UNIRE!

Pe tine vreau să te-ntâlnesc,

Și chipul drag să ți-l ating,

Dar nu știu drumul să-l găsesc,

Și focul inimii să-l sting

Iar dacă dimineața plouă,

Aș vrea să te văd pe-nserat,

Eu zic să fie opt sau nouă,

Cănd cerul e senin și înstelat

Am un buchet strâns pentru tine,

De flori deosebite, albi trandafiri,

Care ție îți răscolesc, știu bine,

Frumoase și alese amintiri

Până să te-ntàlnesc pe tine,

Voi pune florile în apă rece,

Să fie proaspete, s-arate bine,

Nicio petală, să nu plece

Sper să rămână toate fresh,

Până pe seară când ne-ntâlnim,

Și să nu dau, vreun mare greș,

Că nu știu bine, cum se-ntrețin

În mintea mea, eu am un speach,

Cum să îți spun a mea dorință,

Și nu cumva să mă respingi,

Că asta ar cădea ca o sentință

De mult am vrut eu, tu să stii,

Cât de greu îmi este fără tine,

Și cât mi-am dorit tu să devii,

Soția mea, la anul care vine

Acum singur fiind, curaj eu am,

Dar nu pot ști cum îți voi spune,

Că ești fiinta ce mi-o doream,

Să fim noi fericiți, în astă lume

Și ziua cea mult visată, a sosit,

Și la-ntâlnire eu am plecat,

Eram un pic, cam ,,morcovit",

Că toate florile mi s-au uscat

Am mers să mă-ntâlnesc cu ea,

Fără vreo floare-n mâna mea,

Am explicat ce s-antâmplat,

Ea a zâmbit frumos și m-a iertat

Atunci am înteles eu pe deplin,

Că nu doar florile contează,

Și mai de preț, e ceea ce iubim,

Și dragostea s-o ținem trează

În jur erau copaci cu flori,

Din care am cules eu câteva,

Erau frumoase, în mii de culori,

I le-am întins, făr' a rosti ceva

Eram ferice, tare zâmbitor,

Că flori am putut oferi,

Și cred că puțin visător,

Că nimic, nu am putut rosti

Țin minte, ne-am plimbat pe-alei,

Ținându-ne noi strânși aproape,

Și-n fața noastră, erau doar tei,

Iar luna ne lumina, aleea-n noapte

Și-acum cu drag îmi amintesc,

De tot ce vouă, eu vă povestesc,

Și astăzi fericit sunt cum trăiesc,

Alături de femeia, pe care o iubesc!

Iubesc ce-am dat cândva uitării

Că pe atunci noroc nu am avut,

Când inima-ți batea nehotărâtă

Iar eu eram puțin, cam încrezut. 

Toamna 'ncepea să coacă rodul

Dat pe pământ de bunul D-zeu,

Când ochiul mi s-a dus spre tine

Crezând că ai să fii al meu trofeu. 

Însă, n-a fost ușor s-o cuceresc

Cum eu în minte mi-am propus,

Când am primit refuz la întâlnire

Simțindu-mă în viața ei...intrus. 

Mult timp am stat cumva retras

Dar, fără a putea să-i uit făptura,

Degeaba am legat false prietenii

Că, doar de la ea-mi venea..arsura. 

Și focul inimii mocnea neîncetat

Făra găsi soluții pentru-a fi stins,

Până-ntr-o zi când ea m-a invitat

La teatru, simțind că nu-s respins. 

Și de aici până să ne îndrăgostim

N-a fost decât o scurtă perioadă,

Iar pe iubirea noastră de poveste

E dragoste, e viață...ce a dat roadă!

Peste cap îmi este dată viața,

De când ai hotărât să pleci,

Privesc fereastra dimineața,

Sperând că poate pe drum treci

Mă-ndrept spre geam și seara,

Dorind să-apari în pragul porții,

Dar nu te văd și trist trag sfoara,

Să cadă draperia, în liniștea nopții

Petrec mult timp cu ochiul pe fereastră,

De dimineață până seara târziu,

Făra-nțelege despărțirea noastră,

Și cum iubirea, s-a dus pe pustiu

Încerc să-mi răspund la întrebări,

Și unde, când, care din noi a greșit

De ce-am cedat așa ușor la provocări,

Când nimic nu anunța că s-a sfârșit

Încă mai cred în tot ce ne-a unit,

În dragoste, fără niciun suspin,

Și că putem ierta, de ne-am mințit,

Și numele să ni-l păstrăm..în buletin!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,

De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.

Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,

Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.

Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,

Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.

Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,

Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.

L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,

Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.

Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,

Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.

Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,

Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.

La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,

De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.

Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,

Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.

Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,

Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!

E vânt și rece-n luna mai

Iar tu ești prea departe,

Aș vrea puțin să te ating

Dar simt că nu se poate

Te strig în gând să te întorci

Că vocea nu vrea să m-ajute,

Să-ți zic ce mult eu te iubesc

Și nu mai vreau s-avem dispute

Dar gândul cred că nu te-ajunge

C-a rătăcit și el demult adresa ta,

Așa că nu-mi rămâne altă șansă

Decât s-aștept să văd ce va urma

Până voi primi vești de la tine

Încerc să mă descurc cumva,

Însă ce fac nimic nu-mi iese bine

Și înțeleg că îmi lipsește cineva

Pe geam văd picături de ploaie

E semn că vremea se cam schimbă,

Strâng rufele jilave de pe culme

Și fug de tunet că-mi este frică

Deschid televizorul din rutină

Dar nu-s atent la ce se spune,

Aș vrea s-aud cum bați la ușă

Sau dacă nu, un telefon să sune

Nimic din astea nu se-ntâmplă

Așa că întrebări încep să-mi pun,

La care-aș vrea să am răspunsuri

Dar simt că este greu să mă adun

Zilele trec și luni se fac deacum

De când tu ai plecat de lângă mine,

Sunt trist dar totuși pot să-ți spun

De vii..te-aștept..de nu..să-ți fie bine!

Mi-e dor de satul de sub deal,

Unde-am învățat carte,

De oameni și de vorba lor,

De tata ce m-așteaptă

Mi-e dor de casa de la țară,

Și de copilăria mea,

Mi-e dor de tine scumpă mamă,

Că ai plecat făra-lăsa adresa ta

Mi-e dor de gârla de pe vale,

Plină de vacile ce le pășteam,

De apa din Siret-ul mare,

Unde noi vara ne scăldam

Mi-e dor și de bunicii mei,

Care demult s-au dus,

Îmi amintesc ce ei mi-au spus,

Să nu uiți copile de Iisus

Mi-e dor de drumul prăfuit,

Pe unde alergam desculț,

Ce bine-ar fi să fiu copil,

Cu minte de adult

Și îmi mai este tare dor,

De cei plecați în lumea fără dor,

Mi-e dor de toate cele,

Mi-e dor!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

La mulți ani ,iubită Românie!
Patria mea,prea-mândră glie
Azi te cinstim ,gătiți în ie,
Pe tine,mândră Românie!
Indiferent de locu-n care,
Ne amintim cu drag de tine,
Tot țara noastră ,strămoșească,
Rămâi tu,dulce ,Românie!
Unii din noi,te-am părăsit,
Prea-mândră ești,dar roditoare?
Rodul tău se varsă-n Orient
Sau Occident,p-undeva peste hotare!
Bătrânii noștri încă își țin credința
De a fi veterani ai țării lor
Și cred că peste noi o mai veni dreptatea
Alături de prea buni,copiii lor!
Iubim pământul,tradiția străbună
Dar ne deprimă tristul mod în care ,
Putem doar să visăm la o viața bună
Și că-ntre noi și neamul nostru nu vor mai fi hotare !
Rogu-te mândra noastră țara ,să nu te stingi precum o păpădie ,
Și într-o zi întregul neamu’ tău,
Să te cinstească pe-aceeași câmpie!
Să cânte și cei de departe ,imnul a lui nostru neam,
Și toți să strige într-un glas:”O să mă-ntorc acasă iar…
…o să mă-ntorc și n-oi mai pleca vreodată
Căci am acu’ aici tot ce-i mai bun
Am traiul pierdut ,acela bun,de altă dată
Și-acum sunt cu-adevărat mândru că-s român!”

Viitorul e sumbru,

Țara se stinge încet.

Cei plecați privesc din depărtare,

Cei rămași au lăsat scutul jos.

Dreptatea poartă mască de Nedreptate,

iar Nedreptatea stă pe tron.

Un popor rătăcit în pseudovalori,

Credința a devenit un târg deschis,

în mijlocul suferinței.

Istoria bate în porți de lemn,

dar nimeni nu-i mai deschide,

căci am învățat să trăim îngenuncheați,

uitând că putem să ne ridicăm.

12.02.2026

Andrei GUȚU

De-ai ști, străine, ce pământ călci,
Ai îngenunchea pe loc, ai plânge,
Căci România, țara din adânci,
Are răni ce dor, dar nu se stinge.

Din lutul sfânt, din glie și din sânge,
Au crescut stejarii, mândri, drept,
Sub cerul care veșnic ne ajunge,
Ne leagă dorul neamului în piept.

Carpații poartă doruri milenare,
Din fiecare piatră curge-un cânt,
Și Dunărea, albastră, cu răbdare,
Ne țese veșnic numele în vânt.

Pe dealuri unduiesc țărani cu coasa,
Iar țarina își cerne rodul greu,
E casa lor, e sfântă, e frumoasa,
Și nu se vinde pragul strămoșesc mereu.

Copiii cresc cu dorul de colinde,
În suflet le răsună glasul vechi,
Iar steagul țării fluturând cuvânt de sfinte
Le-aduce lacrimi calde sub arini.

Din munți înalți, din codri ce suspină,
Din pâinea caldă scoasă din cuptor,
Se-aude România, glia plină
De vis și trudă, jertfă și fior.

Când cerul plânge, plânge cu lumină,
Când răul vine, noi rămânem frați,
Ne ținem locul, glia, rădăcina,
Căci n-am fost niciodată aplecați.

Sărut pământul sfânt sub talpa goală,
Sărut o cruce veche de pe deal,
În glasul mamei, liniștea mă cheamă:
"Tu ești român, iar asta nu-i banal."

Și-am să rămân, cu sufletul în glie,
Un strop din ce-au lăsat cei din trecut,
România mea, icoană vie,
Sărutul tău e darul absolut.

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

Cine era țăranul în trecut? și ce făcea?

Cât de  mult iubea natura și o înțelegea?

Vara aștepta ploaia și o ruga să vină mai des,

Era nevoie de ea la munte, la deal și la șes.

Țăranul avea o menire sfântă, moștenită,

Să îngrijească glia strămoșească, obosită

Cine erau prășitorii ogorului  roditor,

Prieteni cu vântul, cu ploaia, cu norul protector?

Zorii dimineții îi găseau în tarlale intrând,

Cu merinde în spate și sapa pe umăr, fredonând

Urmărind norii ce gânduri poartă și dacă,

Se vor îndura, să plouă și în Valea Seacă.

Țăranul tradițional nu mai este s-a metamorfozat,

Câmpul azi se lucrează, dar s-a mecanizat

Țăranul s-a calificat, are meserie

Are salariu, e constructor, primește simbrie.

Pe ogoare azi nu mai vin secerătorii,

În grădini,în livezi în vii nu mai vin culegătorii

Nu mai ascultă nimeni cântând pitpalacii,

Și fetele, prin holde nu mai culeg macii.

Se aude în câmp zgomot de motoare,

Meseria de țăran mă tem că moare

Dacă mai vrem, putem crește o floare în salon,

În mici grădini la sat, sau în oraș pe balcon!!!!

Scularea din somnul morții,

Popor român, ridică-te-odată,

Căci te-au jefuit toți hoții,

Ca niciodată, țara-ți prădată.

Ți-au spus că vei fi bogat,

Să nu te-ndoiești de glasul lor,

Dar au voit să rămâi subjugat,

Prin șirul nesfârșit al patimilor.

Acum ori niciodată, Român viteaz,

Ridică-ți fruntea, nu mai sta-n tăcere,

Scoală-te, necontenit să fi treaz,

Corupția s-o înfrunți din răsputere.