În aer miroase a tine...

Amor nebun ce vrei tu singuratic trubadur

De la un biet rătăcitor îndrăgostit,

Ce-și cântă trist însă ferice totuși a sa iubire nescrisă încă,

Ce zilnic promite colorate nebunești plăceri,

Cu gingașele săruturi dar și mângâieri,

Și strânse îmbrățișări?

Amor,amor,amor mai bine mor

Făra iubita mea cerească cu aripi ca de înger,

Ce-n zborul ei mă poartă și pe mine la pieptu-i cald precum o mamă-și poartă pruncul...

Amorul este dorul dar și Raiul...

Cum să trăiesc iubito fară tine?

Doar moartea poate șterge suferința despărțirii seci și reci,

Ce n-o concep vreodată!

Amor,amor amor,ești tu blestem ori binecuvântare?

Te cer,te cânt și iar te chem

Fie râzând sau suspinând,

Te rog rămâi la mine!

(5 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Pe-altarul cerului te scriu cu dor,

Strălucitor ca soarele ieșit din nori

Si rog o clipă vântul să-ți aducă, 

Parfumul lui... ca o nălucă.

Că fericirea mi-era dulceața vinului tău 

Ce-mi picura pe buze în fiecare seară,

Era o parte din tine ce îmi ținea de dor

Îmi era a ta dulce și caldă îmbrățișare.

De ce nici o secundă n-ai înțeles oare...

Văzut-am îngerii valsând pe chipul tău...

Purtau cu ei a Cerului culoare,

Iar ochii-ți luminoși și calzi

Pluteau pe-albastrul mării calme parcă adormite,

Precum doi pescăruși frumoși și zvelți,

Simbol de nemurire!

Iar ființa ta era atât de vie,

Avea veșminte aurite,

Iar norii se mișcau și ei,

Îți desenau conturul și pe tine,

Spectacol ca de vis sosit

Din alte sfere greu de-nchipuit,

Ce nimeni nu le știe!

Pe mine Cerul m-a trimis,

Să-ți povestesc amorul,

Dar nu cel pământesc,grotesc

Ci cel sosit din veșnicie!

Nu ești tu îngerul din vis,

Cel ce-a pierdut demult acel sărut,

Și rătăcit este acum

Iar drumul nu-l mai știe?

Să-ți fie resemnarea un blestem,

Singurătatea apă vie?

Nicidecum!

Tu ești doar bucurie!

(1 septembrie 2023 H.S-Irepetabila iubire)

"Începe să dispară din lichoarea iubirii

După un an de zile

Lucru la care nu m-aș fi așteptat.

Mi-aș fi vândut și sufletul pentru el

Fară nici o ezitare

Însă acum aș sta să mă gândesc puțin.

Nu înțelege greșit,

Încă țin la el!

Este greu sa nu ma am sentimente pentru el

Deoarece în ochii lui vedeam întreaga lume.

În ochii lui căprui și dulci întunecați

Puteam vedea munții reci și singuratici

Iar deasupra lor, o lumina atât de pătrunzătoare

Cauzată de luna strălucitoare

Pierdută printre stelele argintii.

Am să descriu și buzele lui rozali

Câteodată puteau fi și rosi

Exact ca nuanta perfectă a trandafirilor.

I-aș fi putut admira toată ziua genele

Care completau tabloul din ochii săi.

Sprâncenele sale sunt atât de dese 

Sunt de culoarea aurului și ai soarelui.

Zâmbetul său îmi încălzea sufletul

Iar imima îmi tremura la auzul voci sale

Însă era un sentiment plăcut."

Asta este conversația pe care o port aproape zilnic 

Cu străinul din oglinda mea.

Începe să dispară efectele licorii iubirii

Însă am momente în care

Mă îndrăgostesc din nou de el.

Privește către inimă,

Privește -n veșnicie,

Privește către cer

Fiindcă asta-ti cer.

Călător ce ești

Tu, în astă vreme;

Gândește -te la moarte

Chiar în astă clipă.

Sămânță ce rodești

Pentru Dumnezeu.

Copii ce dăruiești

Bucurându-se El.

Să dai Domnului slavă

Pentru tot ce-ți dăruiește

Chiar de pe acum

Până la sfârșitu vieți.

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Glöm nostalgi!

Snöns tår bland snödropparna

Det har alltid ett syfte,

Det är ett eko av vintern som har gått,

Det som inte längre väcker en förlorad dröm.

Glöm nostalgi,

Inga fler tårar!

Sjung alltid

Din vår!

Glöm nostalgi

dåtid,

Sjung glädje

Att vi träffades.

En gammal kärlek lämnar minnen,

Men också öppna vägar till nya kärlekar.

Solen verkar ibland le.

Glöm nostalgi,

Prata inte om henne

Och från blå ögon

Torka dina tårar!

Glöm nostalgi,

Det är ett tidigare ämne,

Sjung glädje

Att vi träffades.

Glöm nostalgi,

Inga fler tårar!

Sjung alltid

Din vår!

Glöm nostalgi,

Prata inte om henne

Och från blå ögon

Torka dina tårar!

Och från blå ögon

Torka dina tårar!

Glöm nostalgi,

Inga fler tårar!

Sjung alltid

Din vår!

Glöm nostalgi

dåtid,

Sjung glädje

Att vi träffades.

Glöm nostalgi!

Gafez mereu la orice întâlnire, 

De parcă cineva o piedică îmi pune, 

Și țin la inimă comprese cu iubire, 

Și sunt bolnav de nu știu ce anume. 

Mă-ngrijorez de orice gest pe care-l fac, 

Privirea de priviri îmi e ucisă, 

Dezamăgiri în fiecare noapte îmbrac, 

Și-mi scriu pe cord: Iubirea interzisă! 

Îmi injectez în zori adrenalină, 

În plumb topit nestingherit mă scald, 

Mă smulg din trup cu tot cu rădăcină, 

Dar brațele din umăr jos îmi cad. 

Se vaită mângâieri pământul zgâriind, 

Că n-au ajuns pe trup de fată, 

Un demon simt în inimă zâmbind, 

Iar eu gafez mai mult ca niciodată. 

I-aș pune oase sufletului meu,

Să-l văd cum umblă derbedeu,

Să-l bat și să-l închid în turlă,

S-aud cum carnea părăsită urlă.

Să-l chinui ca pe trupul meu,

Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,

Să fie îngropat într-un coșciug,

În rai să fie carne din belșug.

Să lucre zilnic pentr-o pâine,

Să ducă viața mea de câine,

Apoi cu zâmbetul pe față,

Să roage-n fiecare dimineață,

Ca osul alb și luminos să fie,

Și carnea să miroase-a iasomie,

Tot trupul să se-nalțe-n cer,

Iar el să stea-n pământ stingher,

Să moară viermele de foame,

Că nu mai are os și carne,

S-aștepte descărnat și fără piele,

În trup o nouă Înviere.

Prin rana noastră ne-am iubit,

Și-ncet cădeau lumini de asfințit,

Și nu știam de-i zori sau amurgit,

Căci totul se năștea și se sfârșea,

Într-un fior ce între noi ardea,

Din palma mea, spre palma ta.

Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,

S-au răzvrătit secundele-n trecut,

Părea că cerul însuși s-a surpat,

Și refuza să șteargă ce-am uitat,

Ori poate doar, în taină, ne veghea,

Sărutul frânt ce nu putea pleca.

Un vânt amar, ca un oftat străin,

Ne despletea tăcerea de venin,

Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,

Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,

Dacă eram acolo de la început,

Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.

Și-n zorii zilei rana s-a închis,

Lumina împrejuru-ți s-a întins,

Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,

Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,

Prea viu să piară, prea tăcut să stea,

În spațiul dintre buza mea și pielea ta.

Simt că mor de iubire, disperare, ură,

De tot ce lumea asta îmi poate oferi,

Mă dispersez în propria-mi făptură,

Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.

Orice trăire e peste a mea rezistenţă,

Depăşesc graniţa fiinţei mele,

Sunt prins într-un vârtej de violenţă,

Ce mă târăşte prin chinuri rebele.

Trosneşte în mine prea multă intensitate,

Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,

Sunt consumat până la absurditate,

Roiesc în mine forţe ce mă înving.

Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,

Nici măcar o mică primejdie nu simt,

Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,

Nu mai cunosc noţiunea de timp.

Sunt la marginea vieţii mele murdare,

Fiecare trăire este un salt în necunoscut,

Am consumat tot cu supremă ardoare,

Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.

Vizită

Iar e-n vizită mamaia,

De-alaltăieri de pe la zece,

A venit c-a prins-o ploaia,

Dar uită ca să mai plece.

Uneia care a dat de bani

Când nu aveai serviciu şi lovele,

Erai un stup cu miere şi nectar,

Iar azi cu milioane în portofele,

Te-ai transformat într-un viespar.

Unor români – corona virus

A fost nevoie de o pandemie,

Şi multe sfaturi cu-nţeles,

Ca întreaga Românie,

Să se spele un pic mai des.

 Epigrama

Un catren cu poanta-n cioc,

Şi cu patru versuri bune,

Primele te ţin la foc,

După ultimul vei fi cărbune.

Unui bețiv

Când se uită spre podgorii,

I se dilatează porii,

Și se vaită la vecin,

Că îi lasă gura vin.

Pantofii

Pe mama pantofii o băteau,

Și aproape zilnic suferea,

Dar într-o zi când se certau,

Văzui că tata pantofii îi purta.

Umor

E plin de umor vecinul meu,

Iar altul ca el nu întâlneşti,

I-atât de dezvoltat umorul său,

Că râde şi la un Banc de peşti.

Magicianul

Pe un fost magician vestit,

Bibliotecarul școlii l-au făcut,

Dar un eşec cumplit s-a dovedit,

Că încet din cărţi au disparut.

Şcolarizare forţată,

Cam târziu veni la şcoală,

Avea şaipe ani şi oleacă,

Dar din tot ce studia,

Doar si-laba îi plăcea s-o facă.

Sărăcie

Fiind sărac de nedescris,

N-a mai suportat ruşinea crasă,

Servicii Funerare şi-a deschis,

Să aibă ce pune pe masă.

Am adormit în zborul către tine,

Și-acum mie rău de atâta bine,

Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte.

Gândesc acum ce mult am mai iubit,

Și brusc din zboru-mi m-am oprit,

Căci și iubirea are un fel de moarte,

Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!

Prea mult cu ochii cufundați în carte,

Deodată m-am trezit că ești departe,

Și soarta manifeste peste tot împarte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte,

Iar fiecare arde-n propriul univers,

Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.