Răsărit de lună

Sufletul înghețat,simt că mă doare ce am creat

Am făcut din mine un monstru însetat,

De plecare,evadare,

când timpul...pare că încă nu ne-a uitat

Mult prea multe promisiuni

Spuse într-un timp mult prea scurt

Mult prea multe speranțe

Făcute film și rulate într-o noapte

Am creat un monstru și mă doare

Am rănit tot ce am iubit mai tare

Mă credeam înger printre zmei, odată..

Dar m-am trezit de-o ființă cu zmeul tată

Am rănit,deși nu am vrut

Cuvintele uneori vin într-un timp prea scurt

Și nu îmi dau seama că ele dor

Până nu cad singură din zbor

Până nu îmi dau seama că e prea târziu,

Când cuvintele sunt spuse clar..

Și chiar de vreau sa schimb ceva,e în zadar

Sunt un monstru..știu..și doare

Am reflectat în mine,tot ce uram mai tare

Mă dor lucrurile pe care nu le-am spus,

Ca niște scrisori arse înainte de a fi citite.

Care au rămas prizoniere în mine.

E o liniște care țipă pe dinăuntru.

Mi-am spus că timpul o să mă vindece,

Că vântul o să-mi răcească dorul.

Dar parcă bate la fel de accelerat

La amintirea a ceea ce părea uitat.

Din tot ce-am fost

Azi am rămas o umbră cu glas stins,

Un „n-are rost” spus prea devreme

Și un dor care nu știe să plece.

Pentru că uneori o iubire nu se uită, doar se învață să respire altfel..

Astăzi n-am plâns. Și totuși... mi-ai fost în gând mai mult ca oricând.

Ciudat, nu?

Să nu doară și totuși să știu că ești acolo, în mine, ca un strat de lumină care nu se mai vede, dar care încă încălzește aerul.

Am fost în Moldova, în locurile unde sufletul meu e mai aproape de cine sunt cu adevărat. Am râs. Am fost ținută de mână. Am fost iubită de familia mea. Și pentru prima dată, n-am mai simțit golul acela acut pe care îl lăsai în urmă de fiecare dată când îmi aminteam că te-am pierdut.

Dar nu. Azi nu te-am pierdut. Azi te-am simțit... altfel.

Nu ca o durere. Ci ca o amintire care nu cere nimic. Care doar e.

Elasticul de pe mână încă stă acolo.

Nu mai plâng când îl ating.

Îl strâng în palmă ca să-mi amintesc că, la un moment dat, cineva mi-a fost acasă.

Tu.

Când eram la bunici și simțeam că mă clatin din interior, primul gând a fost:

„Dacă ai fi fost aici, totul s-ar fi liniștit cu o singură îmbrățișare.”

Nu pentru că ai fi spus ceva, ci pentru că ai fi știut să taci în același fel cu mine.

Și poate că tocmai asta mă doare cel mai puțin acum – că nu mai sper să revii, dar nici nu te las să pleci de tot.

Ai fost iubirea mea tăcută.

Aia care n-a cerut nimic, dar a dat tot.

Aia care mi-a crescut sufletul și mi-a învățat scrisul să sângereze frumos.

Iar acum... poate nu te mai iubesc în același fel.

Poate nu te mai vreau înapoi.

Dar te port.

În elastic.

În versuri.

În gândul de „prima oară când ne-am întâlnit”.

În acel „dacă lumea s-ar sfârși, te-aș vrea lângă mine”.

Nu știu dacă ai știut vreodată cât te-am iubit.

Dar știu că, și dacă într-o zi ai să citești asta, n-ai să râzi.

Ai să simți.

Pentru că ai fost acolo.

Și pentru mine, acolo a însemnat tot.

Mici copile,cu mintea în nori 

Zburam fara griji ,printre culori 

Neștiind de durere

De viață și tăcere 

Ne-am lovit prea devreme 

De probleme,și suspine 

Neavând nevoie reciprocă de susținere 

Și de încredere 

Ne-am ferit una de alta 

Până am văzut cum e viața 

Și după ce am văzut cum e viața 

Doamne, cât ne mai căutăm privirile 

N-aveam nici îmbrățișările 

Nici încredere , nici fericire 

Și ne-am destrămat in frici mari 

Purtate în suflete mici 

Și când speranțele au devenit un vis 

Uite-ne cum ne-am găsit 

Uite-ne cum stam aici 

Acum,copile cu suflet de adult 

Trăim în tăceri absurde 

Dar uite-ne aici, la nesfârșit 

Pentru a ne fi mai ușor de trăit 

Momentul despărțirii

Sper că știi ce mult mă doare…

Am pariat iubirea pe un „bine”

ce a dispărut în nenumăratele zile amare.

Am vrut să mă întorc,

am vrut să nu mai fug de ce mă doare,

am încercat să nu te mai rănesc,

dar știu că a fost un eșec… te-am secat și pe tine, și pe mine.

Au fost prea multe lacrimi,

prea multe finaluri triste,

prea multe „reușim” spuse în vânt,

iar eu am fugit…

și da, știu că te-am rănit.

Te-am scris în poezii… Doamne, n-ai idee ce aș fi vrut să nu ajung aici.

Umerii mei, ce păreau de piatră, s-au prăbușit

și a căzut tot ce știam că înseamnă „noi”.

Iar rimele astea sunt amestecate,

căci îmi vin în minte prea multe amintiri,

iar promisiunile nerespectate

mă seacă din ce în ce mai mult, noapte de noapte.

Dar prefer ca asta să fie ultima poezie despre durere,

despre mine, despre tine, despre „noi”.

Așa că îți spun: fii un om fericit!

Și uită tot ce am trăit.

Fii fericit și bucură-te de viață.

Nu uita că ești o persoană importantă.

Găsește-ți adevărata liniște.

Meditează, învață, TRĂIEȘTE!

Îmi pare rău că te-am rănit…

Nu a fost intenționat.

Și sper să știi doar atât:

te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu.

Dar vreau să plec,

căci știu că te rănesc…

Te iubesc…

Dar acum am să plec…

Noaptea, umbre ies din mine.  

Ce am iubit, ce am iertat, ce am regretat,  

nimic nu s-a schimbat.  

Scriu, tac, gândesc la fel… ciudat,  

căci umbrele trecutului răsună  

într-un fel ciudat, de ură.

Se strecoară toate-n mintea mea

Mă ceartă, mă împacă, mă învață 

Încercând să scoată din mine acel ceva..

Ciudat..e degeaba 

Căci dorul încă doare tare 

Și tristețea pare tot mai mare 

Ochii îmi sunt obosiți 

Poate de la prea mult iubit 

Umbre interioare mă bântuie 

Încearcă să rupă ciudatul din mine 

Dar păcat... nu se poate 

Căci eu nu știu să am alinare. 

Exist pentru a vedea 

Cât poate durea iubirea 

Și cum se îngreunează totul peste noapte 

Când umbrele caută alinare

O umbră lungă cade peste mine

Lumina caldă s-a prefăcut în scrum,

S-a stins și ultimul ecou cu tine

Pierdut în praful lungului tău drum.

Seceră soarele din cerul mut

O urmă de speranță fără noi,

Rămâne doar un dor din ce-a trecut

Și liniștea din patul plin de ploi.

Plouă de secole-n orasul pustiu, 

O ploaie de smoală, grea, monotonă

Suntem captivi într-un sicriu de aramă,

Sub cerul ce pare o rece coroană.

Aud cum se sfărâmă frunzele-n noroi 

Un sunet de oase, un fosnet barbar

 În casele mute, doar umbre de noi, 

Trăim un sfârsit fără niciun altar.

E ploaie de plumb peste parcul cel gol,

lar plânsul fântânii e-un vaiet prelung 

S-a stins orice urmă de aur sau sol, 

Și brațele mele spre nicăieri nu ajung.

E-o toamnă eternă... un delir cromatic,

Doar negru și gri pe geamul murdar,

Inima bate un ritm astmatic, 

In acest imens si ud, zadarnic calvar.

Se lasă noaptea-n carnea mea bolnavă,

O noapte fără stele și regrete,

Curge prin vene-o proaspătă otravă,

Născută din tăcerilensecrete.

E negru patul, neagră e lumina

Ce-ncearcă să străpungă geamul spart,

Pe masă plânge-n hohote sulfina,

Iar eu din propria-mi ființă mă despart.

Un doliu vechi, cusut direct pe oase,

O umbră ce mă strânge ca un laț,

Sunt doar verigi din lanțurile groase

Ce trag spre iad un suflet fărâmițat.

Nici țipătul nu mai găsește gură,

S-a prăbușit și cerul de plumb greu,

Sunt doar o pată oarbă de arsură

Pe pânza unde m-a pictat un zeu.

Scrâșnesc din dinți când ceasul bate golul,

Secundele sunt cuie în sicriu,

În piesa asta eu îmi joc doar rolul:

Să fiu pământ, deși par încă viu.

Eu am murit…

și iată, parcă m-am născut din nou.

Îmi las trecutul să moară.

Tot ceea ce am făcut în trecut nu mai este viața mea.

Nu mai vreau să fiu omul care am fost.

Am lăsat în urmă greșelile, rănile și toate lucrurile care m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Nu le mai port ca pe o condamnare, ci le las în mâinile Lui.

Am căzut.

Am plâns.

M-am pierdut.

Dar Hristos m-a găsit.

Când eu nu mai vedeam nicio cale,

El mi-a întins mâna.

Când sufletul meu era în întuneric,

El mi-a arătat din nou lumina.

Și atunci am înțeles:

Am murit față de trecutul meu

și am înviat prin Hristos.

Nu prin puterea mea,

ci prin harul Lui.

Nu spun că n-am greșit.

Spun că am fost iertat.

Nu spun că trecutul meu n-a existat.

Spun că nu mă mai definește.

Astăzi începe o viață nouă.

Dacă ieri eram pierdut,

astăzi sunt găsit.

Dacă ieri eram în întuneric,

astăzi merg spre lumină.

Dacă ieri eram mort în suflet,

astăzi trăiesc.

Eu am murit…

și iată, m-am născut din nou.

Trecutul meu rămâne în urmă.

Viața mea este înainte.

Și înaintea mea este Hristos.

Am înviat din nou prin Hristos.

Iar acum vreau să trăiesc pentru El.                                                             


[De Cristian Diaconița]

M-au întrebat mulți: „Pentru ce scrii versuri?

Ce cauți în cuvinte potrivite-n șir?

Când lumea aleargă prin mii de universuri,

Tu de ce depeni al gândului fir?”

Eram doar un copil în clasa primară,

Când am simțit prima dată un îndemn,

Scriam pe caiete în fiecare seară

Și le-am aruncat... nesfârșit de regret.

Erau doar copii ale unui suflet fraged,

Fără rime bune, dar pline de dor,

Un început timid pe un drum incert,

A căror versuri nu aveau zbor.

Când corpul mi-a spus că nu pot să muncesc,

Când boala mi-a pus o graniță dură,

Am înțeles că prin scris pot să trăiesc,

Că foaia albă nu are vreo măsură.

Eu nu pot munci cum muncesc ceilalți oameni,

Dar pot să construiesc lumi dintr-un condei,

În versul meu nu ai cu cine să mă semeni,

Sunt liber printre gânduri și demonii mei.

Scriu fiindcă foaia nu mă judecă vreodată,

Ea primește totul: și teama, și dorul,

Aici nu există boală sau judecată,

Aici eu sunt cel care își scrie viitorul.

Nu scriu pentru slavă, nici pentru averi,

Ci fiindcă e singura cale ce-mi rămâne:

Să transform în lumină durerea de ieri

Și să las o urmă din mine pe mâine.

Iubesc!
Oare iubesc?
Pe cineva? Pe mine?
Pe mine măcar un pic
Că doar de aia mai respir
Pe altcineva?
Părinții, prietenii, colegii...
Țin la ei!
Dar asta e iubire?
E cam goală
Sau
Eu sunt cam goală

Vreau să simt
Exact...
Tot!
Și într-un final
Simt
Exact...
Nimic
Și toți cred că îi iubesc...
Și o fac
Fără să simt