Răsăritul din noi

Un suflet curat ce te are-n tăcere

Nu fuge când cerul devine opac,

Nu folosește absența ca miere,

Și nu se ascunde când toate mai tac.

Când viața dă semne de grea încercare,

Rămâne aproape, un pod peste râu,

Îți dă din lumina și liniștea mare

Și strânge durerea și frica în frâu.

Nu lasă nicio îndoială să crească,

Discuții dificile nu vrea să evite,

În brațe te ține ca să te hrănească

Cu gesturi curate și fapte împlinite.

Oricât de ocupat e în lumea grăbită,

Își rupe din timp ca să fie prezent,

În ochii săi ești o lumină ivită,

Iar zâmbetul tău e un far permanent.

Nu căuta dorul unde-i ignoranță,

Iubirea curată nu pleacă la greu,

Ea vindecă răni și elimină distanță,

Păstrând un refugiu în suflet mereu.

Pentru clipa în care lumea va tăcea, iar noi vom rămâne doar o amintire în privirea ta.

În liniștea nopții ce cade încet,

Te caut în gânduri ca pe-un secret,

Și-n umbra ce lasă în urmă doar scrum,

Mă pierd printre șoapte și doruri pe drum.

Ochii tăi deschiși la culoare

Par două dimineți peste mare,

Și când mă privesc atât de adânc,

Uit cine sunt și-n tine mă frâng.

Au ceva sfânt în lumina lor rece,

Un dor care vine și nu mai trece,

Ca cerul senin după ploi târzii

Ce-mi lasă iubirea să ardă-n pustii.

Și dacă într-o zi lumea dispare,

Eu tot m-aș pierde în acea culoare,

Căci dintre toate câte-am trăit,

Ochii tăi sunt locul unde-am iubit.

Și chiar de va fi ca totul să piară,

Iubirea din noi va fi sfântă comoară,

O rază de sfinți în amurgul cel greu,

Lumina din ochi-ți... și sufletul meu.

Pentru clipa în care timpul se opreste, iar destinele noastre rămân scrise pe cerul din privirea ta

Si chiar de ne-om pierde în mări de uitare,

Păstrez si acum acea sfântă culoare,

Ochii tăi limpezi, lumini de mărgean,

Ce-mi poartă durerea prin timp, an de an.

Căci dincolo de lumi si de moartea de-o clipă,

lubirea ne poartă pe-a ei aripă

Rămâi nins de stele. un vis nesfârsit

În ochii ce-au fost locul unde-am iubit

Ființă interstelară,

arată-ți aripile, coboară printre cei muritori.

Coboară la mine.

Te veghez de pe pământ și mă gândesc

la cât de mult îți duc lipsa,

Deși nu am reușit să te ating niciodată.

Mi-ar plăcea să am o bucată

din aripile tale, să pot să zbor spre inima ta

Și să am grijă de ea.

Tu, ființă interstelară, nu ți-e dor

de ceva ce nu ai avut niciodată?

Nu ți-e dor de mine?

Dacă te-aș atinge, ai exploda

în bucăți de stele decolorate

și ai cădea în neant deasupra pământului (a mea).

Poate atunci te-aș putea avea, măcar pentru un moment.

Ființă, înger alb și melodios,

Nu ți-e urât să fii singur pentru atâta vreme?

De ce nu-mi duci lipsa?

Nu mai ascult demult
cum picăturile de ploaie fac
gâlceavă în fereastră,
căci în noaptea asta
prefer
să simt simfonia
ritmului tău cardiac.

Я стар, я болен, я забыт.

Я больше ничего не стою,

На небеса мне путь закрыт,

Один я на один теперь с бедою.

Когда я стану пеплом над рекой,

Надеюсь кто-то все-же вспомнит.

Пойдет он тоненькой моей тропой,

и пустоту оставленную мной, заполнит.

Я никогда не стану кем-то,

ибо забытым быть вот мой удел.

Мои стихи не разноцветны,

Я сер, я темен, я быть таким посмел.

Aseară am ieșit la o plimbare

Pe străzi și prin parcul central,

Și am avut noroc să ascultăm

Folclor cântat de un rapsod local.

Pământul s-a acoperit cu frunza

Copacilor ce jeluiesc că-s dezgoliți,

Și cu amar se-ntreabă unul pe altul

Cum vor rezista când sunt viscoliți.

Din depărtare se-aude freamătul

Pădurii de pe munte, încă cu brazi,

Care cu frică zic omului cu drujba

Fii bun cu noi, de tot să nu ne razi.

Călcăm atenți pe străzile stricate

Ale orașului în plină transformare,

Care este ruină, iar edilii ne promit

Că Piatra va fi perlă, s-avem răbdare.

Simțim răceala frigului de toamnă

Când orologiul Turnului bate de nouă,

Privim la luna mică ce ne-ndeamnă

Să-ntindem pasul că pe la zece plouă.

E anotimp de toamnă cu flori ofilite

Demult cocorii s-au dus spre asfințit,

Pe străzi îmbrățișați suntem doar noi

Ne bucurăm că ce-am visat s-a împlinit

Cu lumea n-avem nimic de împărțit!

Nu vreau sa te indragostesti de mine,

Vreau sa te indragostesti de ceea ce e scris printre cuvinte...

De printul din povestea ta,

Care intr o noapte ti a lasat sub perna, o floare de nu ma uita...

Si in vis , te a sarutat pe frunte,

Pe masa, ti a lasat o scrisoare,

In gand ti a pus culoare.

Nu vreau sa te indragostesti de mine,

Strainul din tren , care a trecut, zambind pe langa tine,

Cu sufletul impovarat de la  rucsacul plin cu vise

Poate ca nici n ai observat,

Sau poate nici nu ti a pasat,

Insa pe cerul intunecat ,la milioane de ani lumina departare,

Din praf si din lumina, din cuvinte ratacitoare,

O noua stea a rasarit,

Acolo unde , pentr o secunda, timpul s a oprit.

Nu vreau sa te indragostesti de mine,

Cuvintele mele sunt doar pe o foaie alba ,

Sunt momente de refectie totala,

De singuratate scaldata in cerneala.

Sunt ganduri salbatice care vaneaza, ucid orice privire cand o intalnesc,

Cu fluturii ce se agita in stomac, ele nu se hranesc.

Prada lor ,esti tu si a ta iubire,

Nu te indragosti de mine.

Nu vreau sa te indragostesti de mine,

Vreau sa te indragostesti de o mare albastra,

Acolo unde pamantul o imbratiseaza.

Sa te lasi prada apusului rosu de soare,

Acolo unde cerul plin de stele,

Se scufunda in mare.

Nu vreau sa te indragostesti de mine,

Mai bine indragostestete , de un portret cu tine in acrilice,

Un tablou pe panza, intr un muzeu,

Indragostestete de el , asa cum m am indragostit si eu...

Nu vreau sa te indragostesti de mine,

Nu te indragosti de bratele straine,

De o atingere fierbinte,

Care se stinge repede , intr o clipa de nostalgie.

Indragostestete mai bine de o poezie,

De versurile calde

De rimele suave

De o melodie care curge,

Pe fundalul unui lumi ce arde,

De o liniste deplina,

De un zambet sincer in oglinda

De o conversatie in doi pe canapea,

Langa o ceasca de cafea,

Nu te indragosti de mine ,draga mea.

Ți-aș strânge, cu dorul meu, fluturi,

Născuți gândind la chipul tău de primăvară,

Să-i presar în visele tale târzii,

Când lumea adoarme încet… pe seară.

Să visezi păsări cu aripi albastre

Și anotimpuri în care soarele se joacă printre flori.

Sub clar de lună să dansezi cu fluturii trimiși de mine,

Să-ți șoptească încet… că de tine mi-e dor.

Dezamăgită că fluturii au adormit,

Îmbătați de mireasma ta din privire,

M-am transformat într-un fluture, eu…

Să mă visezi… pe mine.

Ușor, în vise, să te cuprind,

Să te admir cum ești, în umbre de lună,

Cu ochii mei de fluture să îmi pictez, pe aripi,

Privirea ta blândă și bună!

Bat puțin mai tare din aripi și tu tresari.

Din somnul tău răsare iarăși viață.

Te urmăresc subtil și văd cum te încețoșezi.

Ce mult aș vrea să te mai iau o dată în brațe…

Dar nu apuc, că-n lumea ta deja...

E dimineață.