De ce?
Afară este înnorat,
Înnorat e și in suflet
Din ochii mei, au tot plouat
Într-una lacrimi, lacrimi multe.
Ma uit in jur și caut mereu,
Caut o cale de scăpare
O cale ca să pot să fug
De adevărul care doare.
Ma-întreb mereu unde greșesc
De ce din rău, merg înspre rău?
Ce am făcut atât de grav
De-mi plânge sufletul mereu?
De ce nu pot fi fericit,
De ce mă macină conștiința?
De ce mereu sunt vinovat
Si îmi zdrobesc mereu ființa?
Nu pot sa înțeleg de ce,
Și nici sa schimb ceva, nu pot
Am obosit sa tot încerc...
Parcă și sufletul mi-e mort.
Category: Thoughts
All author's poems: ANONIM
Date of posting: 4 января 2024
Added in favorites: 1
Views: 656
Poems in the same category
Mărturisire de plagiat
Şi nu mă ştiţi de azi, de ieri,
trecut-au multe primăveri
de când aleargă vorba mea,
de când sorbiţi ce nu se bea.
Cuvinte ştiu să le înmoi
în mintea prinsă de nevoi,
din suflet pot să scot fiori,
cum cred că ştiţi, arareori.
Am plâns cu mintea de copil,
convingător sau juvenil,
credeam mereu că am talent,
să spuneţi voi, este prezent?
Când scriu pe muzică de Bach,
prin inimi semăn numai crah,
stârnesc furtună făr’ de vânt,
presar chiar lacrimi în cuvânt.
Trăiesc cu gânduri de prisos,
le prind cu-o lacrimă frumos
şi, fără să mă simt stingher,
le dau zâmbind prin cartier.
Vă ştiu în suflete curaţi,
eu cer acum să mă iertaţi,
căci iscodind în alte vieţi
am plagiat numai tristeţi.
Valsul în tandem
cioburi de oglindă-s pe jos,
în al nostru dans grațios.
păsările-mi cântă-n geam
și-mi rostesc un vals teatral.
și pe la vreo patruzeci de ani,
o să-mi aduc de-aminte cântecul nostru medicinal.
care sufletul mi-l alina,
în timp ce dansul nu rima .
În brațele tăcerii
Liniștea-mi e adăpost,
Sub cerul blând și nemilos,
Un cântec mut, un vis frumos,
Ce mă-ndeamnă către rost.
Nu iubesc vuietul lumii,
Zgomotul ce-mi fură gândul,
Când furtuni se-adună-n drumuri,
Mi-e tăcerea tot pământul.
Căci doar ea-mi șoptește lin,
Fără glas, dar mult mai plin,
De iubire și senin,
De speranță, fără chin.
Galagia mă-nfioară,
Îmi alungă pacea iarăși,
Dar în liniște găsesc,
Tot ce sufletu-mi doresc.
Un colț mic, fără dureri,
Unde timpul stă pe loc,
Unde-s doar gânduri și păreri,
Și o mare fără foc.
Acolo-i locul meu de dor,
Departe de-al lumii nor,
Unde nu e glas să strige,
Doar un suflet ce-mi înfrige.
Pendulul Istoriei
Între Est și Vest, un pendul ne-a legănat,
Într-un dans al timpului, mereu ne-a schimbat.
Odată, către Vest, ne-am îndreptat cu dor,
Să respirăm aerul libertății, sorbind din el cu forță.
Ziduri s-au prăbușit, s-au deschis porți,
Dar noi, în căutarea noastră, am avut și noi porți.
Către Est, acum, privirile se-ndreaptă,
Dar iarăși vine frica, iarăși se-apropie noaptea.
Monitorizați suntem, iar glasul e stins,
Un alt pendul se leagănă, iar sufletul se chinuie.
Între Est și Vest, mereu am fost prinși,
Iar istoria ne-a arătat că nu suntem stăpâni.
Necunoscuta
Mă uit la necunoscuți
când lumina-ncet apare.
Mă uit timid la o străină
care pare-ncrezătoare.
Mă uit și-ncep să cercetez:
ochi. nas. buze. nas. ochi.
ceva în suflet mi-a murit.
totuși... parcă te cunosc.
Doi ochi, o gură și un nas:
nimic deosebit.
totuși... ne-am mai întâlnit.
Mă uit la necunoscuți
atunci când soarele răsare.
Mă uit în oglindă.
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
Mărturisire de plagiat
Şi nu mă ştiţi de azi, de ieri,
trecut-au multe primăveri
de când aleargă vorba mea,
de când sorbiţi ce nu se bea.
Cuvinte ştiu să le înmoi
în mintea prinsă de nevoi,
din suflet pot să scot fiori,
cum cred că ştiţi, arareori.
Am plâns cu mintea de copil,
convingător sau juvenil,
credeam mereu că am talent,
să spuneţi voi, este prezent?
Când scriu pe muzică de Bach,
prin inimi semăn numai crah,
stârnesc furtună făr’ de vânt,
presar chiar lacrimi în cuvânt.
Trăiesc cu gânduri de prisos,
le prind cu-o lacrimă frumos
şi, fără să mă simt stingher,
le dau zâmbind prin cartier.
Vă ştiu în suflete curaţi,
eu cer acum să mă iertaţi,
căci iscodind în alte vieţi
am plagiat numai tristeţi.
Valsul în tandem
cioburi de oglindă-s pe jos,
în al nostru dans grațios.
păsările-mi cântă-n geam
și-mi rostesc un vals teatral.
și pe la vreo patruzeci de ani,
o să-mi aduc de-aminte cântecul nostru medicinal.
care sufletul mi-l alina,
în timp ce dansul nu rima .
În brațele tăcerii
Liniștea-mi e adăpost,
Sub cerul blând și nemilos,
Un cântec mut, un vis frumos,
Ce mă-ndeamnă către rost.
Nu iubesc vuietul lumii,
Zgomotul ce-mi fură gândul,
Când furtuni se-adună-n drumuri,
Mi-e tăcerea tot pământul.
Căci doar ea-mi șoptește lin,
Fără glas, dar mult mai plin,
De iubire și senin,
De speranță, fără chin.
Galagia mă-nfioară,
Îmi alungă pacea iarăși,
Dar în liniște găsesc,
Tot ce sufletu-mi doresc.
Un colț mic, fără dureri,
Unde timpul stă pe loc,
Unde-s doar gânduri și păreri,
Și o mare fără foc.
Acolo-i locul meu de dor,
Departe de-al lumii nor,
Unde nu e glas să strige,
Doar un suflet ce-mi înfrige.
Pendulul Istoriei
Între Est și Vest, un pendul ne-a legănat,
Într-un dans al timpului, mereu ne-a schimbat.
Odată, către Vest, ne-am îndreptat cu dor,
Să respirăm aerul libertății, sorbind din el cu forță.
Ziduri s-au prăbușit, s-au deschis porți,
Dar noi, în căutarea noastră, am avut și noi porți.
Către Est, acum, privirile se-ndreaptă,
Dar iarăși vine frica, iarăși se-apropie noaptea.
Monitorizați suntem, iar glasul e stins,
Un alt pendul se leagănă, iar sufletul se chinuie.
Între Est și Vest, mereu am fost prinși,
Iar istoria ne-a arătat că nu suntem stăpâni.
Necunoscuta
Mă uit la necunoscuți
când lumina-ncet apare.
Mă uit timid la o străină
care pare-ncrezătoare.
Mă uit și-ncep să cercetez:
ochi. nas. buze. nas. ochi.
ceva în suflet mi-a murit.
totuși... parcă te cunosc.
Doi ochi, o gură și un nas:
nimic deosebit.
totuși... ne-am mai întâlnit.
Mă uit la necunoscuți
atunci când soarele răsare.
Mă uit în oglindă.
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
Other poems by the author
Tu
Tu, pentru tine, eu trăiesc;
Noaptea, eu o ocolesc -
Ca să mă salut cu tine;
Luminând în pacea fină.
Eu mă uit la tine prin iubire;
Prin speranță și blândețe.
Ca să observi a mea, tu, fericire,
Și să împarți a ta bunețe.
Ochii tăi sunt galaxii,
Nu mă pot uita în ei.
Orice privire ce-mi oferi,
Mă umple de iubire zmei.
Zâmbetul tău... e unic.
Eu nu pot uita de el.
Aș vrea să mai comunic;
Dar de soarta mea mă tem.
Și dacă viitorul ne-ar fi predispus,
O clipă eu cu tine n-aș fi pierdut.
De iubirea ta supus,
Sfârșitul, eu, cu tine l-aș fi petrecut.
Da, eu scriu.
Această, următoare noapte
Sper sa nu mă ducă în sicriu
Așa niste duioase fapte.
Și nu, eu nu mă tem de bătălie
Daca tu vei fi langa mine
Duioasă doina canta-n vie
Dacă asta-i soarta mea - să fie.
Rău cu lacăt, dar mai rău fără
Casa fără femeie, e ca lacătul fără cheie
Poate să-ți intre și să iese cine vrea din casă
Căci fără lacăt nu rămâne nimic de valoare înăuntru !
Poți să aduci câte femei vrei și să te distrezi cu fiecare
Dacă n-ai tu una care să rămână acolo când vor pleca toate!
Chiar atunci când crezi că poți trăi singur te-ntreb
Are farmec oare o viață trăită fără acea ființă Care...
Deși te enervează și la cap te taie!
Tot ea e cea care când te cuprinde un fior adânc și rece
Știe cum să te-ncălzească precum un soare.
Și deși cu toți greșim în lumea asta mare
Vă spun acum cu glas pelin
Găsiți și voi în adâncul sufletului din nou
Putere de a ierta și a lupta
Și să nu ajungeți a uita
Ceea ce a fost odată ușor doar din a simți și a face
Acum se spune că a rămas doar un basm
Căci noi ca oameni am dat uitării și nu mai știm
Ce înseamnă acest sentiment profund
Acum toți trăim într-o viteză și trenul nu se mai oprește când...
O stație ar fi pentru toți cea potrivită,
Acum doar...
Ne mai salutăm din mers...
Iar trenul nostru continuă
Până la sfârșitul de mult ales.
wildemon
Despre tine
Stau și mă gândesc
La zilele cu soare
Când totul era un zâmbet
Când soarele era mare
Luna și stelele se-ntâlneau
Azi e ploaie, mâine ninsoare
Eu mă plimb, așa poate
Apare ziua-n care soarele rasare.
Pe străduța ce-o parcurg
Parc-apare o raza de soare,
Soare ce de mult nu l-am văzut
Că-n cap la mine i furtuna mare
Cu rafale și războaie
Între creier și inima mare
Căci unul spune ce-l doare
Iar celălalt nu-i da ascultare!
Nu-i da ascultare...
Pentru că ar afla ca doare
Dragostea ce pentru tine-i mare!
Unul spune ce și cum
Despre cum s-au scurs pe rand
Toate sentimentele
Ca pământul printre degete.
Celălalt se revoltă
Până-n ziua primăverii
Când ghiocelul se apleacă
Florile înfloresc iarăși
Iar soarele apare
Totul-i de un verde aprins
Inima e fericita nevoie mare
Iar creirul tot cu mâinile legate,
Strânse bine, iar la gura scoci
Căci inima speră
Că după atâta așteptare
Asta-i șansa,
Creierul sa vadă
Iubirea cea adevărată!
de Dicu Alexandra
(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu)
Criza culinară
Pui cât puiul ista mare ,
Te rog nu mai pune sare ,
Eu cu tine am vorbit,
De gătit ... n-am pomenit!
Vezi că sarea-n continuarea,
Le-aduce necazul mare ?
Dânșii,iar,se contrazic,
Însă tot nu fac nimic?
Șeful îi concediază,
Problema remediază.
Morala: Limba noastră românească,
Sensuri multe-o să găsească.
AUTOR: Rada Maria 6D
Tu
Tu, pentru tine, eu trăiesc;
Noaptea, eu o ocolesc -
Ca să mă salut cu tine;
Luminând în pacea fină.
Eu mă uit la tine prin iubire;
Prin speranță și blândețe.
Ca să observi a mea, tu, fericire,
Și să împarți a ta bunețe.
Ochii tăi sunt galaxii,
Nu mă pot uita în ei.
Orice privire ce-mi oferi,
Mă umple de iubire zmei.
Zâmbetul tău... e unic.
Eu nu pot uita de el.
Aș vrea să mai comunic;
Dar de soarta mea mă tem.
Și dacă viitorul ne-ar fi predispus,
O clipă eu cu tine n-aș fi pierdut.
De iubirea ta supus,
Sfârșitul, eu, cu tine l-aș fi petrecut.
Da, eu scriu.
Această, următoare noapte
Sper sa nu mă ducă în sicriu
Așa niste duioase fapte.
Și nu, eu nu mă tem de bătălie
Daca tu vei fi langa mine
Duioasă doina canta-n vie
Dacă asta-i soarta mea - să fie.
Rău cu lacăt, dar mai rău fără
Casa fără femeie, e ca lacătul fără cheie
Poate să-ți intre și să iese cine vrea din casă
Căci fără lacăt nu rămâne nimic de valoare înăuntru !
Poți să aduci câte femei vrei și să te distrezi cu fiecare
Dacă n-ai tu una care să rămână acolo când vor pleca toate!
Chiar atunci când crezi că poți trăi singur te-ntreb
Are farmec oare o viață trăită fără acea ființă Care...
Deși te enervează și la cap te taie!
Tot ea e cea care când te cuprinde un fior adânc și rece
Știe cum să te-ncălzească precum un soare.
Și deși cu toți greșim în lumea asta mare
Vă spun acum cu glas pelin
Găsiți și voi în adâncul sufletului din nou
Putere de a ierta și a lupta
Și să nu ajungeți a uita
Ceea ce a fost odată ușor doar din a simți și a face
Acum se spune că a rămas doar un basm
Căci noi ca oameni am dat uitării și nu mai știm
Ce înseamnă acest sentiment profund
Acum toți trăim într-o viteză și trenul nu se mai oprește când...
O stație ar fi pentru toți cea potrivită,
Acum doar...
Ne mai salutăm din mers...
Iar trenul nostru continuă
Până la sfârșitul de mult ales.
wildemon
Despre tine
Stau și mă gândesc
La zilele cu soare
Când totul era un zâmbet
Când soarele era mare
Luna și stelele se-ntâlneau
Azi e ploaie, mâine ninsoare
Eu mă plimb, așa poate
Apare ziua-n care soarele rasare.
Pe străduța ce-o parcurg
Parc-apare o raza de soare,
Soare ce de mult nu l-am văzut
Că-n cap la mine i furtuna mare
Cu rafale și războaie
Între creier și inima mare
Căci unul spune ce-l doare
Iar celălalt nu-i da ascultare!
Nu-i da ascultare...
Pentru că ar afla ca doare
Dragostea ce pentru tine-i mare!
Unul spune ce și cum
Despre cum s-au scurs pe rand
Toate sentimentele
Ca pământul printre degete.
Celălalt se revoltă
Până-n ziua primăverii
Când ghiocelul se apleacă
Florile înfloresc iarăși
Iar soarele apare
Totul-i de un verde aprins
Inima e fericita nevoie mare
Iar creirul tot cu mâinile legate,
Strânse bine, iar la gura scoci
Căci inima speră
Că după atâta așteptare
Asta-i șansa,
Creierul sa vadă
Iubirea cea adevărată!
de Dicu Alexandra
(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu)
Criza culinară
Pui cât puiul ista mare ,
Te rog nu mai pune sare ,
Eu cu tine am vorbit,
De gătit ... n-am pomenit!
Vezi că sarea-n continuarea,
Le-aduce necazul mare ?
Dânșii,iar,se contrazic,
Însă tot nu fac nimic?
Șeful îi concediază,
Problema remediază.
Morala: Limba noastră românească,
Sensuri multe-o să găsească.
AUTOR: Rada Maria 6D