Răsărit de lună

Nu te mai judec.

Nu te mai întreb de ce ai plecat, de ce ai tăcut, de ce ai schimbat tot ce eram.

Dar nici nu te mai înțeleg.

Și, sincer?

Nu mai trebuie.

Nu mai stau noaptea să-mi explic de ce tăcerile tale sună a răspuns.

Nu mai caut în mine greșelile tale.

Nu mai port în piept golurile pe care le-ai lăsat și le-ai numit „scuze”.

Am obosit să dau explicații în locul tău.

Să scriu povești frumoase din tăceri care, de fapt, erau dispreț.

Mi-a fost dor de tine în timp ce tu erai acolo, dar nu erai.

Mi-a fost frig deși erai „alături”.

Mi-am strâns lacrimile cu zâmbete, ca să nu te fac să te simți vinovat.

Dar acum... nu mai vreau să te protejez de ceea ce ești.

Ești o amintire.

Una care a știut cândva să mă facă să râd,

Și care azi... mă face să spun doar atât:

Nu mai trebuie să te înțeleg.

Nu mai trebuie să rămân.

Dacă aș fi știut că era ultima dată...

Aș fi tăcut mai puțin.

Aș fi spus că doare.

Aș fi spus că am nevoie. Că nu-s bine. Că nu mai pot.

Că nu e în regulă să mă port ca și cum n-am nimic,

Când înăuntru e haos.

Dacă aș fi știut...

Nu m-aș fi lăsat pe mine la urmă.

N-aș fi fost atât de atentă cu sentimentele altora,

În timp ce pe ale mele le călcam în picioare ca să nu deranjeze.

Regret că am iertat prea repede.

Că am dat explicații în loc să primesc.

Că am ținut oameni care n-au știut să mă țină.

Că am rămas tăcută când tot ce voiam era să fiu înțeleasă.

Și poate cel mai tare...

Regret că am fost bună

Cu cine n-a fost niciodată sincer.

Mă sting încet, dar nu cu flăcări,

Ci cu zâmbete tăcute, adunate din greșeli.

Râd și glumesc ,dar numai noaptea

Știe cât dor port în piept 

Moartea mea nu vine cu coasa,

Ea vine când mă privesc în oglindă,

Și văd o fată care zice „sunt bine”,

Dar inima îi e plină de tăcere 

Mă uit la lume de parcă-s străină,

Parcă nici locul meu n-a mai fost scris.

Toți văd culori, eu le port în tăcere,

Pe interiorul unui cer ars și deschis.

Dar știi ce-i mai ciudat la toată treaba?

Că încă iubesc, că încă sper.

Chiar și când moartea dansează prin mine,

Îi dau o îmbrățișare

și-o fac partener.

Cei mai buni prieteni,dar ce suntem noi 

Când vorbim mult prea rar 

Și când vorbim e in zadar 

Când îți spun ce mă doare 

Iar tu mai mult îmi pui sare 

Pe rănile vii, ce mă dor tot mai tare...

Știai că voiam să plutesc peste zare,

Dar acum cad în gol, fără sens, fără zbor,

În tăceri fără sol, unde visele mor.

Ne spunem „rămânem”, dar plecăm pe rând,

cu orgolii țipate și dorul în gând.

Ne ascundem sub „lasă, că trece și asta”,

dar tăcerea apasă mai rău ca povara.

Râdem forțat la amintiri vechi

de parcă n-ar durea c-am ajuns să fim, reci.

Și ne mințim frumos că e doar o perioadă,

dar zilele trec… și nimic nu se leagă

Cândva eram „noi” fără să ne gândim,

acum ne cântărim fiecare cuvânt când vorbim.

Și doare mai tare decât orice ceartă

că nu mai luptăm… 

doar lăsăm să se piardă.

Ceva ce îmi părea cândva acasă 

Acum se vede a fi o greșeală 

Mă doare sa spun că n-o să mai fim 

Dar mă doare mai tare că nu știm să vorbim 

Și poate într-o zi o să fim doar amintire,

un „ce-am fost” pierdut într-o simplă privire.

O să trecem pe lângă fără să mai simțim…

și o să doară doar pentru că știm..

Că puteam fi tot ce am ales să nu fim,

Dar ne-am pierdut prostește, cât am iubit

Cei mai buni prieteni? Ironie amară...

Doi străini ce-au fost, cândva, o lume întreagă.

În locul meu… sună atât de ciudat

Și mă doare că amândoi am uitat

Că, la un moment dat,

Eu eram cea la care mult ai visat

În locul meu… azi mă dor cuvintele,

Nu mai știu cine sunt, ce fac, ce vreau de la mine,

Căci amintirea cu „noi” nu îmi dă pace,

Mă bântuie, îmi face zilele amare

Cândva eram doar noi printre lume

Și îmi plăcea că știai să mă iubești,

Fără să pară că mă înlocuiești,

Iar apoi m-am lovit prea repede

De ceea ce se numește realitate

Alt nume, alt glas, altă ființă ce îți pare divină,

Altă iubire, alt râs, altă lume senină,

Îți colorează lumea? Ciudat, și eu făceam la fel,

Dar ai uitat, nu știu cum să îți spun altfel

Pentru că eu eram singura lumină clară din al tău întuneric,

Mă venerai, eram o zeitate, himeric,

Îți deschideai lumea în ochii mei,

Mă făceai să par înger printre zmei

Și acum e ea, cea care îți dă viață,

Ai scăpat de durere, e la mine, o țin intactă,

În inima mea, fiecare problemă rămâne

Și mă apasă, cu fiecare minut ce trece

Ți-aș cere să te întorci,

Să fim iar ca înainte,

Să mă simt iubită

Într-o lume ce îmi pare străină

Dar nu vreau să vii înapoi,

Chiar dacă înlocuirea cu ea m-a durut,

Dar nu accept să îți mai dau o parte din mine

Care să ardă și să se stingă fără încetare,

Doar ca să primesc o rază de soare

Și să o pierd prea repede printre norii gri

Sunt blocată într-un timp nedefinit 

Nu e nici trecut,dar nici prezent 

Mă ții prizonieră între "a fost" și "nu mai e"

Îmi dai drumul,dar nu vrei să mă lași să plec

Sunt blocată între ce-am avut și ce avem 

Raiul pe pământ și doar ruine în el 

Ajung mereu să-mi fie dor de tine 

Deși știu că nu-ți mai pasă de mine 

Am ajuns la capătul puterilor 

Să stau în ceea ce-mi părea demult un rai

Să încerc să înțeleg unde e vina,

Și de ce eu încă sufăr 

Prefer să nu te mai aștept 

Chiar dacă continui sa scriu despre tine

Rămâi cel mai dulce infern 

Din care încât, încet, să mă iubesc pe mine

Iubire de fațadă, ce greu am descifrat-o,

Ascunsă sub cuvinte cu dulce-amar la gust,

În ani întregi din viață am refuzat să cred,

Că niște vorbe dulci nu au avut vreun sens..

Mi-am activat răbdarea și am crezut în vorbe,

Și tot priveam spre fapte ce nu mai apăreau,

Am tot rămas captivă în gratii de așteptări,

O colivie care se tot mărea din stări,

Din stări de așteptare, minciuni, dezamăgiri,

Frumoasele cuvinte în spate cu venin,

Ce luminau iluzii asemeni unui far,

Era aprins doar noaptea și ziua se oprea.

Și viața nu te lasă să stai captiv în tine,

Ea vine să-ți arate o altfel de iubire,

Începi să înțelegi, să rupi din toate acele gratii,

Poți zborul să ți-l iei, dar ești blocat de aripi,

Acele aripi frânte de atâtea lovituri,

Ce par atrofiate de tot ce înseamnă gând,

Privești spre libertate, ai conștiința trează,

Și tot nu poți zbura din colivia goală.

Te zbați, încerci și lupți și zborul să ți-l iei,

În jur e drumul liber, elanul cum ți-l iei?

Apar acele frici, zborul ați lua,

Și te trezești blocat în ce-i în mintea ta.

Iubirea de fațadă pe loc s-a disipat,

Când ai văzut și altfel, pe loc te-ai activat,

Oricât ai încerca să stai în cunoscut,

Te împinge și mai tare spre noul cel văzut.

De nu-ți iei zborul azi și tot amâni mereu,

Începe vântul cald și îți tot dă un semn,

Și-n frica de rămâi, apare o furtună,

Și, pe nepregătite, tu zbori din nou spre tine.

Ce oră e?... e apus de septembrie

O limbă de ceas ruginită pe ram, 

Se cerne lumina, subțire și tremură

Și ploaia se-nvârte, tăcută, la geam.

Ce oră e?... e apus de septembrie

Frunza își schimbă rochia-n scrum, 

Se strâng amintiri în valize de ploaie

Și păsări grăbite pornesc lungul drum.

Ce oră e?... e apus de septembrie. 

E clipa în care pământul e copt.

O toamnă bătrână, în aur pictată

Ce-nchide ziua devreme, la opt!

Ce oră e?... e apus de septembrie

Și ceaiul fierbinte e singurul scut,

Când orele curg ca o apă prin mâini

Și simți cum prezentul devine trecut.

Ce oră e?... e apus de septembrie 

Și cerul e-un clopot de plumb și de dor, 

Nu-mi spune minutul... căci inima știe 

E ora în care culorile mor...

E atât de frumos și atât de incredibil,

Ar fi un loc miraculos chiar și în cele mai întunecate vise,

Acel loc Timeos , al cărui nume se rostise 

Atunci când s-a decis crearea unui loc mai tainic decât prima eclipsă.

Când ai fost mai slab el a decis să-ți dea putere,

Da a fost dificil, dar ai trecut cu bine peste ele

Însăși prin a sa existență reprezintă o adevărată provocare

A dus o luptă cu soarele pentru a-și obține splendoarea.

Alături de bătrânul Bîc și căile spre marea capitală,

Adăpostit sub umbra vechiului deal, pare un mit rupt din vechea Eladă,

Între cele trei izvoare ce îi vor ocroti destinul,

Rădăcinile de viță de vie îi croiesc o postură divină.

Nu-l lăsa subestimat căzând într-o iluzie optică,

Ai încredere-n el , un mister la fel ca cea coptică,

E atât de frumos și atât de incredibil

Acel loc Timeos - un tărâ

m ireductibil.

Iubirea noastră-i un mormânt de var,

În care ninge des cu cenușă grea,

Cuvintele preschimbate sunt în amar

Și-n ochii tăi se stinge ultima stea.

Ne strângem în brațe ca doi condamnați,

Căutând căldură in rănile- adânci,

Prin lanțuri de umbre suntem legați,

Zdrobiți de tăceri ca valul de stânci.

Și nu mai e viață, e doar un blestem,

O nuntă de umbre în noaptea de plumb,

În hăul din suflet zbaterea-ți chem,

Dar surd e pământul și cerul e mut.

Am scris și scriu aceste poezii inspirată fiind de niște momente, întâmplări care mi-au marcat existența.

Am încercat și încerc să redau în versuri amintirile, emoțiile, gândurile și visele mele intr-un mod cât mai real deși poezia e pură fantezie uneori... însă se pot distinge clipele reale care au dus la crearea fiecărui vers...

Prin aceste poezii nu-mi doresc decât să vă împărtășesc o parte din mine, să vă atingă sufletul așa cum mie mi-l ating de câte ori așez stiloul pe hârtie... 

Pe coala albă timpul se oprește,

O întâmplare veche prinde glas,

Și realitatea-n vers se împlinește

Cu fiecare gând ce mi-a rămas.

E pură fantezie uneori,

O haină nouă pentru vechi dureri,

Dar printre rânduri simți cum trec fiori

Din clipele ce s-au trăit mai ieri.

Așez stiloul, inima tresare,

Iar din trecut bucăți din mine strâng,

Să las o parte-n fiecare zare,

Să râd prin rânduri sau în taină să plâng.

Nu-i doar poezie, e o punte lină

Spre sufletul ce caută răspuns,

O mână de pământ și de lumină,

Un adevăr în metafore ascuns.

Să-ți șoptesc un somn etern
Să-mi blestemi, în zece ani
Trupul lui, cald, efemer
Și-o blasfemie-n chip uman

Să-ți întorci, perle șiraguri
Înconjor de falnici arbori
Să îmi arzi cât pentru-o mie
Rămas scrum în seacă glie

Să te uiți adânc în lume
Să-mi lași frâu în depărtare
Căci susuri multe-s, sute
Însă-un iad n-are răbdare

Iarăși tu, păpușa-n scenă
Îmi ascunzi tipare scrise
Și eu, cum nu-mi impun
Nu m-adun în legi permise

Te-am văzut, scenetă dragă
Cât de surd să pot să fiu?
Să-ți închid cortina iarăși
Să-mi trag pleoapele, pustiu?


Îl iubesc profund prin limfă
Printre suflet și viscere
Supinat să-l țin de mână
Destin sadic simți chemare?


Cât să-ncerci, naiv să fii
Gheață-n tron carbonizând
Căci ți-am vrut, blesteamă-mă
Sânge smoală-oi dăinui