A munci e o rușinâ ?

              continuare

     Peste câteva zile trebuia să țin orele la școală.La poatră. Petrica îl srtigă pe 

soțul meu. Ies și mă uit întrebător la figura ei uluită  și stingheră.

     -Ce treabă ai tu cu soțul meu ? Petrica e mută, se bâlbâie. Nu-ți pare că îl 

cauți cam des? Ai grijă Petrica , pentru că  certăm urât !

     Nu mai țin minte, era primăvară, sau toamnă, dar era o zi frumoasă. Aveam 

ore  după masă,spre șfârșitul  programului mă trezesc în cancelarie cu Luca.

     -Am trecut prin zonă și mi-am zis,că e bine să te iau și pe tine să mergem acasă.

    -Mă bucur Luca, nu mai aștept autobuzul, care la ora asta trece mai rar. Îmi 

strâng lucrurile și mergem.

     Am fost acasă și am făcut mâncare.Tu nu mai treabă la bucătărie în seara asta.

     -Luca, tu eși o comoară la casa omului.Ce mâncare ai făcut?

     -Mâncarea mea preferată: fasole cu ciolan.

     -Foarte bună. mulțumesc. Deci diseară sunt liberă?

     -Da, poate citești ceva, faci o baie, eu aștept niște materiale pe care le-am 

contractat săptămâna trecută când am fost la Brașov.

     -Renunț la baie, la citit și merg cu tine, îmi face mare plăcere să te însoțesc.

La ce gară vin materialele?

     -În gara nr 8, aproape de locuința tatălui meu.

     -Foarte bine, îl văd și pe el ce mai face.

     -Tu mergi în casă, sau stai în mașină? Nu stau mult.

Era aproape seară, socrul meu verifică poarta dacă e încuiată și vede mașina lângă 

trotuar.

     -Bine Adela ce-i cu tin aici?

     -Luca are treabă la gară...

     -De ce nu-ai venit în casă?

     -M-am gândit că te-ai culcat...

     -Aștepți de mult?

     -Da, m-am cam plictisit...mi s-a părut că socrul meu a bodogănit o înjurătură și

a dispărut după colțul gardului ...nu trece mult și apare Luca cam răvășit...

     -Luca n-am stat degeaba, am fost în gară și te-am căutat, băieții nu te cunosc, dar 

au jurat ,că nu știu ce treabă poți să ai aici...

                       va continua                                          

Pare trist ,așa si este se mai stinge o poveste,

E povestea unui Om suflet vrednic,rodnic pom,

Ce-l ce-a fost cu ani  în urmă 

Demn conducător de turmă.

O spun alții, spun și eu

Un Om a lui Dumnezeu

Astăzi Om ca dânsul nu-i

Lasă în suflete loc gol.

Doamne iartă-l ,ia-l la tine 

C-a făcut mult bine în lume.

Să-ți fie somnul ușor 

Domnule director Titus Savin.

Familia mare s-a format în timp, reparând niște destine grav rănite .

Mama soțului meu a murit la nașterea unui frățior, când el avea doar trei anișori

și trei copii au rămas orfani . Un tată cu trei copilași singur, fără nici un ajutor. 

A fost un an de coșmar pentru familia îndoliată, dar cel mai greu pentru micuța 

Petruța care avea doar șapte ani, și avea grijă de casă și de sora și fratele cel mic.

     Tata mergea la muncă, și anul de doliu a trecut greu, apoi le aduce o nouă 

mamă celor trei copilaș. cu două surioare rămase și ele orfane de tată.Familia 

se mărește cu încă trei surioare- devine o familie mare-pe  care mama Domnica 

reușește s-o scoate la liman cu brio.S-a străduit să țină familia unită, să se iubească.

      Soțul meu era singurul băiat între cele șapte fete,a simțit nevoia să le ocrotească 

să le apere, până la măritiș, nici una dintre ele nu l-a făcut de rușine.Apoi toate au 

înțeles că -dar au fost și timpuri bune-numai mergând la școală, având o meserie,

vor găsi drumul bun în viață. Aici a reușit mama Domnica și efortul nu a fost în zadar.

Cât de greu a fost numai ea știe.Dar un lucru rar, legătura dintre frați nu s-a destrămat 

ba dinpotrivă: la bucurii împreună, la supărări se adună.

                                     va urma 

Bate firul de lumină

Ușurel la mine-n geam

Mă trezește și mă cheamă

Să-mi arate sus în deal

Covorașul de petale

Ale florilor de măr

Unduind  pe iarba verde,

Nu departe de pritvor.

Timorat mă atinge vântul

Călător însingurat

Șoptind vorbe de iubire

Mesage din sat în sat.

Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?

Fii modestă ,nu râvni

Bunurile altcuiva ...

De ai mult ,de ai puțin ,

Preț au doar ,sufletul bun ...

Vorba bună și sfătoasă ,

Înțelegere în casă ,

Sănătate ,voie bună.

Astea ,de sunt lângă tine

Esti bogat și ai de toate !...

Am dreptate?...

Stiți când aven nevoie

De cel mai mare curaj?

Când ajungi să spui :

Sunt  pregătit  poți să vii!!

Depinde pe cine aștepți !...

mă întorsesem atunci la mijloc de Martie

Babele își scuturau cojoacele de zăpadă

tu înălbeai cerul cu cearșafuri

bunica

mai încolo

învârtea într-o cratiță norii

cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei

furase și cele câteva mere de aur

rămăsese doar un ciot în mijlocul curții

(precum un scaun stigher la o masa înmărmurită a tăcerii!)

de care mă-mpedic

„de ce ați tăiat mărul?” întreb

și-mi aud propriu glas ca un glonț rătăcit

cum mi se înfige în creier

tu îți zdrobești ultima lacrimă

de ascuțișul taios al liniștii

(bunica nu mai are lacrimi de mult!)

„nu știi? mă întrebi la rându-ți

din lemn de cireș se cioplesc scaune ale tăcerii

și păsări măiestre?

și-a zis că-l cheamă Brâncuși”…

Simt cum dăruiesc energie

Unor oameni fără orizont

Lăsând în urmă durere

Unde sângele mi fierbe

Ca încerc la infinit

Și nimeni nu mă înțelege

Ca de fapt

Mă doare inima

De frigul impus (asupra lor)

Care te aruncă ca o puternică furtuna

Intr un abis de sentimente obscure

Simt cum fac țepe în vene

Și doar pot să privesc..

Câtă durere există în lume.

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

îmbătrânim încet-încet

 dar sigur

simțim  pământul cum se insinuează în oase

în măduvă

cu fiecare pas înspre grădinile suspendate

ale cerului

mai adăgăm câte un pumn de țărână

la temelia năruită a speranței

lăsăm umbrele

aceste creaturi jalnice

tot mai mici

înaintea corpurilor

în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra

cu ochii

încep să-ți bată clopotele

simți tămâia sfârâind în cădelniță

chemarea inconfundabilă a pământului

risipit în oameni

palmele bătucite ale lui Dumnezeu

modelând din lutul primordial omul cavernelor

Homo Australopithecus

ceva de genul acesta

murim încet-încet

dar  sigur

precum melcii

în carapacele lor închise ermetic

hermafrodiți

titulari de drept pe liberul nostru arbitru:

ultimul drum…

În Februarie rece și tăcut,

Când pământul e încălzit doar de un sărut.

Ninsoarea dansează în lumina lunii,

Cu fulgi de zăpadă ca steluțe bune.

Copacii se odihnesc sub mantia albă,

Iar vântul șoptește povești într-o baladă.

Zilele scurte, dar inimi calde,

Cu dragoste în aer, așa cum soarta comandă.

Valentine's Day aduce dulcegării,

Inimi colorate și vise puse în poezii.

În fiecare fulg, o poveste de iubire,

Ce înflorește în Februarie, sub cerul de mire.

Cupluri ce se strâng în mâini tandre,

Sub acoperișul cerului, o melodie de chitare.

Februarie, luna dragostei și a prieteniei,

Ce ne aduce împreună în armonie.

În zăpada ce scârțâie sub pași ușori,

Se ascund povești, secrete și flori.

O lună scurtă, dar plină de farmec,

Ce-și scrie versurile în inimi, fără să întrebe.

Deci, să-i dăm bun venit lui Februarie,

Cu dragoste, căldură și zâmbete fără sfârșit.

Să fie luna în care visăm cu ochii deschiși,

Într-o poveste a iubirii, ce nu cunoaște păcatul.

zeul

sub mâlul absențelor,

tânjește după o zi cu soare...

coasa privirii-nfometată

seceră

tot albastrul cerului

brăzdat de păsări gâlâgioase.

zboruri

deasupra zidurilor de piatră-

largi ecrane, pe care se reflectă

zâmbetele și scălâmbăielile comedianților,

 aducându-ne aminte de 

călăreții celui de-al  noulea semn.

printre coloane de fum și foc,

rămășițe din adăposturile subterane,

țipete de copii,

spaime

și pașii-nlânțuiți ai doctorlui husan abu safyya

cutremură orizontul.

pe un schelet de dorințe

își face cuib

un conflict spiritual.

răutatea nu are-ascunzătoare perfectă:

e un vulcan activ, distrugător.

 doar  inima hrănită cu lumină și pace

 e un adăpost stabil.