Poems in the same category
Anatema disforiei
Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea
Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele
Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja
Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe
Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc
Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții
Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării
Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea
Pilde
trasul de timp nu rezolvă nimic
este o iluzie
oricât te-ai opune
timpul merge înainte
imperturbabil
problemele nerezolvate rămân în tine
o povară în plus pe lângă celelalte
destul de grele și acestea
factura la utilitățile vieții
trebuie plătită cu prioritate
înainte de scadență
întotdeauna există o păsuire existențială
după care ți se instituie sechestrul asigurator
asupra liberului arbitru
singurul bun care se poate executa silit
in integrum
nefiind cuantificabil
divizibil
libertate o ai sau n-o ai
Kovesi trage cu obstinație de timp
dar timpul a trecut deja peste dânsa
lăsându-i deschisă celula de la Târgșor
Klaus Werner Ioanis vâslește încontra curentului
asemeni uni marinar autist
rătăcit în Pacific
curând însă va fi istorie
Coldea
copia fidelă a Diavolului
vorbește singur
singur Dragnea
cel mai hulit și hăituit om
vinovat de toate imperfecțiunile lumii
merge în aceeași cadență cu timpul
cât îl va mai ocroti Dumnezeu
cu toate păcatele sale reale sau imaginare
”…va fi mai multă bucurie în cer
pentru un singur păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi …”
care n-au nevoie de pocăinţă…”
disensiuni/2
înțepătoare
parfumuri de salvie
domolesc pornirile....
de un violet aprins e
orizontul;
÷
bat clopotele
bisericii de pe dealul Cetății,
Radule,
bat clopotele,
sa-alunge norii negrii
îmbibați de frustrări,
neatinși de
loialitate
Enantioză
Aud, văd,
Înghit cu disperare
Și aștept cu ușurare
Să te uiți la mine
Cu acei ochi orbi
Cu care ai reușit doar să absorbi
Suferința și durerea amară
Pe care am închis-o în cămară.
Respir și sper
Să mă scufund la suprafață,
Să mă ascund
De-un gând profund
Ce străbate labirintul negru,
Ce visează moarte,
Frumos povestită-n carte.
Terori noctorne
m-am trezit în dimineața aceasta confuz
nu eram nici om pe de-a-ntregul
nici spirit
dar puteam să merg
să deschid fereastra
să primesc ziua înăuntru-mi
printre ruinile sufletului
să-mi calc cu tălpile goale pe inimă
sub privirile tale încremenite
Doamne
exclami
și te văd adunându-mi resturile
fragmente din care încă mai picura sânge
„cum ai putut face asta?”
mă-ntrebi
iar eu îți răspund că n-am făcut nimic
că m-am trezit dintr-un somn adânc al rațiunii
sfârtecat de monștri
tu plecasei de cu seară să numeri stelele
de pe cer
la ce ți-o fi trebuit să numeri stelele chiar în noaptea aceasta
n-am înțeles
te căutam înfrigurat printre cearșafuri
încolțit de toate stihiile întunericului
dar nu erai acolo
nu aveam de ce să mă prind
în căderea aceea imposibil de exprimat în cuvinte
când îți vezi viața derulată la viteză maximă
înapoi
și când te trezești la mijlocul drumului înăuntru-ți
cu sufletul încremenit
asemenea unei stalactite imense
pe tavanul unei peșteri antice...
Vise în zori
Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.
Anatema disforiei
Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea
Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele
Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja
Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe
Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc
Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții
Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării
Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea
Pilde
trasul de timp nu rezolvă nimic
este o iluzie
oricât te-ai opune
timpul merge înainte
imperturbabil
problemele nerezolvate rămân în tine
o povară în plus pe lângă celelalte
destul de grele și acestea
factura la utilitățile vieții
trebuie plătită cu prioritate
înainte de scadență
întotdeauna există o păsuire existențială
după care ți se instituie sechestrul asigurator
asupra liberului arbitru
singurul bun care se poate executa silit
in integrum
nefiind cuantificabil
divizibil
libertate o ai sau n-o ai
Kovesi trage cu obstinație de timp
dar timpul a trecut deja peste dânsa
lăsându-i deschisă celula de la Târgșor
Klaus Werner Ioanis vâslește încontra curentului
asemeni uni marinar autist
rătăcit în Pacific
curând însă va fi istorie
Coldea
copia fidelă a Diavolului
vorbește singur
singur Dragnea
cel mai hulit și hăituit om
vinovat de toate imperfecțiunile lumii
merge în aceeași cadență cu timpul
cât îl va mai ocroti Dumnezeu
cu toate păcatele sale reale sau imaginare
”…va fi mai multă bucurie în cer
pentru un singur păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi …”
care n-au nevoie de pocăinţă…”
disensiuni/2
înțepătoare
parfumuri de salvie
domolesc pornirile....
de un violet aprins e
orizontul;
÷
bat clopotele
bisericii de pe dealul Cetății,
Radule,
bat clopotele,
sa-alunge norii negrii
îmbibați de frustrări,
neatinși de
loialitate
Enantioză
Aud, văd,
Înghit cu disperare
Și aștept cu ușurare
Să te uiți la mine
Cu acei ochi orbi
Cu care ai reușit doar să absorbi
Suferința și durerea amară
Pe care am închis-o în cămară.
Respir și sper
Să mă scufund la suprafață,
Să mă ascund
De-un gând profund
Ce străbate labirintul negru,
Ce visează moarte,
Frumos povestită-n carte.
Terori noctorne
m-am trezit în dimineața aceasta confuz
nu eram nici om pe de-a-ntregul
nici spirit
dar puteam să merg
să deschid fereastra
să primesc ziua înăuntru-mi
printre ruinile sufletului
să-mi calc cu tălpile goale pe inimă
sub privirile tale încremenite
Doamne
exclami
și te văd adunându-mi resturile
fragmente din care încă mai picura sânge
„cum ai putut face asta?”
mă-ntrebi
iar eu îți răspund că n-am făcut nimic
că m-am trezit dintr-un somn adânc al rațiunii
sfârtecat de monștri
tu plecasei de cu seară să numeri stelele
de pe cer
la ce ți-o fi trebuit să numeri stelele chiar în noaptea aceasta
n-am înțeles
te căutam înfrigurat printre cearșafuri
încolțit de toate stihiile întunericului
dar nu erai acolo
nu aveam de ce să mă prind
în căderea aceea imposibil de exprimat în cuvinte
când îți vezi viața derulată la viteză maximă
înapoi
și când te trezești la mijlocul drumului înăuntru-ți
cu sufletul încremenit
asemenea unei stalactite imense
pe tavanul unei peșteri antice...
Vise în zori
Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.
Other poems by the author
A plecat dorul din mine
A plecat dorul din mine,
Să te caute în lume,
Să aducă peste tine,
Adiere cu al meu nume.
A plecat dorul din suflet,
Inima să îţi străpungă,
Să întoarcă al tău umblet…
Lângă mine să ajungă.
Au plecat iubiri din mine,
Printre stele să te cate,
Să ne lege în destine,
De amor să avem parte.
Au plecat iubiri din suflet,
Inima să îţi răpească,
Să-mi aducă al tău zâmbet,
Pe-a mea gură să zâmbească.
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.
M-am săturat...
M-am săturat de toate
și aș fugi oriunde,
departe de orașe,
spre pustnicii din munte,
să-mi plângă ochii-n ceruri,
iar buzele să-mi cânte,
să hibernez în geruri,
cu aripile frânte.
M-am săturat de toate,
și-aș alerga pe ape,
să mă ascund de gloate,
din mine să se-adape,
furtuni și adiere,
ninsori și multe ploi,
să văd apoi cum piere,
pământul de sub voi.
M-am săturat de toate,
de plânset și oftat,
de inima ce-mi bate,
când stau întins în pat,
de temeri și de spaimă,
de sfinți și erezie,
și m-aș dori o taină,
ori vers în poezie...
Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.
Azi cânt…
Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,
Și fiecare sunet e un țipăt neuman,
Născut de mine, și înfiat de lume,
Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.
Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,
Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,
Iar sângele ce-mi curge printre rime,
Încheagă un poem ce n-are autor.
Cântarea mea nu caută iertare,
Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,
E trupul meu strivit de orișicare,
De Dumnezeul care tace crunt.
Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,
Ca un ocnaș al propriei lumini,
Și-n mine clopotul durerii bate,
Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.
Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,
Cu gura spartă-a dorului prelung,
Și fiecare notă, mă supără și miră,
Că n-o aud decât atunci când plâng.
Iar cântecul, o lacrimă tăcută,
Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,
Să strige lumii cu o șoaptă mută:
Veniți, azi cântă versuri, un străin!
Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,
O cruce fără nume, fără semn,
Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,
În care cântecul prin sita lumii-l cern.
A plecat dorul din mine
A plecat dorul din mine,
Să te caute în lume,
Să aducă peste tine,
Adiere cu al meu nume.
A plecat dorul din suflet,
Inima să îţi străpungă,
Să întoarcă al tău umblet…
Lângă mine să ajungă.
Au plecat iubiri din mine,
Printre stele să te cate,
Să ne lege în destine,
De amor să avem parte.
Au plecat iubiri din suflet,
Inima să îţi răpească,
Să-mi aducă al tău zâmbet,
Pe-a mea gură să zâmbească.
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.
M-am săturat...
M-am săturat de toate
și aș fugi oriunde,
departe de orașe,
spre pustnicii din munte,
să-mi plângă ochii-n ceruri,
iar buzele să-mi cânte,
să hibernez în geruri,
cu aripile frânte.
M-am săturat de toate,
și-aș alerga pe ape,
să mă ascund de gloate,
din mine să se-adape,
furtuni și adiere,
ninsori și multe ploi,
să văd apoi cum piere,
pământul de sub voi.
M-am săturat de toate,
de plânset și oftat,
de inima ce-mi bate,
când stau întins în pat,
de temeri și de spaimă,
de sfinți și erezie,
și m-aș dori o taină,
ori vers în poezie...
Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.
Azi cânt…
Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,
Și fiecare sunet e un țipăt neuman,
Născut de mine, și înfiat de lume,
Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.
Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,
Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,
Iar sângele ce-mi curge printre rime,
Încheagă un poem ce n-are autor.
Cântarea mea nu caută iertare,
Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,
E trupul meu strivit de orișicare,
De Dumnezeul care tace crunt.
Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,
Ca un ocnaș al propriei lumini,
Și-n mine clopotul durerii bate,
Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.
Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,
Cu gura spartă-a dorului prelung,
Și fiecare notă, mă supără și miră,
Că n-o aud decât atunci când plâng.
Iar cântecul, o lacrimă tăcută,
Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,
Să strige lumii cu o șoaptă mută:
Veniți, azi cântă versuri, un străin!
Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,
O cruce fără nume, fără semn,
Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,
În care cântecul prin sita lumii-l cern.