Mama e raza mea de lumină

Când Iisus a fost pe cruce răstignit Mama lui a plâns cu lacrimi de durere. Nu pentru că fiul ei a murit, Dar pentru păcatele noastre grele. Când Iisus la cer s-a înălţat Ea a plâns cu lacrimi de bucurie. Nu pentru că fiul ei din morţi a înviat, Dar pentru a noastră veselie. Şi cât a mai trăit ea pe pământ A fost de Dumnezeu binecuvântată, Să fie un om fericit! Şi să nu plângă niciodată. poezie de Vladimir Potlog

Când Iisus a fost pe cruce răstignit Mama lui a plâns cu lacrimi de durere. Nu pentru că fiul ei a murit, Dar pentru păcatele noastre grele. Când Iisus la cer s-a înălţat Ea a plâns cu lacrimi de bucurie. Nu pentru că fiul ei din morţi a înviat, Dar pentru a noastră veselie. Şi cât a mai trăit ea pe pământ A fost de Dumnezeu binecuvântată, Să fie un om fericit! Şi să nu plângă niciodată. poezie de Vladimir Potlog

Mă uit în ochii tăi, iubito, Care de lacrimi şi durere sunt plini, Inima în mine plânge, Trupul parcă mi-i pe spini. Vreau să te întorc din drum, Din drumul acesta, al despărţirii, Dar totul e în zadar acum, Căci s-a stins în tine flacăra iubirii. De-aş putea să întorc timpul înapoi, Să fim iarăşi tu şi eu, Tu să fii o floare între flori, Eu soarele tău. Dar viaţa acum îmi pare un infern, Fără tine, frumoasa mea, Acum nici de moarte nu mă tem Te rog, te rog nu mă lăsa! poezie de Vladimir Potlog

Nu mai ninge, cum a nins odată. Cu fulgi mari, frumoși ca stelele de pe cer. Pământul pare o planetă moartă Un bulgăre de lut plin de taină şi mister. Copacii plâng cu lacrimi de gheață, legănându- se în vânt. Sperând și ei la o nouă viață, Vreau să fie îmbrăcaţi într-un alb şi curat veşmânt! Unii oameni nu mai așteaptă cum așteptau odată Să vină Anul Nou, ei vreau în dar lumea toată, Nu se mulțumesc cu un mic și banal cadou! Nici natura nu e ce a fost odată. A devenit mai rigidă și puțin mai rea, Căci s -a săturat să tot vadă cum omul își bate joc de ea. Nu mai ninge cum a nins odată dar totuși vine anul nou Hai să-l întâmpinăm cu inima curată. Și să ne bucurăm de cel mai mic și banal cadou. Poezie de Vladimir Potlog

Alerga trenul sub lună, Timpul îmi părea că aleargă după noi Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul Copacii falnici, dar de frunze goi. Priveam stânci, munţi, dealuri Şi mă miram atât de mult, Cât e de frumos pământul, Şi nu mă săturam să mă mai uit. Trenul alerga tot mai departe, Inima îmi bătea mereu. Şi lumea îmi părea ca o carte, Scrisă de însuşi Dumnezeu. poezie de Vladimir Potlog 

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne plimbăm pe malul ei

Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,

Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne aruncăm în valurile ei

Şi să zburăm pe aripile dragostei!

Iubite, ne cheamă marea,

Cu un glas frumos şi blând.

Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite, marea ne cheamă,

Când soarele e sus pe cer.

Şi parcă ne îndeamnă,

Să descoperim al dragostei mister.

Frumuseţe, frumuseţe,

Unde te grãbeşti,

De nu vrei, sub nici o formã,

Sã mai zãboveşti?

Ţi-ai luat hainele, podoabe,

Şi-ai ieşit din sat,

Ca şi când, pe toţi, deodatã,

Te-ai fi supãrat.

De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place

Pasul lor încet;

Şi-ţi îndrepţi privirea numai

Cãtre tineret.

Frumuseţe, frumuseţe,

Spune-mi: de ce pleci?

De ce-mi spui cã-n calea noastrã

Nu mai ieşi în veci?

Cumva... noi... pãrinţii noştri,

Ţi-am greşit ceva?

Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,

Sau vreo vorbã rea?

Cum de laşi plugul sã tragã

Brazde, pe ogor,

Când ştii bine cã te-adorã

Orice muritor!?

Frumuseţe, frumuseţe,

Mai rãmâi la noi,

Pânã nu vin norii sumbri

Vânt şi frig şi ploi!

Sã mai stai, sã mai întârzii,

Tare te-aş ruga!

Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese

Nici de ruga mea...

cu cât ne depărtăm-

spre stânga,

de centrul creației divine,

valorile umane-și schimbă structura,

modificând genomul,

inversând sensul

forțelor de progres spiritual.

un copil.

mi-a spus că numerele negative

nu-s simpatice.

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

Când spui „eu”

minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul  de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul

din această ecuație complicată a vieții

.
cu atâtea necunoscute ...

îți imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla niciodată

trăiești aceste stări ca și când ar fi adevărate

te bucuri și suferi  într-o lume miraculoasă a lui Edward Tulane

cu iepuri de porțelan

în care timpul

această mașinărie infernală de zdrobit inimi

oprește în  toate intersecțiile.

Tu ești întotdeauna eroina piesei tale de teatru absurd

pe care ți-o scrii singură

într-o regie de excepție a minții.

Nu am înțeles însă lipsa culorilor vii

excesul de alb-negru și abstract din intriga piesei.

E drept că scenaristul  îți recomandase să eviți  orice amestestec  frivol de lumină

și n-ai zis nu

înțelesesei că viețile nostre nu mai aveau nicio șansă să se întâlnească

într-un evantai al culorilor...

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

E ger cumplit... aleea scârțâie-n tăceri, 

E-atât de multă beznă-n adieri 

Și-ți scriu cu mâinile frânte de ger,

Îți scriu despre dorințe și plăceri.

... Chiar de pare c-un os că scrijelesc

În adâncul viselor de ieri...

Mi-ar plăcea să-ţi pot scrie altfel 

Fără viscol și îngheț, ca-ntr-un pustiu, 

Dar tot ce pot acum să știu 

E să-ți las și noaptea asta pe hârtie 

Să sper că intr-o zi, o vei citi cu sufletul...