Doamne, dă-mi  scut de iubire,

Nu săgeți ce dor și dor,

Să nu rănesc în răzbunare,

Ci-n tăcere să cobor.

Dă-mi o inimă ce iartă,

Chiar când sufletu-i sfâșiat,

Să rămân lumină-n noapte,

Nu cuvânt întunecat.

Nu-mi da arme de dreptate

Dacă dorul e prea greu,

Dă-mi răbdare și blândețe,

Și puterea din cuvântul Tău.

Să fiu pace în furtună,

Să alin, nu să strivesc,

Chiar când inima-mi suspină,

Să iubesc… și-n rău, și-n chin, smerit.

Să plec a fost o mângâiere,

Un dor ascuns, o înviere.

Am înțeles ce-i de păstrat,

Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.

Din rădăcini cresc ramuri noi,

Dar nu uităm ce-i sub noi doi.

Cuvintele rămân tăcute,

Dar faptele sunt celeute.

În încheiere spun cu rost:

Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,

M-au învățat să merg spre soare,

Să las în urmă ce mă doare.

Doar după ce murim ne fac icoană,

Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,

Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,

Să ne sărute fruntea tuturor.

Când încă eram vii, eram uitare,

Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,

Dar moartea dă iubirii o cărare,

Pe care-o calcă toți, cu amintiri.

Atunci suntem eroi fără de vină,

Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,

Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,

Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.

Ce trist e să primești flori fără viață,

Când trupul doarme-n liniștea de humă.

Iubiți-mă acum, cât sunt aici,

Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.

Căci viața e o lampă ce se stinge,

Iar focul ei cu vântul se topește,

Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,

Nu după ce destinul mă sfârșește.

Nu mai pun suflet unde nu e loc

Nu mai pun suflet unde nu-i pământ,

Unde iubirea-i vânt și cuvântul — mormânt.

Am semănat în pietre calde speranțe,

Dar n-au crescut. Au fost tăceri, distante.

Nu mai îmi las inima la întâmplare,

Când ușile se-nchid cu teamă și sfidare.

Mi-am învățat valoarea din eșec,

Nu orice „vino” merită să plec.

Nu mai rămân acolo unde dor

Se face zid, și nu e viitor.

Sunt suflet, da, dar nu-s de pus în cui

Pe peretele gol al nimănui.

De-acum, păstrez ce simt cu îngrijire,

Că prea ușor s-a transformat în rănire.

Nu-s rece — doar mai clar în ce aleg:

Unde nu e loc… mă adun și plec.

Inima mea

Altă inimă, nu,

n-aș avea ce să-ți spun.

Pe-a mea ți-o ofer

cu zâmbet sincer, efemer.

E plină de tine,

de gânduri senine,

de râs și culoare,

Și  zile cu soare.

Te poartă ușor,

ca pe-un vis de zbor.

Și bate frumos,

că-i ritmul tău, jos.

N-o schimb, n-o înlocuiesc,

cu ea doar iubesc.

Rămâi, dacă simți,

în ea poți să-ți vinzi

toate grijile mici –

e-un loc fără frici

Vindecare imposibilă

M-aș fi vindecat de tine,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aprinzi din nou suspine,

Într-un suflet obosit.

M-aș fi șters din amintire,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aduci a ta privire

Ca un dor ce m-a rănit.

M-aș fi regăsit pe mine,

Dacă nu te-aș fi văzut,

Dar mă pierd din nou în tine,

Ca un vis ce n-a trecut.

Te-aș uita… dar știu prea bine,

E târziu și e în zori,

Căci te-ntorci mereu la mine

Să mă frângi de-atâtea ori.

Şi patimi şi suspine

Au tot venit ca să-ți confirme, ție

Şi vieții tale rătăcite

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi rând pe rând, ți se tot spun

Filosofii, idei, moralități de plumb

Căci zece au trecut de când ți se tot spune

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi de-ai fi tu chiar şi perfect, 

În mintea lor, eşti doar defect

Un singur drept ei cred că se cuvine:

Să schimbe eul lor, la tine!

Răbdare, milă şi blândețe

Cuvinte tot mai ne-nțelese

Cerute parcă doar din sete

Să spargă fresca ta în zece

Ce tu ai plămădit, în zile râncede şi lungi 

Chinuitoare cruci

Azi, negru vechi a devenit

Şi nu mai poți s-aştepți, să plângi

E alb pe negru sfânt: un veşnic sufletesc prurit

Cerințe tot mai uzate vin în aval

Curgând în şiroaie, în tulburi puhoaie

Cu debite mari, dar goale de har

Pe-un suflet deja tot mai amar

E trist, e dureros că într-un fals de dulce

Ai stat atâta timp şi-ai pus

O mare inimă pe cruce

Eliberează-te deci, du-te! 

Elblag, Poland, 29 Mai 2023, 18⁰⁰

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.

Înainte de-a arunca cuvinte grele,

Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,

Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,

Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.

Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,

Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.

Discuția-i un zid, o luptă-n van,

Când perspectiva-i străină, un ocean.

De ce să-ți pierzi vremea, energia,

Într-un război ce n-aduce bucuria?

Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,

Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.

Căci maturitatea-i o comoară rară,

Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.

Așa că, înainte de-a te-nfuria,

Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.

Când cazi in abisul tristeții 

Suflete frumoase te îmbrățișeaza,

Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,

Dar putini ochi le vad..

Sunt precum obiectele vechi,valoroase,

Ascunse printre nimicuri sclipitoare,

Precum o rază  apărând de după nori,

In lumea aceasta întunecată aduc zori,

Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,

Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..

Când lacrima cade,când inima doare,

Înțelegi ce neprețuită valoare 

Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..

(Monica)

lumina învăluie scena orbitor

scoate esența din lucruri și oameni

bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint

iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald

atrăgând ca un magnet ochii bărbaților

sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés

un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior

în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri

delir

un Grand jeté o proiectează spre bară

se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus

moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței

urale

urmează un glissé spectaculos

un salt în gol

bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept

nebuno

da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…

Nu mai aveam o lacrimă să plâng

mi-erau ochii uscați precum  nisipul din deșertul Atacama

în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând

simțind cum mă pândește de pe margini teama

Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,

spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,

în geometrii din cele mai abstracte

sau dispărând subit în găurile negre

Pierduses traiectoria inițială

și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt

precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,

în lupta sa eternă cu morile de vânt.

din gândul meu, cu aripi de lăcustă,

 asemeni neutronului dintr-un atom

am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,

în ciurul lui Eratostene,  alogaritmul cel mai simplu pentru OM...