Necunoscute

dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră

 

n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede

 

probabil că o fac instinctiv

ca floarea soarelui

o fi și din cauza ferestrelor înalte

care îmbrățșează aproape erotic lumina

o fi și din cauza umbrei

a mușchilor de pe stâncile sufletului

a gheizerelor dispărute

.

e greu de spus

.

uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic

scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții

și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord

care-și dau sufletele întunericului

.

de nicăieri apar corbii

coioții

urșii polari

atrași de duhoarea liniștii

.

în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți

prin care fluieră vântul

.

destul de trist

.

nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas

într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi

dacă mă-ntrebi

.

dar nu-i imposibil

.

astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri

toți lupii din lume

și n-am putut să-mi opresc lacrimile

din calea inimii…

Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:

„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit.  Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”

În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!

Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni,  iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…

mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet

 

rătăcind cu gândul pe autostrada visului

 

fără taxe de drum

restricții de viteză

pene de cauciuc

trecând peste inimă

în locul acela miraculos dintre spațiu și timp

în care este atâta liniște

încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic

ca într-o simfonie de Brahms

gâfâind prin serpentinele minții

nimic nu se compară cu zborul fără aripi

ești mereu cu un pas înaintea luminii

surclasezi timpul

gravitația

devii  pentr-o clipă sau pentru o noapte

Dumnezeu

o palidă compensație oferită de  Marele Creator

(un fel de meșter Monole!)

 omului…

Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,

dacă ai scoate-o la vânzare pe internet

sau la o casă de licitații,

n-ar licita nimeni.

- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher

sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,

care asistase absent la monologul meu  de pe margini,

dar nici acolo nu-i sigur!

Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,

apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,

mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,

doar eu pariasem, cu viața,

fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.

Simt timpul în spate ca pe o placă  uriașă de plumb

în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,

aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților

dinăuntru ruletei,

fosnetul cartilor de blackjack,

zgomotul bilei care se invarte 

și care se-oprește deodată pe zero,

fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul

toate jetoanele,

mormanele de bani,

viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.

- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,

împingând jetonul meu înainte.

- Pas!  refuzară jucătorii de la masă în cor!

- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă

 care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!

biată furnică,

umblând întunericul

fără o torţă –

va găsi ea oare drumul

printre atâtea spaime ?

*

noapte mohorâtă,

răsăritu-i departe

slabă nădejde –

nu uita întâmplarea,

pasărea dimineţii !

*

aud o cârtiţă

pe sub pământ e rece

ca un ochi de uliu –

cât nu moare speranţa

strălucesc stele !

*

dorm porumbeii,

puii flămânzi sub aripi

n-au nici o grijă –

somnul e ca o boare

Dumnezeu pretutindeni

*

să-i spui că ziua

i-a trimis înainte

călări zorile –

vai, Doamne, unde ai pus

aseară lampa ?

*

auzi broaştele

orăcăind în gârla

asta de sticlă ?

nici o stea nu-i aevea

într-un ciob de oglindă !

*

dar libelula ?

priveşte-o mai de-aproape

şi zi-i să fugă !

cum i-o fi scris furnicii,

la fel şi libelulii !

*

nu-i drept destinul,

oricât de ne-nsemnată

ea ţine cerul –

nu-ţi zic că universul

s-ar prăbuşi în moartea-i !

*

tocmai de-aceea

să izgonim gîndacii

strigând în noapte !

 

plângând mai bine! Doamne,

prea grea-i acestă cruce !

*

poftim ! şi vântul

se hâlţână prin frunze

în loc să doarmă !

iar ea aşa de mică

precum Sisif se zbate !

*

îi cade sacul

din firava-i spinare

şi-i toată udă -

doar ploaia mai lipseşte

Să umple-ntreg paharul !

*

de s-ar întoarce

cu ochii către lună

să ia lumină !

ce bun-ar fi un cântec

în locul gol să pună !

*

cine să cânte ?

la ora asta nimeni –

stăpân e somnul !

nimic nu-i imposibil

când cineva veghează !

*

auzi ? un greier

a început să cânte

din scripca-i fermecată...

altfel ar fi fost tragic –

pe cer, uite, şi luna !

*

dacă-i departe –

zadarnică speranţa

înmugurită ...

bobocii florii crapă

întotdeauna noaptea !

*

un vreasc de-a latul –

stupidă baricadă

ce-i taie calea ...

e loc destul sub dânsul –

problema-i întâmplarea !

*

dar tot se-ntâmplă...

şi nimeni nu încercă

să dea din aripi !

când sunt prea multe aripi

în faşă moare zborul !

*

să încrucişezi

doar mâinile la piept –

e nepăsare ...

eu zic că-i neputinţă –

altfel am fi departe !

*

vai, Doamne racul

prin iarba răscolită

spre ea se-ndtreaptă!

dar, uite, şi o capră

călcând iarba-n copite !

*

biata furnică !

nici suflet nu mai are

să ducă sacul ...

fără de el acasă

zăvoarele sunt trase !

*

tot mai aproape

se-aud venind ţânţarii –

de n-ar ajunge !

pentru atâta sânge

nu lasă ei măgarul ...

*

coboară frigul -

măcar de-ar sta sub frunze

pe pământul cald !

oriunde-ar sta furnica

numai norocul poate !

*

încătuşate

ni-s mâinile, Isuse,

în faţa vieţii !

suntem şi noi ca zeii –

stăpâni pe curcubeie...

*

nici nu mai mişcă –

încremenită pare

o limbă de ceas !

cum cade câte-o clipă

o alta se ridică ...

*

eternitatea !

la ce e bună oare

fără răsărit ?

nici asfinţit nu are -

şi totuşi se învârte !

*

priveşte-o ! e vie –

oricât de rece vremea

nu-i timpul ei...

zăpezile din iarnă –

albe priviri de ghiocei...

*

din nou încearcă –

să treacă peste vreascuri

nu-i cu putinţă ...

pe unele-i răşină,

pe altele-o lăcustă !

*

dacă se prinde –

lăbuţele-i firave

sunt fără scăpare…

chiar şi aşa lăcusta

deosebiri nu face !

*

uite că pleacă !

dumnezeul furnicii

alături de noi...

roagă-l s-alunge clipa

nepăzită de îngeri !

*

orele astea !

cimitire de hoituri

mereu nesătule –

în groapa amintirii

se furişează gândul...

*

năuci şi norii

prin faţa lunii –

cercuri de apă...

triste felinarele

agăţate de stele !

*

blestemat greier !

hai-hui prin noapte umblând

parcă nu-i pasă ...

vrăjit de propriu-i cântec –

a lui e-ntreg pământul !

*

atâta minte

cât greierul acesta

furnica n-are ?

instinctele-s aiurea –

un cerşetor e gândul..

*

te-apucă mila

văzând-o cum se zbate

în acelaşi loc ...

ocolul dimpotrivă –

deschide noi prăpăstii...

*

o frunză cade –

se-aşază drept, în drum,

ostentativă...

dacă mai cade una –

se crapă-n două cerul...

*

vezi corbul negru

pe creanga de mesteacăn

scrutând în noapte ?

îl bate alte gânduri –

nici pe-o măsea furnica !

*

ah ! liliecii !

simt sângele furnicii

pulsând în vene ...

mai rău nici că se poate –

cum să mai tragi nădejde ?

*

urâte păsări !

le-aş scoate dinţii

fără milă ...

dacă au fost lăsate –

un rost există sigur !

*

încă o frunză

îşi ia la revedere

căzând în moarte...

auzi ciocănitoarea ?

sub coji teroarea-i cruntă...

*

nimeni nu scapă

atunci când cruda soartă

îşi ia obolul...

furnica mai cu seamă –

ce-i este scris în frunte !

*

o broască saltă –

ţopăie prin preajmă

boldindu-şi ochii...

de-abia acum destinul –

alegerea-i cumplită ...

*

ce uşurare !

aproape-i heleşteul

departe gândul...

se umple miezul nopţii

cu ochi adânci de bufniţi...

*

trăsni-le-ar boala !

până şi-aici ajuns-au –

neruşinate...

ca orice sol şi ele –

colaterale pierderi !

*

noroc de şarpe –

se târâie prin frunze

cătând călcâiul...

când soarta e cu tine –

la fel e şi norocul !

*

e de mirare –

furnica nu renunţă

deşi sfârşită !

iar zorii dimineţii

nici gând să se arate...

*

un melc molatic

pe lângă dânsa trece

lăsând o urmă ...

şi viaţa lui firavă-i

la voia întâmplării !

*

o cochilie-i

mai mult decât ai crede –

descurajează ...

natura, mama noastră,

se oglindeşte-n toate !

*

hainul şarpe

se zvârle brusc, muşcând

din carapace...

nu-i fericit nici dânsul –

cum ar putea să fie ?

*

o încleştare

pe viaţă şi pe moarte –

o lume crudă...

când te-ai năsuct furnică –

viaţa ta-i o luptă !

*

gândacii negri

umblând prin întuneric

mă înfioară ...

târcoale dau furnicii –

ştiu ei de ce e-n stare !

*

ar vrea s-o-nhaţe

cu căngile lor hâde –

dar n-au curajul ...

un pas nu dă în lături –

mai multe vieţi nu are !

*

îi sare-n sprijin

călcând pe catalige –

o libelulă ...

priveşte-i ! rup pământul –

furnica-i suverană !

*

ecou de tunet

se sparge ca o nucă

deasupra noastră ...

nu-i mult şi cade ploaia –

de unde, Doamne, barcă ?

*

nenorocirea

nu vine niciodată

cu mâna goală !

suntem la mâna vremii –

iar vremurile-s triste !

*

poate de-aceea

furnica se învârte

ca un titirez !

ea simte dinainte –

efectul nu-l cunoaşte...

*

vezi fluturele ?

s-a pitulat sub frunză –

pleoştite aripi...

şi cinteza în cuibu-i –

ah, biată păpădie !

*

brunul păianjen

îşi strânge plasa veche –

va ţese alta ...

priveşte gărgăriţa ! –

dansează-n pas cu vântul...

*

omizi păroase

de frunze se agaţă

ca nişte bube !

spăşiţi doar canibalii –

în scorburi munţi de oase...

*

o caradaşcă

se poticneşte-n labe –

înspăimântată ...

sute de umbreluţe

sunt frunzele de brustur...

*

ca o scânteie

ce ţâşneşte din amnar –

pe cer un fulger...

atâta şerpuire !

şi-atât de rece soba...

*

o picătură

cutremură pădurea –

apoi un ropot ...

sar stropii din crenguţe

ca nişte libelule !

*

de-un pai subţire

s-a prins furnica –

strângându-l tare ...

dă-i, Doamne, tot norocul ! –

putere nu mai are...

*

mărunte ochiuri –

acuma-s repezi râuri

prăpăstioase...

furnica nu se-neacă –

oriunde-ar fi sfârşitul...

*

mii de gondole

par frunzele purtate

de ape tulburi...

la adăpost e viaţa –

instinctele-s deasupra !

*

fire de iarbă

ţin paiul strâns în matcă –

pe el furnica...

când prinzi cu dinţii vâsla

aproape-i izbăvirea...

 

*

nu lasă paiul –

îll strânge

cu-nverşunare...

tot mai departe-i casa

cu fiecare clipă !

*

din trunchiuri brazii

se frâng fără putere –

cumplit e vântul ...

un tunet de aproape

se sparge-n mii de ţăndări...

*

înc-o rafală –

de parcă spart e cerul

şi se goleşte...

puhoaiele de ploaie –

spre noi negre prăpăstii...

*

se duc la vale

covoarele de frunze –

un val năprasnic...

pământul gol se-adapă –

nespusă fericire ...

*

biata furnică !

s-a agăţat de-o creangă

plutind în salturi...

câmpia verde-n noapte

o baltă neagră pare ...

*

sclipiri de fulger –

pe valuri înspumate

o creangă zboară...

parcă pe-un cal sălbatic

furnica nu se lasă...

*

sfârşiţi şi norii

de-atâta zvârcolire

fac loc la stele...

se ţin de raze stropii

într-un ocean de galben...

*

cât vezi cu ochii –

doar iarba răvăşită

şi albăstrele...

parfum de flori prin ploaie –

şi mai încolo luna...

*

grămezi de vreascuri

se strâng la întâmplare –

oprite-n dâmburi...

unde o fi furnica ? –

vai, Doamne, ia-ne ploaia !

*

e tot pe creangă –

un punct în întuneric

mişcând adesea...

nu-i dragoste mai mare

ca dragostea de viaţă !

*

frumoasa lună

îşi despleteşte părul

ca o fecioară...

feriţi în lături norii –

tot ceru-i ca de ceară...

*

a stat şi ploaia –

mai cerne pe alocuri

ca dintr-o sită ...

de neoprit e vântul –

în jocul său de iele..

*

pământul reavăn

parcă surâde-n noapte –

şi-a luat obolul...

în urmă tot prăpădul –

aşa arată iadul ...

*

uite şi creanga

pe care-a stat furnica ! –

dar unde este ?

departe nu-i, fii sigur –

hai să privim prin iarbă !

*

pe-o moviliţă

furnica-şi spală faţa –

privind mirată...

nu ştie ce-i cu dânsa –

ce lume-o fi aceasta ?

*

sub raza lunii

pământu-i tot ce vede –

fără de capăt...

o linişte divină –

ca o îmbrăţişare...

*

întoarce capul –

pădurea e în spate

precum un monstru ...

cum de-a ajuns acolo ! –

şi cum de s-o întoarce ?

*

ar vrea să plece –

picioarele n-ascultă

parcă-s de piatră...

răbdarea-i sfatul minţii –

de-ar aţipi o clipă !

*

ziua-i aproape –

surprinzător norocul

care-o-nconjoară...

până atunci furnica

mai are multe cumpeni...

*

prin iarba moale

foşnesc anemic melcii

şi şobolanii...

şi-o cârtiţă flămândă

tunele sapă-n aer..

*

scurmând poiana –

un porc mistreţ bezmetic

adună jirul...

aproape-i moviliţa –

furnica aţipită !

*

mărunte gâze

tânjesc deasupra ierbii

în zbor de aripi...

şi-o ciută speriată

cu-n smoc de iarbă-n gură...

*

de-a dreptul doarme –

sub lespedea uscată

abia se vede...

din negura câmpiei

se-apropie un dihor...

*

zvârlind o aţă

un mic păianjen prinde

să-şi ţeasă pânza...

şi undeva o broască

se-aruncă-n baltă...

*

grămezi de râme

se unduiesc prin iarbă

ca după ploaie...

un iepure dă colţul

la marginea pădurii..

*

stânca-i tăcerea –

în clopotul de sticlă

se prinde gheaţa..

iar pânza de păianjen

se rupe-n bucăţele..

*

dinspre pădure

o linişte adâncă –

te înfioară...

la ora asta somnul

ca mierea primăverii…

*

lumina lunii

se-amestecă uşoară

ca o culoare…

câmpia-i abur galben

de nepătruns privirea...

*

dar dacă moare ?

furnica-i ca o boare

în zori de ziuă...

e cea mai lungă noapte –

nimeni nu ştie încă !

*

şi ceaţa asta !

neaşteptată umbră

în întuneric...

ridică, Doamne, giulgiu

de pe acestă faţă !

*

până atunci

furnica-i îngheţată –

o amintire...

văd florile în viaţă –

de ce-ar muri furnica ?

*

greu curge timpul

în noaptea asta rece –

înceţoşată...

cu-atât mai dulce ziua –

de-ar fi să vin-odată !

*

simţi ? bate vântul !

se-nvolbură în ceaţă

tăind-o felii...

pe fug-o pune, iată !

ca pasărea se-nalţă...

*

către pădure –

apoi peste aceasta

încet se pierde...

şi primii zori ai zilei

tremurători se-arată...

*

ca o petală

roşie în răsărit –

aşa e cerul...

un colţ de Soare râde –

adio, neagră noapte !

*

o rază dreaptă

învăluie furnica

în somnu-i dulce...

priveşte-o ! dă din labe –

visează muşuroiul...

*

se uită-n juru-i –

nimic nu recunoaşte

şi nu-nţelege...

în faţă infinitul –

precum o mare verde...

*

zori albi ca neaua

înfulecând din beznă

fac loc luminii...

se-nfoaie-n pene iarba

şi păsările cântă...

*

ies din tufişuri

în ţipăte barbare

cocoşii negri...

cântatul lor frenetic –

o goarnă criminală...

*

chiar şi furnica

tresare speriată

de-atâta zgomot...

de ani de zile-acolo –

doar greierii-n pădure...

*

pierduse sacul

prin negurile nopţii –

în timpul ploii...

dar şi aşa spre casă

necunoscut e drumul ...

*

ca nişte săbii

firavii colţi de iarbă

îi stau în cale...

şi nici o urmă clară

nu-i de găsit pe-aproape...

*

un Soare roşu

precum un măr pe creangă –

se tot înalţă...

de nicăieri apare

o furnicuţă albă !

*

ce fericire ! –

antenele-şi frământă

şi-şi spun cuvinte...

un S.O.S. porneşte

neauzit de nimeni...

*

nu pierde timpul –

pe urmele suratei

aşează semne...

curând toţi cercetaşii

pe urma ei porni-vor !

*

priviri mirate –

furnici din alte neamuri

se-opresc o clipă...

povestea ei de-o noapte –

o flamură-n pustie...

*

se dau de-o parte

admirativ gândacii –

trece vedeta...

câmpia şi pădurea –

nu-şi mai încap în frunze...

*

un greier sare

cu scripca înainte –

cântându-i marşul...

convoiul de lăcuste

din urmă valuri-valuri...

*

zburănd deasupra-i –

un roi de libelule

se-nvârt nebune...

cosaşi pe catalige

spre cer fac salturi...

*

din drum şi viespii

se-opresc pe câte-o floare –

alaiu-i mare...

din heleşteul gârlei

broscuţe sar pe maluri...

*

bătând din aripi –

un cârd de buburuze

coboară-n iarbă...

şi zeci de greieri

pe urmele furnicii...

*

purici de iarbă

în ţopăieli ghiduşe

fac gălăgie...

de flori se-agaţă fluturi

atraşi de veselie...

*

fonfoni ţânţarii,

veniţi din depărtare –

aterizează...

înfiorate frezii

se strâng între petale...

*

mii de lăcuste

se-nşiruiesc pe frunze

până departe...

la orizont pădurea

își scoate înainte brazii...

*

Bondari anemici

se ţin de trena zilei –

rar dând din aripi...

pe marginea cărării

aleargă brune molii...

*

un pai de-a latul

acoperă izvorul –

precum pârleazul...

alaiu-i tot mai mare –

şi creşte pe măsură...

*

stoluri de păsări

plutesc în zboruri line –

privind alaiul...

iar iepuri gură cască

fac salturi printre tufe...

*

brusc – ies în cale

furnici cu dungi pe spate –

sunt cercetaşii..

priveşte, o flanchează !

salută ! dau onorul !...

*

oastea piestriţă

în pas de defilare –

mărşăluişte...

furnica ţanţoş calcă –

o dată se întâmplă !

*

simte cărarea –

plăcut miros de frunze

parfum de floare...

tot mai aproape casa –

scurtează-mi, Doamne, drumul !

*

puiul cel mic

râzând îi sare-n braţe –

lacrimi duioase...

fraţi şi surori de sânge

pe rând o-mbrăţişrază...

*

nu-i centimetru

necunoscut în drumu-i –

ce încântare !

frumoşi ca niciodată –

acum chiar şi duşmanii !

*

dar ce se vede ?

priveşte ! muşuroiul –

o piramidă...

în jurul lui mulţime –

toată suflarea lumii !

*

prelungi urale,

aplauze febrile –

o nebunie ...

ca un vulcan e valea –

ca un vulcan pădurea ...

*

biata furnică,

mai face-un pas şi cade –

se prăbuşeşte...

o linişte adâncă –

vai ,Doamne, ţine clipa...

 

M-am născut dintr-o piatră însuflețită,

o piatră cu inimă,

am crescut într-o inimă de piatră,

am fost copilul pietrei,

ceva între om și piatră,

într-o zi m-am trezit speriat

în fața Soarelui,

mi-am auzit respirația,

pe care n-o mai auzisem în piatră,

am văzut stelele atârnate de cer,

norii,

m-am aplecat deasupra primului izvor

și m-am privit în ochi

îndelung,

neștiind de unde să mă iau,

din ce Univers,

din ce piatră,

undeva deasupra

auzeam

ca prin vis

un cântec de leagăn

nepământesc

și-atunci am înțeles că nu eram singur

Trezit in roua dimineții,

In zbuciumata zi a vieții,

Și chior de somn văd printre rânduri,

Lumina întunecată-n gânduri.

 

Nebun e gândul unde eu,

Mă tot zbat sa fiu un zeu,

Dar am puteri ce-s limitate,

Și ancorat mă țin in departe.

 

Departe-n văi de realitate,

Poteci de gânduri strâmtorate,

Și-n briza rece de îndoială,

Devin mahmur, căci gândul zboară.

 

Dar in văzduhul omenirii,

Recapăt gândul scurt al firi,

Căci nu pot să străbat pământul,

Decât purtat pe sus de Gândul.

Ea picta doar în nuanțe triste ,

Și poezii doar sumbre scria ,

Se ascundea mereu printre umbre ,

În a sa inimă se ascundea .

 

Prietenii , străini îi deveneau ,

Căci toți din jur înșeală.

Ea zâmbetul , păcat îl considera,

Iar lacrimile cea ce o salva.

 

Cu vopsele gri picta ,

Iar în mâini ,pensula îi tremura .

La culori mai deschise visa ,

Și în viața și pe pânză.

Drumul meu e asemeni metalului ros,
Asemeni fierului tocit de bătaie,
O muzică trecută prin tot ce a fost
Si scrisă în grabă pe-o ultimă foaie.

Casa mea e în mijloc de pădure,
Asemeni cuibului construit în frunzani-
Să poată veni mama la mine,
Chiar dacă vor trece o mie de ani.

Să bată la ușă cu vântul de-afară
Si crengile mele, încet, să deschidă.
Să bem ceai cu lămâi ca odinioară
Si la plecare să mă cuprindă.

Să vină tata din ierbi și izvoare,
Să bată la ușă prin murmur adânc
Si frunzele mele să-i pun la picioare,
Iar când se va duce, în taină să plâng.

Să-mi vii și tu mai târziu de pe stele
Si să cobori de sclipire în noapte
Cu raza ce cade grăbită din ele,
Pentru a-mi fi peste veacuri aproape.

Zilele mele treceau 

Iar de tine ,mi-aminteau 

Amintirile cu dor

Astăzi,ele,mă răscol 

Rascolirea,tare doare

Doare al naiba de rău

Ce sa fac? Sa fiu alt om?

Nu se poate , sunt prea blând

Eu mă năpustesc plângând 

Suferința , îmi e leac 

Ăsta mi-e singurul veac 

Veacul ce astăzi îmi pleacă

Ia și zilele 

Nu răbda...

POATE  ÎN  ANII  TÂRZII , CÂND

DORUL  DE  MORMINTELE PUSII ,

DE  SLOVA  ȘI CUVÂNTUL  ROMÂNESC

ÎȚI  VA  DA  TÂRCOALE

VEI  RĂSFOI  O  CARTE

O  FIRAVĂ  LEGĂTURĂ ,

CU  ȚARA  TA  NATALĂ !.

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

 

a morții

 

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….