cutia

Mina mea stinga ,arsa de soare

Aproape ca o gheara

Mina mea stinga, in asteptare

Mingiind hectare din pielea ta

Asteptind ploaia

Adunind picaturile printre linii

Coborind racoarea

Mina mea stinga, trufasa

Lucioasa

Mina mea stinga ,care tine arcul

Care tresare cind pleaca sageata

Mina mea stinga ,care indreapta calul

Aproape verde,mirosind a fin

Mina mea stinga, care hraneste ciinele

Deseori indeamnat spre singe

Mina mea stinga

Care, sub luna-ti prinde ,la ceafa ,parul

Mina mea stinga 

Abia-i la jumatate cit mina mea dreapta

.                                                                                                            ...............................................................................................................................................................

Cum stau asa

Cu fruntea rezemata de nuc

In umbra amara

Pe iarba rara

Daca simti ca respiri mai greu

E pentru ca te string in brate putin mai tare

Daca simti ca ti-e mintea plina de mine

E fiindca sunetul vorbelor mele nu s-a stins

Cum stau asa

Ingenuncheat linga nuc

Pe pragul inserarii line

Gindindu-ma la tine

Duminica era singura zi cind venilatoarele taceau din zumzetul surd care-mi insotea toata saptamina, ventilatoarele ce racoreau lucratoarele fabricii care era proptita-n zidul casei in care locuiam si umpleau casa aia- o casa nationalizata din care fostul proprietar abia mai putuse sa capete doua odai ,de fapt, fostele camere ale servitorilor,tocmai in fundul curtii,la etaj, dintre care una  mi-o inchiriase mie- cu un fel de tacere care, surprinzator, uneori parea mai sonora decit vesnica lor huruiala.

Si-acum in tacerea acestei duminici de toamna tirzie batea cineva la usa ,lucru de mare mirare, pentru ca in afara de Paula si Costel, care locuiau dedesubt, greu s-ajunga cineva sa faca asta.

Costel era mai degraba absent,rar il vedeam, dar Paula mereu isi facea de lucru in holul de sub scara unde-si incropise un fel de bucatarie si daca nu spala rufe intr-o balie de tabla, atunci fierbea cartofi pe un primus si statea ginditoare in scaunul de-afara de linga usa fumind cu pofta,privind din fundul curtii,spre strada, prin poarta mare, intr-o incremenire in care i-ai fi putut ignora statura, altfel   neglijabila, daca nu s-ar fi terminat cu un cap aproape emblematic.

Cine sau ce i-o fi croit chipul cind pune la cale aparitia ei pe lume n-a avut la-ndemina alta scula decit o sapa si sapa aia cu care i-a croit gura, la figurat, n-a reusit din prima incercare iar corecturile facute mai apoi doar ce i-au multiplicat muchiile si colturile si cutele de pe fata spre o capodopera a tristetii asa incit arata ca o fata de douazeci de ani care pare de cincizeci sau ca o femei de cincizeci de ani care se poarta ca una de douazeci mie-mi-era imposibil sa-i ghicesc virsta altfel decit in marja asta si arata fara echivoc ca viata n-o menajase deloc nici inainte nici dupa ce plecase din ce satra s-o fi nascut,parea ca si cum luase cu adevarat o sapa-n gura, asa cu colturile gurii prabusite, intr-o amaraciune absoluta,resemnata.

Si-acum aparuse la usa,lucru destul de indraznet, imbracata cu o bluza tricotata fara mineci si nimic altceva decit un fel de fustita,mai degraba un cupon, o fisie de stofa de doua palme, un straif, infasurat in jurul coapselor uscate si inchisa c-o agrafa gigantica,lunga de-un deget,care-o prindea, ce fel de stofa o fi fost aia, intr-un pliu gros pe partea stinga 

n-ai o tigara ?, ma-ntreaba, cu vocea ei gijiita…incercind un fel de zimbet peste dintii rari, care  doar ce-i schimonosea si mai tare fata, doar ce facu o jumatate de pas in fata intrind in hol, facindu-ma sa dau si eu o jumatate de pas in spate pina m-am lipt de usa inchisa, inchisa din prevedere, pentru ca nu era prima data cind venea sa ceara ceva si daca n-as fi inchis usa camerei s-ar fi apasat mai tare sa intre, timp in care nu-mi puteam lua gindul de la agrafa ei cocosata,care arata ca muscase mai multa stofa decit putea ea tine ,abia agatata in virful acului si care mie-mi parea un fel de grenada cu un cui subred in mina unui copil….

n-am…m-am lasat de fumat de citeva zile, zic eu…inca cu ochii la agrafa,inca fara un plan de scapare daca cumva s-ar fi intimplat sa explodeze…

hmm…a miriit dispretuitor…pacat….iesind…cumva nedumerita cum o simpla cerere putea sa ma descumpaneasca asa, dupa cum banuiesc ca ma vazuse ea cu panica-n ochi.

Scapat din asa cumpana gindeam si ma asteptam  sa curga mononton,mai mult restul duminicii,citeva carti de citit…cind iara bate la usa…dar de data asta, spre usurarea mea, nu Paula.

Carmen si Vasile aparuti intr-o autentica surpriza ca si-n cea mai improbabila pereche pe care ti-ai fi putut-o imagina ,chiar apa si uleiul ti-ar fi parut o asociere mai naturala.

Vasile , un lipovean din Tulcea, mai mare ca noi cu vreo sapte ani, un student intirziat dar cu o intreaga poveste in spate si singurul dintre colegi care umbla imbracat doar in costum, acelasi costum maro cu care a trecut prin ani si care parea ca traia pentru a fuma sau  ca fuma pentru asi valida existent, mereu nebarberit si cu un zimbet sardonic peste dintii galbeni si tociti.

Carmen, olteanca din Tg.Jiu fusese miss boboc in anul nostru si asta cred ca spune cam tot despre ce impresie ne facea ea noua si daca prin asta ea-si revendica vreun ascendent eu si altii ca mine il aceptam  cu o ingaduinta protectoare.

Il cautau pe Gelu de fapt Carmen il cauta iar Vasile doar o insotea si de-aici si deslegarea misterului acestei inedite intreprinderi, Vasile fiind printre cei doi-trei colegi care stiau unde stau eu in gazda dar facind pe calauza intr-un mod aproape comic fiind cu jumatate de pas in urma celui calauzit, imi imaginam eu, cunoscind dinamica si raporturile dintre ei, Carmen fiind cam cu o palma mai inalta.

Gelu trecuse pe la mine cu vreo doua-trei zile in urma, chiar dormise aici o noapte, dar n-aveam nici o idee pe unde-ar putea fi acum, dar cum nici n-aveam altceva de facut am zis ca merg si eu cu ei, sa-ncercam prin locurile in care banuiam c-ar putea fi.

Primul si cel mai promitator ar fi fost la telefoane, mai precis la Palatul Telefoanelor dupa numele oficial, de unde se putea suna,din anume telefoane cu fise, interurban  cu tarif de local, iar noi stiam cel putin unul dintre ele, iar in spatele lui, intr-o crapatura spre perete ne lasam uneori biletele, ca-ntr-o cutie postala secreta, un rafinament de comunicare pentru anii 80 asa c-am zis c-ar fi cel mai bine sa incepem de-acolo.

Chiar folosind toate scurtaturile stiute ,sa coborim atita cale pina la cheiul Dimbovitei si apoi urcind spre Calea Victoriei tot ne-a luat aproape o ora, cind Carmen a spus, dupa ce muiase evident pasul in ultima vreme… trebuie sa maninc ceva ca nu mai pot merge…

Dupa bugetul meu si dupa cum s-a dovedit si-al lor, singurul loc in care-am fi putut merge si care era si aproape de telefoane, era la oua, cum ii spuneam noi, un fel de restaurant care avea in meniu doar omlete si citeva chestii lactate si unde puteai sa-ti astimperi foamea cu citiva lei, cum am facut si noi comandind trei omlete din cite doua oua si o salata de varza cu otet.

Am mincat repede, pina la urma cit timp iti trebuie sa maninci o omleta din doua oua daca asta-i prima si probabil singura masa din zi si ne pregateam sa plecam in zadarnica cautare, cind Carmen a ridicat farfurioara in care fusese salata de varza si in care mai ramasese doar otetul diluat si a sorbit tot ce era acolo cu mare pofta.

Si-atunci, pret de citeva secunde, ca un joc de ping-pong in care in loc de minge erau privirile noastre, a mea spre Carmen a lui Vasile spre Carmen a mea spre Vasile , a lui Vasile spre mine, ale noastre,sincron  spre ea si Carmen, care doar privea multumita la farfurioara goala ,de-acum, cu un chip parca mai imblinzit, aproape pasnic,iar in secundele alea, din ce-ar fi fost mai intii o mirare,reflexia ei din privirea lui Vasile s-a transformat intr-o banuiala ca dupa o alta secunda, un ultim gind care s-a-ntilnit cu aceeasi banuiala din privirea lui care parea ca urmase acelasi drum ca si mine, s-a transformat intro certa revelatie stiind in acelasi timp cu Vasile ceva ce Carmen probail banuia si de care Gelu sigur n-avea habar, dar care-ar fi aflat curind daca rodul cautarii noastre s-ar fi implinit.

Ne-am ridicat si am iesit, fara ca Vasile sa mai faca vreun semn sau vreo aluzie, nici atunci , nici vreodata, lucru care m-a cam surprins pentru ca el era de obicei taios si sarcastic iar Carmen care-si recapatase privirea concentrata si atenta ca de cercetas aflat in misiune reluase comanda.

La vremea aia se-nsera devreme si cautarile noastre pareau zadarnice desi ne-am mai invirtit vreo ora pe la telefoane, pe la cabine,la cutia postala secreta -care era goala- pe strazile din jur, pe la cinematografele de pe bulevard pina cind ploaia marunta ne-a facut sa renuntam asa ca ei au plecat spre camin iar eu m-am intors cu tramvaiul acasa.

Se-ntunecase bine cind am ajuns, nu era nimeni in hol, Paula nu bucatarea nimic sub scara iar primusul verde statea stins si soios sub becul aproape chior,galbui…

I-am lasat pe masuta primusului tigara luata de la Vasile ca un fel de ofranada adusa cuiului de grenada care inca rezistase si am urcat in odaia mea rece, spre-o alta noapte.

cum de nu esti un om de succes ?

m-ai intrebat

in timp ce ridicai masura

alaturi de statura mea monumentala

reflectata de asumata mea aroganta.

poate c-ar fi trebuit sa-ncerc

da m-au trudit vremurile

m-au ademenit cartile

m-au ratacit bibliotecile

m-au colorat anotimpurile

m-au invaluit uitarile

m-au zidit cuvintele

m-au tintuit recunostintele

m-au ingenunchiat inserarile

m-au diluat ploile

m-au imbatat salcimii

m-au imbiat si teii

m-au acceptat caii

m-au chemat ciini

m-au detunat pustile

m-au inhatat padurile

m-au oglindit izvoarele

m-au amagit soaptele vintului

m-au colorat prigoriile

m-au ingrijorat eclipsele

m-au incintat meteorii

m-au dumirit ecuatiile

m-au luminat fortele

m-au imbatat sunetele

m-au mingiiat rimele

da mai mult decit toate

m-a-nlantuit

ca o ancora grea

infipta-n nisipul marii albastre

cicatricea mica,alba

de pe buza ta de sus

Era prima data cind mergeam la tara singur, chiar daca pina-n autogara am fost insotit si mi-am cuparat bilet intreg, da tot simteam importanta misiunii in care eram gata sa pornesc cind am coborit la peron in groapa-n care era asezata autogara, nu departe de malul Bistritei si emotia asteptarii printre oamenii  care erau deja adunati acolo, mai multi cei care venisera cu marfa la piata si acum, la amiaza , se-ntorceau acasa cu ce tirgueli or fi facut, cum pindeau ei poarta garajului asteptind aparitia autobuzului care-a aparut lent condus de-o basca sub care era capul unui sofer care nu era  doar sofer, nu era nici macar nea petrica sau nea soferu, era si nimeni nu-i spunea altfel decit donsofer, pentru ca era ceva mai mult de-un capitan de vas, mai mult de-o capetenie de pirati, era autoritatea  suprema care ordona urcarea, dadea bilete, deschidea la bagaje, hotara ora plecarii si statiile unde oprea, cind s-alegea locul pentru coborirea cuiva sau pentru adunat calatori de pe drum si mai mereu purta un maieu sau un tricou, o camasa sau orice haina ar fi avut tot era destul de scurta ca sa-i arate o halca de burta paroasa ca o felie de pepene subtire, albicioasa, as zice ca purta , cum s-a dovedit mai apoi, simburele unei mode viitoare peste decenii.

Dupa ce-a tremurat din toate puterile masina a tras la peron iar oamenii s-au adunat deodata ca un ghem strins, ca albinele la urdinis, in usa autobuzului, intr-un fel de inclestare disperata cu spaima suprema c-or sa ramina pe jos, ca n-o sa se poata urca-n rata, desi orice ochi invatat cu masurarea ar fi spus usor ca nu erau destui ca s-o umple, da asta n-avea nici o importanta, navala tot a-nceput cind soferul a deschis jumatate din usa din fata care n-avea mai mult de trei palme latime si unde s-a facut imediat un dop pe care donsofer l-a-ndepartat tragind de haine si boccele pe cei care infundasera trecerea, cercetind biletele si impingindu-i pe culoar spre fundul masinii care-n cele din urma a ramas cu trei rinduri din spate  goala chiar dupa ce-am urcat si  eu odata cu cei din urma, care-au pus bagajele-n cala.

La ora plecarii  jumatatea de usa s-a-nchis cu un pufait prelung, ca o sfirseala iar donsofer porneste-ntru-n fel de dans, un fel de balet, o reprezentatie acrobatica, incepind sa calce niste pedale din fier mai mari decit talpa lui aproape de doua ori, icnind el si scirtiind ele, c-o mina rasucind un volan cit roata fintinii si mestecind cu cealalta un fel de melesteu infipt in podeaua autobuzului si care se termina cu un soi de maciuca cit o vinata mare doar ca era dintr-un fel de Plexiglas sculptat pe dinauntru cu fel de  fel de flori si frunze vopsite-n niste culori de care nu-ti puteai lua ochii dar pe care nu le-ai mai vrea vazute iarasi, si cum cauta el ce fel de descintec o fi facut cu melesteul, la o vreme, dupa citeva scrisnete, huruieli, croncanit ca de cioara , rata se smuncea-napoi parasind peronul in timp ce donsofer injura generic, nu anume melesteul nici vreo alta parte a motorului cu-n fel de-njuraturi mai degraba vesele decit razbunatoare, cu-n ochi pe sfert inchis, cel sub care mucul de tigara era lipit de buza rasfinta-n jos, inca fumegind.

Apoi, dupa un ritual identic din melesteu, din pedale, cu acelasi cor de fiare trase la tocila care au primit acelasi tratament verbal, cu tigara inca mai voioasa de-acum, rata se urneste-nainte si urca incet spre sosea, din curtea autogarii, intrind pe podul peste Bistrita,care se leagana ca batut de vint si ne punem pe cale.

Drumul, cum am masurat precis peste ani ,avea 35 de km si de obicei il facem cam in doua ore, rar mai putin, avea trei parti distincte incepind cu partea de drum pavat, partea de-nceput, din oras pina la celalalt pod de peste Siret si pe care tot ce-aveai de facut era sa tii gura deschisa sa nu-ti spargi dintii clantanind, apoi partea de dealuri si paduri care era cea mai usoara desi avea si ea o cumpana, la Glodisoare, ce nume potrivit pentru coasta aia de deal surpat, unde mai mereu, dupa ploi, drumul se rupea si-o lua la vale facind pasajul asta aproape imposibil de trecut si unde donsofer, dupa ce oprea in poala dealului, striga  ragusit, toata lume jos dupa care noi toti, ca un sir de furnici, urmam pe coasta abrupta si rupta  rata care, usurata atit de mult, urca aproape repede spre virful culmii unde donsofer facea o pauza de-o noua tigara si capatul, partea dupa care cautam eliberarea si coboram, tara prafului.

Peste drum de scaunul meu un flacau ,marunt dar destul de vinjos -care n-arata el prea umblat, a-nceput sa se foiasca, sa se suceasca, tot uitindu-se pe geam.

Mai e mult pina la Girla Anei, il intreaba pe mosul din fata mea, ca s-o fi socotit ca eu n-am de unde sa stiu.

Ce Girla Anei, ma…ha ha am trecut demult, trebuia sa cobori inainte de padure…asta fusese   cu vreo citiva kilometri in urma, inainte de-a urca dealul pe care-l coboram acum si de unde intram in alt sat, la moara, unde oprea mereu autobuzul.

Parea asa descumpanit, aproape cu spaima-n ochii cascati si un fel de suierat  deznadajduit….da ce-ti trebe tie la Girla Anei, ma…a cui esti tu din Girla Anei ?

Nu-s…scincind aproape… m-astepta un var, ca stie el o fata care vrea sa se marite si sa ma duc s-o vad...mirie surd a jale…

De baiete…daca dormi…da stii ceva…cum te cheama ?

Ciprian…si citi ani ai ?...25…stii ceva ma Cipriene, ia coboara tu cu mine la moara, c-am eu o nepoata la Poieni care-i de maritat si ea , ia s-o vezi…

Au coborit amindoi la moara, Ciprian cu un pas mai sovaielic  in urma mosului care parea ca-si gasise un rost vesel, calcind hotarit pe cararea care ducea la Poeni, unde, peste multi ani l-am reintilnit pe Ciprian care avea deja patru copii cu Maricica, o fata zdravana si serioasa chit ca mai inalta cu o palma si care-si duceau bine gospodaria din umbra padurii nu departe de locul unde-a coborit      la-ntimplare, fara vreo speranta, cu miinile-n buzunar, din rata.

Da noi ne-am vazut de drum,intrind, cum am mai spus, in ultima parte a drumului, in tara prafului unde drumul nu mai avea de mult vreo urma de pietris alfel decit ingropat adinc sub praf, petrecut in ani prin ierni si ploi intr-un fel de pamint care nu suporta vreo cicatrice si care-si cauta   vindecarea schimbind firul drumului mereu, acolo unde nu-l inghitea cu totul cind trecea prea aproape de piriu, praf care avea parca o putere nemaivazuta, o putere de-a se strecura prin orice crapatura, prin orice loc oricit de mic si de-a se intrupa, cu miros si culoare intr-un fel de prezenta coplesitoare care se aseza, in timp, in straturi groase ca in spatele ultimului rind de scaune din fundul ratei unde-ai fi putut porni o gradina.

De-acum, dupa ce-am oprit la primarie, m-am ridicat si eu tragind de bagajele-n care aveam, pe linga hainele de-o vara si ce provizii mi-or fi pus in ele, apropiindu-ma de usa…coboara la movila…am stigat eu, mai degraba ca o rugaminte, iar donsofer, desi parea ca nu m-a auzit, a oprit in cele din urma, aruncindu-mi o privire cere aproape ca m-a scuipat din rata in drumul pustiu, unde nu era nici o movila, doar un miros greu de praf si balegar si de urzici coapte.

Urcind din drum spre buza dealului, opintind in sacosele grele cu toartele de sfoara care-mi taiau palmele, pe-un fel de trepte taiate cu sapa-n pamint, pornind pe cararea croita cu pasul prin mijlocul lanului de griu, intimpinat de ceea ce contrazicea evident prosteasca idee cu linistea de la sat, vacarmul asurzitor al tuturor fapturilor care se aflau pe-acolo, greieri, lacuste, gindaci de tot felul, toate pasarile cerului, vrabii,porumbei, prigorii, ca sa nu mai spun de zumzetul omniprezent al albinelor, care, aproape toate, veneau din stupii bunicului, toate pareau ca se simteau datoare sa scoata cel mai puternic sunet de care erau capabile intr-un cor sonor sub care, din lanul de griu se ridica un fel de abur sufocant, un miros de frunza verde de mazariche si de spice incinse-n soare si-atunci am stiut c-am ajuns acasa la bunici, stind asa in mijocul cimpului, dar vazind virful plopului din poarta casei cu radacinile-n fintina, sub povara asta, privind departe-n departare  drumul pe care rata se-ndeparta intr-un nor de praf ce parea  o coada de cometa.

Ce e iubirea? Și de ce este atât de esențială, de ce ca sa simt un gram de iubire trebuie sa ma pierd pe mine. Ce e iubirea, de ce doare așa, de ce nu putem fii Fericiți, pur și simplu de ce…? cum pot sa devin un monstru care nu simte nimic, ce rost ar mai avea viața ca eu sa nu simt ca trăiesc și sa ofer ceea ce iubesc.

Dintr-un colț de suflet sa născut un sentiment de iubire ce nici universul nu va avea sa știe ca otrava iubiri va persista pe pielea care cândva încălzită de un sărut și o mângâiere a început a tremura in absenta ta.

Precum un copil mic, când îi dai o jucărie, așa mam bucurat când ai apărut in viața mea, o bucurie ce nici stelele nu o pot descrie, o raza de lumina in colțul ochiului ma făcut sa simt ca pot cuceri lumea întreaga.

Eram tineri și nu știam ce e dragostea, nu știam cât o sa doară, cât amar se va scurge pe buzele noastre arse de un sărut otrăvitor al cărui antidot se ascunde adânc in sufletul tău pustiu și întunecat unde am crezut ca voi găsi iubire, și mam rătăcit in negura inimii tale in speranța ca voi fi cea care să te sărute luminând-ți sufletul.

Tot aceleași buze sărutate cu pasiune, m-au înțepat și tăiat adânc in suflet, mâinile tale ce îmi cuprindeau soldul ușor relaxat in prezenta ta, atunci am realizat ca tot aceiași durere provocată de atingerea ta, ma face dependentă de mai mult.

Împânzită de dorința de a te mai vedea o data, ma uit la tine și nu-ți pot spune nimic, crezând ca tăcerea va spune multe, întru cât el sa simtă ce mult arde atingerea lui pe sufletul meu și fără o destinație fixa, fără săi pese de tot ce arde in jurul lui….. tăcerea este rupta in cele din urma de tot aceleași buze a cărui amar îl mai aveam in colțul guri, el ridica privirea la mine și îmi spune ,,nu simt nimic pentru tine”.

Moment in care o briza de are rece ma lovește in creștetul capului și corpul începe a tremura, pierzându-și ușor echilibrul.

Deasupra mea norii se aduna și dorința enorma de a face inima sa tacă, a cărui urlet ar putea muta și munții, al care-i sângerări ar umple un ocean de durere, știu ca nu pot schimba nimic, știu ca durerea o va lua doar timpul.

Așa ca strâng ușor din dinți și îmi ma pierd pe tărâmuri necunoscute, acolo unde nu ma vede și nu ma aude nimeni, locul unde ne-am cunoscut prima data, da este pictura imprimată adânc in mintea mea, ma întorc acolo in trecut unde te-am văzut prima data, eu cu spatele la tine, copil inocent nu știa ce avea sa urmeze, ca doua priviri va avea sa schimbe totul in viața lor…..ma întorc ușor cu fata, curioasa sa văd cine îmi striga numele, și tot ce aud in timp ce-ți privesc chipul zâmbitor este un ,,Hello”.

Fără sa realizez vreo secunda, după ce mia pus un zâmbet pe fața răvășită de oboseala emoțională și cu sete de priviri incendiare, brusc observ ca lângă mine un trandafir alb, ce petale, ce savoare de miros, ce m-au făcut sa ma întorc pe dos.

Trec zile și zile fără ca eu să-l mai fii văzut, așa cum mama a-și așteaptă pruncii de scoala, așa îmi așteptam dragostea, sa vina la mine obosita precum lacrima de pe obraz, rănită in mii de bucăți, ca eu sa le lipesc la loc, săi fiu ghid in a iubi și a merge împreuna in necunoscut, dar nimic din cei frumos nu durează mult.

După atâtea uite la ce sa ajuns, noi chiar nu mai avem nimic de spus….doar in amintiri mai suntem milionari.

Vreau să-mi amintesc de tine așa cum te știam, omul de care m-am îndrăgostit și îl iubeam, și nu am încotro ma doare sufletul tare ca am crezut in noi încă de la prima îmbrățișare.

Ana Maria Heghes

             Ce reprezintă pentru mine stema R. S. R. ?

E cea mai frumoasă imagină. Nu știu cine, sau câte minți 

au contribuit la realizarea ei.

           Am văzut diverse steme, embleme, dar nici una 

care să-mi sugereze atâta frumusețe, bogăție, mărăție .

Nici trecutul și nici viitorul nu va ridica ROMÂNIA în 

culmea dezvoltării și respectului în lume, având un 

conducător cizmar cu patru clase.Cei de azi au studii 

înalte și unde am ajuns ?Pe cizmarul, după care azi plâng mulți 

îl va reabilita istoria, chiar și peste sute de ani. Poate, va 

trece multă vreme, să se mai nască un patriot ca el.

Dacă, ai sfărâmat cu gândul privirii un licăr din vitraliul vieții, am să te iert, lipindu-l cu-a irisului meu culoare…

De-i cerul tău înnorat și sufletul ți-i gol, am să-ti dăruiesc o tușă de senin din cerul meu ;cândva copil fiind am primit-o în dar…

De vrei să-nchizi ferestre,să-ncui uși, seifuri și secrete, probează cheia și-apoi închide. Dar niciodată ușa sufletului să nu rămână ferecată…

Dacă…Glasul îți este stins, neputincios și nu poți ecoul să îl strigi,am să-l strig cu glasul din ecoul meu. Și nu,nu încerca să readuci ecoul ce nu mai vrea sa se-ntoarcă,sau nu mai vrea să fie ecou…
De-ți este dor, un dor de mine, am să vin chiar și numai c-un gând până la tine. Dar, de-ți este dor de tine întoarce-te în copilărie, eu m-am întors și te aștept…

Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este  tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția  și  apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.

Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia  cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să  mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni  în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.

„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori  bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.

Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea.  Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.

„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”

Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare  inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...

Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.

   - Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?

   - Cred că da,  răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!

Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.

   - Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!

   - Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!

   - Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel.  Vezi cât de încordat pare?

    - Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.

Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.

   - Acum ați venit, fir-ați ai dracului!

În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:

Priveghi la capul de mort

Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei

verdele acela purulent de buboi copt

scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei

nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis

într-o găleată de plastic

după o eticheta

dar erai acolo

poate un pic cam tras la față

cu buzele parcă mai albe decât le știam

în rest păreai împăcat

destul de curios

pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic

cu lucruri mult mai simple

precum Revoluția din `89

crimele de la Colectiv

Codruța Kovesi

nevasta

( cu treizeci de ani mai tânără! )

cu câte și mai câte

nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet

scarcastic

zeflemitor

un je m`en fiche  alunecos

ceva între nepăsare și teribilism juvenil

un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15

de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice

al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică

îndobitocirea publică

am înțeles

nu retractezi nimic

îmi lași mie toată mizeria asta

răspunderea pentru toate  defectele lumii

pentru toate defectele noastre

și ale urmașilor noștri

( niște ipochimeni vâduți poftelor

libidourilor )

băga-mi-aș…

 O cameră mică, veche, cu ferestre înghețate și geamuri acoperite de brumă. Afară ninge torențial, iar vântul urlă printre crengile copacilor. În interior, o masă de lemn scârțâie sub greutatea unui vin roșu. O lumânare pâlpâie pe marginea mesei, aruncând umbre dansante pe pereți. Liriel și Caelum stau la masă, înfofoliți în pături groase.

Liriel (aprinde cu grijă lumânarea, flacăra tremurându-i în față, ochii reflectând):

-Uite, aprindem o lumânare… să nu fie totul doar frig și întuneric.

Caelum: (zâmbind, își ridică paharul spre lumina de la lumânare):

-Da, e bun… noroc Lariel!

Liriel (privește prin geamul acoperit de brumă, unde fulgii se izbeau și se întorceau în vânt, iar lumina lumânării se reflectă în ochii lui):

– Da, e… e ca un foc mic într-o noapte mare. Uneori, chiar și când totul pare alb și rece, un gest mic… o lumină… poate să încălzească mai mult decât crezi.

Caelum (oftează, privindu-i flacăra tremurândă):

– Așa e… și vinul ăsta parcă nu e doar vin. E timp oprit, povești nerostite, amintiri care se încălzesc sub palme.

Liriel (ridică ușor paharul, lăsând lumina să-i joace pe chip):

– Afară vântul urlă și zăpada mușcă la geamuri, dar aici… aici e un colț de iarnă care nu doare. Poate că asta e tot ce ne trebuie: o lumină mică care să nu lase întunericul să ne înghețe sufletul.

Caelum (ciocnind ușor paharul de-al lui, zâmbind cu o tristețe blândă):

– Noroc… la lumina asta și la nopțile care ne amintesc că, chiar și când totul e rece, ceva cald rămâne mereu cu noi.

Liriel (se apleacă spre lumânare, urmărind cum flacăra dansează și se stinge aproape, apoi revine):

– Să fim atenți la luminile mici… ele țin afară frigul, dar mai ales umbrele din noi.

Caelum (aproape șoptind):

– Da… și să nu uităm să le aprindem ori de câte ori avem nevoie.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahl fikciója a való életben

Roald Dahl Matilda című gyerekmeséjében is van igazságszem. Matilda portréja (a Matildától való kis eltérésekkel az írásaiban is tükröződik) a mindennapi életben létezik. Az illető permutációkat, logaritmusokat, nem tudom milyen fokozatú egyenleteket, számolt 1000-ig a telefon számológép funkciója nélkül, 4 éves kora óta olvasott, saját érdeklődési körét és szenvedélyeit látta, miközben a nővér körömlakkkal csinalta a körmét, a bátyja pedig focimeccset nézett a nem tudom melyik argentin csapattal, ha az apja alábecsülte, a leggyakrabban hordott kabát bélését bekente roll-on izzadásgátlóval, tudta, hogy mennyi idő fogy el a tálban lévő gabonafélékből, azt is tudta, hogy ki szállítja neki, és mielőtt kifogyna, mindig ugyanattól a cégtől fog tejet választani (mert csak azt szereti), azt is meg tudta mondani a kinézetből mennyit kell kiönteni, hogy ne árassza el a terítőt, tudta, hogyan ne röhögtessen ki a táncokon úgy, hogy párja lábára lép, sokkal pontosabban tudta, hogy mikor esik az eső, mint az AccuWeather alkalmazás, érezte Amikor esküszöm, amikor elutasították vagy elfogadták, gyakran félreértettnek érezte magát, bár mindenkit mindig megértett, tudta, hogy mindenkinek mi az oka és félelme, tudta, hogy ne hagyja magát alábbvalónak, tudta, hogyan kell küzdeni érte. jogok, az igazságért és az igazságért. Számára mindig az számított, hogy mi a tisztességes. Mindig is nyugodt, földhözragadt ember volt, de ugyanolyan vicces. Mindenki erőfeszítéseit énekelve senki sem maradt sértve vagy figyelmen kívül hagyva.

Látta mindenki szándékát, mi élteti az embert, mi élénkíti, mi nyomasztja vagy fárasztja. Tudta, kiben bízhat, és ki hagyta volna cserben egy bonyolultabb helyzetben. Cam szinte el tudta képzelni, hogy mit várhat el mindegyiktől, hogyan reagálna, mi késztetné őket együttműködésre vagy utasítaná el az együttműködés gondolatát, hogyan beszélnének egyenként. Senki nem tudta meglepni semmivel, ismerte a legtöbb helyzetet, ami az út során felmerülhet.

Látta az emberek természetes szépségét, nem mesterséges szépségét, hogy sminkelnek, rúzsoznak, dús volument varázsolnak a hajukba, vagy hogy az edzőteremben dolgoznak minden erejükön. izomcsoportok. Nem, semmi ilyesmi, az embereket azért értékelte, amilyenek, nem pedig annak, aminek látszani akartak. Nem volt szüksége felesleges kozmetikumokra, a természetesség volt a legvalódibb, ezért volt szép. Az volt a legkülönlegesebb benne, hogy olyannak értékelte az embereket, akik, nem feltétlenül azért, amit felajánlanak vagy bizonyítanak. Mindez azért történt, mert minden szemszögből látta az embereket, elnyelte pillantásaikat, úgy olvasta őket, mintha regényeket olvasna. Lelkesen szerette volna megfigyelni minden egyes ember személyiségének részleteit, kivenni a legjobbat mindegyikből, ahogy a méhek virágport gyűjtenek a virágokból, hogy feldolgozzák és mézzé alakítsák.

Ugyanakkor szerény volt, rájött, mit tehet és mit nem. Egy pillanatig sem gondolta, hogy mindezt egyedül is meg tudja csinálni. Ismerte a határait. Megértette, hogy vannak helyzetek, amikor ismerőseivel is konzultálnia kell, hogy véleményt nyilváníthasson, és az eset ismeretében járjon el.

Nagyon finoman és gondosan felmérte saját tettei következményeit, és azt, hogy azok hogyan érinthetik a körülötte lévőket.

Roald Dahl könyvének szereplője nem másban, mint Ceciliában találhatta meg mai megfelelőjét.