Iubirea adevărată trăiește doar în amintiri de odinioară,

Colorate în nuanțe de trandafiri și ciocolată amară,

Într-un sărut rece, scurt și trecător ca o ploaie de vară,

Și-n pragul unei zile ușor speciale, fără să doară iară.

Totuși vreau să cred că trăiește prin mine,

Și că iarna nu mă îngheață curgând prin vene,

Lăsându-mi sufletul rece, iar tăcerea tot cerne,

Făcând lacrima să nu mai curgă, nici blesteme.

Dar nu pot decât să las emoțiile să ofilească-n toamnă,

Uscându-se precum urletele lupilor la sărmana lună,

În timp ce muribundă încearcă să nu mai apună,

Odată cu iubirea mea, acum neavând cui să se expună.

Și totuși nu înțeleg de ce îmi mai doresc o primăvară,

Un anotimp în care sufletul meu să nu mai moară,

Iar culorile trandafirilor în sentimente să-mi reapară,

Simțind totul de parcă nu cunosc și-ar fi prima oară.

Așteptând mesajul tău,  

Simt că mi se face rău.  

Am un gol în stomac,  

Și nu știu ce să fac.

Prima dată când ți-am scris,  

Am fost curios și indecis.  

Am încercat să-ți vorbesc,  

Temându-mă să risc.

Totul a început ca o glumă,  

Credeam că e de umplutură.  

Dar după ce te-am cunoscut,  

Eu sincer m-am îndrăgostit.

Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,  

Un mesaj de la tine, o alinare.  

Și sper că dragostea noastră va dăinui,  

Căci în inimile noastre mereu va trăi.

Îți scriu această scrisoare, dulce miraj,  

Un mic poem să-mi aline puțin psihoza,  

Arătându-ți acum cât încă mai am curaj,  

Urletul sentimentelor amuțindu-mi groaza.

Știu că nu-mi vei citi acest plânset cu dor,  

Căci l-am trimis prin flăcări, fără destinatar,  

Dar poate îmi vei simți emoția înainte să mor,  

În această toamnă lipsită de-al tău dulce nectar.

Rămânând acum, nu singur cum am fost mereu,  

Acum am pixul, hârtia și zbierătul fără ecou,  

Gândul sur, noaptea și fantasma zâmbetului meu,  

Făcându-mi din rimă al singurătății mic erou.

Dar tot voi dispărea, înghițit de un suspin mut,  

Legat cu lanțuri de ură, de-un trecut carbonizat,  

Ars în focul iadului de iubirea de care s-a temut,  

Fără să am scăpare din acest cumplit infern nebotezat.

Acum, spre sfârșit, sigilez senin această scrisoare,  

Scrisă cu un stilou ce lasă în urma sa doar venin,  

Pe-o agendă din lacrimi de sânge, cusută-n uitare,  

Și ți-o trimit prin foc, arsă cu scântei si lacrimi fără destin.

Adio.

Sfletu-mi înfruntă pustiul,

Precum codrul tău subtil.

Stau si scriu nedumerit,

Gândindu-mă la cumplit.

A ta plecare ne-a îndurerat,

Sufletu-i adânc sfâșiat,

Drumu-i si el-ntunecat,

Melancolic şi nevindecat.

Lacrimi curele cad încet,

Pe sicriul tău din lemn,

Având un sentiment nedemn

Ce mă macină incert.

De când ai plecat,

Sufletu-mi e sfâșiat,

Și continuu a suspinat,

De tristețe încețoșat.

Dar în noapte, visurile-mi poartă,  

Umbrele trecutului pe umeri m-apasă,  

Încerc să te regăsesc printre amintiri,  

Sperând să îmi alini aceste răni târzii.  

Fiecare zi trece tot mai greu,  

Gânduri răpimdu-mă tot mereu,  

Sufletul tânjește după prezența ta,  

Și totuși, lumina ta pare a se estompa.  

Într-o zi, poate, timpul va vindeca,  

Durerea ce acum mă sfâșie grea,  

Păstrându-te în intimă amintire,  

Ca o stea ce ma veghează-n vecie.  

Dar până atunci, cu dor te-ndemn,  

Să mă veghezi, înger blând,  

Și când noaptea mă va cuprinde, 

 Să-ți simt prezența ce mă-nlănțuie.

De ce trece toată viața-n van,

Mai mereu în goana după ban?

De ce trebuie să suferim atât,

Neputând să-i punem punct?

Of, tu ban nenorocit,

Multe familii ai făurit,

Doar pe interese nebune,

Pentru tine și avuție.

De ce dezbini familii,

Despărțindu-i de-a lungul vremii,

Aducând doar durere și necaz,

Vieți trăite fără haz?

Iar, în al ispitei viclenii,

Tu, banul, ochiul dracului,

De ce aduci atâta durere,

Lăsându-ne fără putere?

Ce să facem noi,

Pentru a scăpa de voi,

Nenorocite hârtii colorate,

Să nu vă mai ducem în spate?

Și să ne regăsim fericirea,

În ale măreței iubiri taine,

Lăsând totul în voia sorții,

Găsind pacea-n lucruri mici.

Doar atunci vom simți libertate,

Scăpând de povara hârtiilor colorate,

Trăind viața cu-n suflet curat,

Fără de griji și fără de păcat.

Să uităm de-ale banilor ispite,

Să ne bucurăm de aceste zile,

Și să trăim măcar dată cu adevărat,

Într-o lume sinceră și demnă de admirat.

Cum se numește oare  

Acea persoană care moare  

De prea multă tristețe și dor  

În al serii amurg amețitor?

E oare acel băiețel iubăreț  

Ce odinioară era zvâcnet?  

Iar acum ce s-a întâmplat  

De e atât de dezolat?

Îl doare prea tare dorul,  

Gândul luându-și zborul,  

Către a inimii aleasă,  

Încercând să o găsească.

De ce plângi acum, băiete,  

Acum când pe cer sunt stele?  

Nu știi tu oare că-n al tău vis  

O poți vedea cu al său dichis?

Iar acum calmează-te ușor,  

Alungă-ți gândul disprețuitor.  

Zâmbetul tău reapărând,  

Pe-al tău chip cât mai curând.

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul

din carapacea tristeții.

Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile

mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,

există încă prea mult sânge la locul faptei

și prea multă confuzie.

Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc

sub perfuzie,

probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,

copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,

tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului

și nu te va putea obliga nimeni.

Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,

oamenii vor întoarce capetele după noi siderați

nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

Sunt strain pe linga toate

Si batrin pe liga toti

Ruginind timpul se zbate

Multe zile fara nopti.

Ca saracul printre spice

calca gindul amintind

Ca sa nu ating pamintul

Si sa nu ramin flamind.

Dragi cititori,

astăzi nu închei doar o serie de poezii, ci o parte din mine care a învățat să respire Am scris nu pentru aplauze, ci pentru că în mine era prea mult zgomot ca să rămână nerostit. Fiecare poezie a fost o rană disciplinată, un adevăr spus, o luptă între ceea ce simțeam și ceea ce aveam curajul să recunosc.

V-am lăsat bucăți din mine fără să cer nimic înapoi. Unele au fost crude, altele fragile, dar toate au fost vii. Dacă v-ați oprit măcar o clipă din fuga voastră ca să simțiți un vers, atunci existența lor și-a găsit sensul.

Nu plec învins și nici obosit.Plec golit de tot ce trebuia spus. Există o liniște după furtună pe care nu o poți explica, doar o porți. În liniștea aceea mă retrag acum, fără promisiuni și fără întoarceri anunțate.

Dacă m-ați citit, m-ați cunoscut.

Dacă m-ați simțit, m-ați înțeles.

Iar dacă m-ați uitat… atunci poate exact asta trebuia să se întâmple.

Vă mulțumesc că ați fost martori la o inimă care a ales să nu tacă, chiar și atunci când ar fi fost mai ușor.

„Am scris ca să nu tac.

Am ars fiecare cuvânt până a devenit rană sau adevăr.

Nu am scris ca să fiu înțeles, ci ca să nu mă pierd.

Dacă ai simțit ceva, atunci n-a fost în zadar.

Dacă v-ați regăsit în rândurile mele, înseamnă că n-am fost singur.

De aici nu mai plec doar mă opresc din a explica.

Aici se opresc cuvintele mele, dar nu și ceea ce au lăsat în voi.”

E seară, e întuneric și târziu,

Sufletul îmi e trist și pare a fi pustiu.

Dar gândul îmi zboară către Dumnezeu ,

Căci numai rugăciunea, mă ajută mereu.

Căci Domnul mă ascultă oricând

Și când mă rog la El plângând ,

Simt cum tristețea dispare

Și din cer am primit alinare.

Vă îndemn și pe voi sa vă rugați,

Durerea în mâna Lui să lăsați 

Și să aveți credință,în Dumnezeu,

Că așa,veți fi bine mereu.

Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.

Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.