Loc natal și realitate

Am fost fermecată, chiar de prima dată,
de ochii tăi de ciocolată.
Mă vedeam prin ei pe mine
și știam că-mi vei fi mire.
Ai ascuns-n a ta privire,
frumusețea din iubire.

Respirația și trupu-ți
Mă hrănesc numai de tine.
Tăcere, tăcere.
Iartă-mă, tu, iubire!

Ochii tăi strălucitori
Mai mereu îmi dau fiori.
Tăcere, tăcere.
Lasă cântecul să urle!

Glasul tău pătrunzător
Mă-ntărește să nu mor.
Tăcere, tăcere.
Te rog, nu uita de mine!

Sper că ți-a ajuns acum!
Meritai, ce pot să spun!
Suferi’ai mult și des
Și eu să mă mai calmez.

Sper cu mărul să te-neci
Vina Evei nu e’n veci.
Nici a șarpelui turbat,
Tu cu gura ai mușcat.

Cred c-ai realizat acum,
Otrava nu-i drumul cel bun.
Nici iubirea cea din joaca,
Cum făceai și tu odată!

Tu, frumoasă floare de mai.

Cu-n zâmbet scos ca din rai.

Lasă-ți pletele să curgă,

Pe umerii tăi s-ajungă.

Ochii tăi cei cafenii,

Îmi dau fiori inimii.

Și cu tenul măsliniu,

N-apuc mâine să mai fiu.

Și ai păr ca abanosul,

Oi fi oare norocosul?

Și parfumul tău floral,

Lasă-n mine-un puls vital.

Și te-am prăpădit în vânt

Și căzut-am la pământ.

Tu zburai peste mormânt,

Eu de dor eram flămând!

Ai fost o floare de mai,

Topită-n aburii de ceai.

Și îți simt mirosul tare,

Tu, vis… doar asemănare.

Ce frumoasă ești,

Zână dragă din povești!

Să plecăm în lume aș vrea,

Să te fac mireasa mea.

Ce specială ești,

Fată dragă din nămeți!

Să-mi zidesc casa aș vrea.

Să fii tu familia mea.

Vreau să-ți văd chipul bălai

Și-n brațele mel’ să stai.

Să-mi dai iar o sărutare

Și să cad de pe picioare.

În scrisoarea cea cu aur,

Am pus ș-o floare de laur.

Un miros de dor frumos,

Să mă știi mereu cu pios.

Pus-am busuioc sub pernă,

Ca să te visez pe tine

Și nu te-am visat, iubire!

Am rămas rănit eternă.

Tu cu pletele-nsorite,

Mă citeai de după chip.

Eu cu mâinile mânjite,

Nu voiam să mă anim.

Laurul din scrisorică,

Ține loc de-o mică zică.

Ce nebun ești dragul meu!

Asta ziceam mai mereu…

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

Plecam din locuri din care nici nu am știut că există,

ca după să ne pierdem la o răscruce de drum,

unde fiecare cale promite un adevăr,

dar minciuna ne cuprinde cu dor nebun

Ne oprim, rătăcim,

căutăm semne pe cer sau pe pământ,

iar pașii noștri devin întrebări

pe care nimeni nu le mai ascultă.

Și poate că drumul nu trebuie ales,

Lasat la voia sorții 

Ratacirea asta m-ar face in sfârșit

Rudă cu toți morții 

Voi cei care m-ați "iubit"

să mă iertați de v-am greșit,

să mă uitați, să mă lăsați 

să zac, să nu mă întrebați 

de ce-am plecat spre infinit, 

fiind cenușă-n răsărit 

și noru' negru-n asfințit!

D-o-ți vrea să mă căutați 

mândre păsări întrebați 

de bietul sufletul meu 

ce-a suportat tot mereu 

răutatea voastră cruntă... 

acum nu se mai frământă! 

Dacă dor o să vă fie...

să n-aduceți lacrimi mie,

pe mormântu'-mi plini de spini,  

iarbă neagră, mărăcini 

și sălbatici trandafiri. 

Aduceți nemulțumiri!

Ca ș-atunci când am trăit 

Mai știți? v-am nemulțumit!

Să nu plângeți lacrimi false 

doar ca să vă vadă lumea,

că-mi vor fi tălpile arse. 

Îngropați-mă doar lunea!

Căci am fost "rea și haină ",

ca și lunea eu am fost. 

Povestiți-mă în taină 

c-am fost un om fără rost.

Nu vă făliți că vă doare!

Știți prea bine...nu-i așa?

Că un om nu doar când moare 

trebui prețuit cumva!

✍️ Georgiana Calotă 

03 iulie, 2024

De câte ori ai încercat să îți spui punctul de vedere și nu ai fost lăsată?
De câte ori ai fost privită cu superficialitate
Și de câte ori ai crezut că nu ești de ajuns?
De mică ai încercat să nu îi oferi prea multă importanță sau să te afecteze
Însă ce înseamnă pentru tine acel loc la masă?
Pentru unele dintre noi arată că am reușit
Iar pentru alte femei semnifică egalitate.
Și trec anii și începi să fii privită așa cum meriți
Însă observi atunci când primești un loc la masă
Că oricât ai încerca să-l repari, problema nu va dispărea
De ce?
Pentru că masa nu a fost niciodată construită pentru noi.
Soluția?
Construiești mese mai bune.

pictograma- 

de pe muchia, încă roșiatică,

a răsăritului,

e amprenta unui tril de ciocârlie

rotit in torul veșniciei.

mi-am acoperit ochii

cu rugăciuni 

șoptite doar

în inimă