rata

In lungul strazii

sub ultimul felinar

Doi betivi imbratisati

Intr-un triunghi isoscel

Ninge peste ei

Acea zapada

care nu-nfrigureaza

Ninge peste ei

doar o mingiiere

In clopotul de lumina

al ultimului felinar

Se sfirseste strada

Se sfirseste iarna

Eu nu sint depozitarul unei culori

(culoarea, o simpla frecventa)

(culoarea, un ciob de lumina)

Eu sint depozitarul,exclusiv

Doar ,amintirii unei culori

Rege peste-un regat de impresii

Rege peste-un regat de regrete

Amintirea unei culori e o impresie

Amintirea unei culori e o-mbratisare

Poate, amintirea unei culori, sa aiba gust ?

Poate ,amintirea unei culori, sa aiba miros ?

Parca un pic acrisor, in vintul fierbinte,mirosul

Parca un pic iute, un pic dulceag, gustul

Poate fi asa

Daca aceasta amintire-i despre albastrul ochilor tai

Duminica era singura zi cind venilatoarele taceau din zumzetul surd care-mi insotea toata saptamina, ventilatoarele ce racoreau lucratoarele fabricii care era proptita-n zidul casei in care locuiam si umpleau casa aia- o casa nationalizata din care fostul proprietar abia mai putuse sa capete doua odai ,de fapt, fostele camere ale servitorilor,tocmai in fundul curtii,la etaj, dintre care una  mi-o inchiriase mie- cu un fel de tacere care, surprinzator, uneori parea mai sonora decit vesnica lor huruiala.

Si-acum in tacerea acestei duminici de toamna tirzie batea cineva la usa ,lucru de mare mirare, pentru ca in afara de Paula si Costel, care locuiau dedesubt, greu s-ajunga cineva sa faca asta.

Costel era mai degraba absent,rar il vedeam, dar Paula mereu isi facea de lucru in holul de sub scara unde-si incropise un fel de bucatarie si daca nu spala rufe intr-o balie de tabla, atunci fierbea cartofi pe un primus si statea ginditoare in scaunul de-afara de linga usa fumind cu pofta,privind din fundul curtii,spre strada, prin poarta mare, intr-o incremenire in care i-ai fi putut ignora statura, altfel   neglijabila, daca nu s-ar fi terminat cu un cap aproape emblematic.

Cine sau ce i-o fi croit chipul cind pune la cale aparitia ei pe lume n-a avut la-ndemina alta scula decit o sapa si sapa aia cu care i-a croit gura, la figurat, n-a reusit din prima incercare iar corecturile facute mai apoi doar ce i-au multiplicat muchiile si colturile si cutele de pe fata spre o capodopera a tristetii asa incit arata ca o fata de douazeci de ani care pare de cincizeci sau ca o femei de cincizeci de ani care se poarta ca una de douazeci mie-mi-era imposibil sa-i ghicesc virsta altfel decit in marja asta si arata fara echivoc ca viata n-o menajase deloc nici inainte nici dupa ce plecase din ce satra s-o fi nascut,parea ca si cum luase cu adevarat o sapa-n gura, asa cu colturile gurii prabusite, intr-o amaraciune absoluta,resemnata.

Si-acum aparuse la usa,lucru destul de indraznet, imbracata cu o bluza tricotata fara mineci si nimic altceva decit un fel de fustita,mai degraba un cupon, o fisie de stofa de doua palme, un straif, infasurat in jurul coapselor uscate si inchisa c-o agrafa gigantica,lunga de-un deget,care-o prindea, ce fel de stofa o fi fost aia, intr-un pliu gros pe partea stinga 

n-ai o tigara ?, ma-ntreaba, cu vocea ei gijiita…incercind un fel de zimbet peste dintii rari, care  doar ce-i schimonosea si mai tare fata, doar ce facu o jumatate de pas in fata intrind in hol, facindu-ma sa dau si eu o jumatate de pas in spate pina m-am lipt de usa inchisa, inchisa din prevedere, pentru ca nu era prima data cind venea sa ceara ceva si daca n-as fi inchis usa camerei s-ar fi apasat mai tare sa intre, timp in care nu-mi puteam lua gindul de la agrafa ei cocosata,care arata ca muscase mai multa stofa decit putea ea tine ,abia agatata in virful acului si care mie-mi parea un fel de grenada cu un cui subred in mina unui copil….

n-am…m-am lasat de fumat de citeva zile, zic eu…inca cu ochii la agrafa,inca fara un plan de scapare daca cumva s-ar fi intimplat sa explodeze…

hmm…a miriit dispretuitor…pacat….iesind…cumva nedumerita cum o simpla cerere putea sa ma descumpaneasca asa, dupa cum banuiesc ca ma vazuse ea cu panica-n ochi.

Scapat din asa cumpana gindeam si ma asteptam  sa curga mononton,mai mult restul duminicii,citeva carti de citit…cind iara bate la usa…dar de data asta, spre usurarea mea, nu Paula.

Carmen si Vasile aparuti intr-o autentica surpriza ca si-n cea mai improbabila pereche pe care ti-ai fi putut-o imagina ,chiar apa si uleiul ti-ar fi parut o asociere mai naturala.

Vasile , un lipovean din Tulcea, mai mare ca noi cu vreo sapte ani, un student intirziat dar cu o intreaga poveste in spate si singurul dintre colegi care umbla imbracat doar in costum, acelasi costum maro cu care a trecut prin ani si care parea ca traia pentru a fuma sau  ca fuma pentru asi valida existent, mereu nebarberit si cu un zimbet sardonic peste dintii galbeni si tociti.

Carmen, olteanca din Tg.Jiu fusese miss boboc in anul nostru si asta cred ca spune cam tot despre ce impresie ne facea ea noua si daca prin asta ea-si revendica vreun ascendent eu si altii ca mine il aceptam  cu o ingaduinta protectoare.

Il cautau pe Gelu de fapt Carmen il cauta iar Vasile doar o insotea si de-aici si deslegarea misterului acestei inedite intreprinderi, Vasile fiind printre cei doi-trei colegi care stiau unde stau eu in gazda dar facind pe calauza intr-un mod aproape comic fiind cu jumatate de pas in urma celui calauzit, imi imaginam eu, cunoscind dinamica si raporturile dintre ei, Carmen fiind cam cu o palma mai inalta.

Gelu trecuse pe la mine cu vreo doua-trei zile in urma, chiar dormise aici o noapte, dar n-aveam nici o idee pe unde-ar putea fi acum, dar cum nici n-aveam altceva de facut am zis ca merg si eu cu ei, sa-ncercam prin locurile in care banuiam c-ar putea fi.

Primul si cel mai promitator ar fi fost la telefoane, mai precis la Palatul Telefoanelor dupa numele oficial, de unde se putea suna,din anume telefoane cu fise, interurban  cu tarif de local, iar noi stiam cel putin unul dintre ele, iar in spatele lui, intr-o crapatura spre perete ne lasam uneori biletele, ca-ntr-o cutie postala secreta, un rafinament de comunicare pentru anii 80 asa c-am zis c-ar fi cel mai bine sa incepem de-acolo.

Chiar folosind toate scurtaturile stiute ,sa coborim atita cale pina la cheiul Dimbovitei si apoi urcind spre Calea Victoriei tot ne-a luat aproape o ora, cind Carmen a spus, dupa ce muiase evident pasul in ultima vreme… trebuie sa maninc ceva ca nu mai pot merge…

Dupa bugetul meu si dupa cum s-a dovedit si-al lor, singurul loc in care-am fi putut merge si care era si aproape de telefoane, era la oua, cum ii spuneam noi, un fel de restaurant care avea in meniu doar omlete si citeva chestii lactate si unde puteai sa-ti astimperi foamea cu citiva lei, cum am facut si noi comandind trei omlete din cite doua oua si o salata de varza cu otet.

Am mincat repede, pina la urma cit timp iti trebuie sa maninci o omleta din doua oua daca asta-i prima si probabil singura masa din zi si ne pregateam sa plecam in zadarnica cautare, cind Carmen a ridicat farfurioara in care fusese salata de varza si in care mai ramasese doar otetul diluat si a sorbit tot ce era acolo cu mare pofta.

Si-atunci, pret de citeva secunde, ca un joc de ping-pong in care in loc de minge erau privirile noastre, a mea spre Carmen a lui Vasile spre Carmen a mea spre Vasile , a lui Vasile spre mine, ale noastre,sincron  spre ea si Carmen, care doar privea multumita la farfurioara goala ,de-acum, cu un chip parca mai imblinzit, aproape pasnic,iar in secundele alea, din ce-ar fi fost mai intii o mirare,reflexia ei din privirea lui Vasile s-a transformat intr-o banuiala ca dupa o alta secunda, un ultim gind care s-a-ntilnit cu aceeasi banuiala din privirea lui care parea ca urmase acelasi drum ca si mine, s-a transformat intro certa revelatie stiind in acelasi timp cu Vasile ceva ce Carmen probail banuia si de care Gelu sigur n-avea habar, dar care-ar fi aflat curind daca rodul cautarii noastre s-ar fi implinit.

Ne-am ridicat si am iesit, fara ca Vasile sa mai faca vreun semn sau vreo aluzie, nici atunci , nici vreodata, lucru care m-a cam surprins pentru ca el era de obicei taios si sarcastic iar Carmen care-si recapatase privirea concentrata si atenta ca de cercetas aflat in misiune reluase comanda.

La vremea aia se-nsera devreme si cautarile noastre pareau zadarnice desi ne-am mai invirtit vreo ora pe la telefoane, pe la cabine,la cutia postala secreta -care era goala- pe strazile din jur, pe la cinematografele de pe bulevard pina cind ploaia marunta ne-a facut sa renuntam asa ca ei au plecat spre camin iar eu m-am intors cu tramvaiul acasa.

Se-ntunecase bine cind am ajuns, nu era nimeni in hol, Paula nu bucatarea nimic sub scara iar primusul verde statea stins si soios sub becul aproape chior,galbui…

I-am lasat pe masuta primusului tigara luata de la Vasile ca un fel de ofranada adusa cuiului de grenada care inca rezistase si am urcat in odaia mea rece, spre-o alta noapte.

Macar am luna

Desi sint un spin de ciulin negru ,uscat

Macar am ploaia

Desi sint un mal de lut galben, surpat

Macar am vintul

Desi sint doar amintirea unei soapte stinse

Macar am avut un ciine

Desi m-a muscat la sfirsit

Macar am avut un cal

Desi m-a sfarimat in nisip

Macar am avut iubirea

Desi e doar o lama care taie adinc si doare

In odaia pe care-o alesesem pentru fumat, cea mai indepartata si cea mai mica din casa, in stinga ferestrei, era un dulap pe care era o cutie, o cutie care s-arata mult prea mare ca sa fi fost doar pentru pantofi dar nu destul de mare ca sa cuprinda un palton greu de iarna, parea din carton desi avea o alcatuire foarte zdravana, cu un fel de capac care se putea da doar de-o, parte prins intr-un fel de balama si un fel de coltare de tabla pe toate laturile, parea o cutie de mare pret si care ar fi putut pastrat in ea un lucru de-un pret mult mai mare si despre care nimeni nu-si amintea de ce-a ajuns ea acolo si cum, de pe muchia dulapului, supraveghea intreaga incapere cu alcatuirea ei albastrie.

Multa vreme am ignorat-o desi mirarea ca era acolo nu s-a stins complet niciodata adaugata peste timpul frugal in fumatul unei pipe si peste ce fel de ginduri m-or fi insotit si au trecut luni de rostogoliri al acestor obiceiuri reflexe pina cind sa ma hotarasc sa cobor cutia de pe dulap si sa vad ce-ar putea fi in ea, intr-o seara de iarna.

Sub capacul cu balama, in pofida oricaror asteptari, nu era, aparent, nimic senzational,de fapt ai fi putut spune ca nu era nimic si chiar nu era nimic in afara unui fel de fum, un fel de spuma, ceva ce nu avea vreo consistenta anume dar care nici nu putea fi socotita incorporala, sa zicem ca era mai aproape de vata de zahar decit de alcatuirea oricarui altui  lucru cunoscut si din care, daca rupeai o bucatica,cum am facut eu imediat ce-am deschis cutia, pur si simplu se reface la loc iar bucatica rupta se facea un fum imediat ce-o lasam din mina.

N-am spus nimanui de aceasta descoperire si luni intregi s-au petrecut intocmai fara ca sa mai cobor cutia desi treceam aproape zilnic pe linga ea si deseori fumam in tacere doar privind-o si incercam sa-mi dau seama ce anume ar putea fi acolo si cum as putea smulge un raspuns pina cind, ajutat si de-un excelent amestec de Virginia si Latakia am capatat curaj si-am adus iarasi cutia pe masa.

Am apucat cu virful degetelor spuma aia ca o vata care era in cutie si am scuturat-o usor in jos, incercind, mai degraba, sa-i inteleg consistenta si ea s-a lungit repede aproape jumatate de metru, am mai scuturat-o o data si iarasi s-a lungit cu aproape un metru, a treia oara deja a ajuns la podea, lunga si larga ca o pelerina devenita albastra si usoara si parca spunea, ia infasoara-te in ea si vezi ce-ti spune, cum am si facut atita doar ca s-a dovedit ca aceasta pelerina era alcatuita din sute de tepi care cadeau peste sutele de cicatrici inca nevindecate de pe spatele meu ducindu-ma spre-o durere adinca pe care-o credeam trecuta si care m-a facut sa dezbrac repede acest invelis inselator si am inghesuit repede in cutie toata aceasta alcatuire.

Au trecut ani in duelul asta in care eu ignoram cutia si ea parea ca nu face nimic altceva decit sa stea ,cocotata pe marginea dulapului, in asteptare, vreme ce toate cicatricile mele vechi, vindecate acum si trecute in starea de piatra, aratau ca nu mai pot fi supuse durerii, ba chiar ar putea accepta provocari curente, cu gindul ca nimic n-ar putea fi mai mult.

Asa c-am coborit si-am deschis iarasi cutia, dar nu era deloc asa cum ma asteptam, sa fi trecut toata aceasta vreme intr-un fel de adormire si sa gasesc in ea exact ce-mi aminteam c-am lasat, n-a fost deloc asa,desi spuma sau fumul sau ce-o fi fost acolo arata neschimbat, ca si cum,in toti anii acestia, n-a dormit deloc ci doar s-a transformat in ceva care-ar putea cuprinde si infasura mult mai usor si mai repede in ce fel de pelerina se transformase si parea ca astepta doar o pala de fum Virginia ca sa porneasca in orice calatorie as fi poruncit eu sa fie, cum a fost acest zbor pina la luna si inapoi tocmai in vremea secerisului, a iertarii si a vindecarii, asa cum au fost ani si ani cind coboram cutia si ma infasuram in pelerina  si calatoream in noapte , printre soapte, spre stele, in trasuri negre si cai aburind pina la ultimul schimb de posta.

Oamenii primariei au ajuns devreme dar n-au putut intra pina nu a venit lacatusul care a rezolvat cu incuietoarea si dupa ce-a mesterit ce-a avut el de mesterit le-a dat o cheie si a plecat.

Trecusera prin toata casa pina au ajuns la ultima camera, numarind si scriind tot ce-au gasit si pareau asa dornici sa incheie si sa plece in ce treburi or fi avut.

Fotoliu piele

Masa rotunda lemn ,blat marmura

Scrumiera cristal, suport pipa granit, bricheta, cutie tutun

Dulap lemn, doua usi, cutie carton.

-Are ceva in ea, cutia ?

-N-are nimic, e goala…a, e foaie de hirtie…scrie ceva…

-Ce scrie ?

Hm…niste chestii…

Tu, stringinu-te-n mine

Mi-ai soptit:

N-am putea pastra

Intr-un loc secret

Amintirea acestei nopti ?

Sigur c-am putea, am spus zimbind

Dar, spre locul secret,

Cum mereu se-ntimpla,

Duce un drum secret

Si cine merge pe-un drum secret

Doar c-o harta scrisa-n nori

Si doar cu calauza vintul,

Cind in cale sint atitea poduri peste umbre

Si ape repezi fara punti ?

Mai ales acum,

Cind si luna-i in eclipsa

Iar stelele sparte

Cad peste tot

Asa ca pune capul jos

Culca-te la loc

Noaptea asta-i doar in amintirea noastra

Hmm…cred ca asta-i tot, putem pleca de-acum.

Albastriu,  siniliu,e tocul ferestrei

Impartita-n sase ochiuri

Infundata-n peretele dinspre mar

Galben, ziarul uscat,  lipit de geam

Parca-i o foaie de ceara

Parca-i o coaja de gutuie

Cenusiul umbrei amare

Impinsa de-ntunericul odaii, in asfintit

Ridica aroma de menta verde

In pragul ferestrei, peste praf

Mustele moarte,aparent adormite

Par majuscule negre

Cazute din text

Articolul 426 — Drepturile copilului

(1) Fiecare copil are dreptul la protecție, educație, îngrijire și respect.

(2) Copilul trebuie tratat ca persoană cu demnitate proprie.

(3) Nicio diferență de religie, familie sau situație materială nu justifică abuzul asupra copilului.

Articolul 427 — Protecția copilului împotriva violenței

(1) Copilul trebuie protejat împotriva lovirii, torturii și oricărei forme de violență.

(2) Disciplina nu trebuie transformată în cruzime.

(3) Părinții și educatorii trebuie să urmărească binele copilului.

Articolul 428 — Protecția împotriva abuzului psihologic

(1) Copilul nu trebuie umilit constant, amenințat sau intimidat.

(2) Frica nu trebuie folosită ca principal instrument de educație.

(3) Copilul trebuie învățat prin răbdare, exemplu și responsabilitate.

Articolul 429 — Protecția împotriva abuzului sexual

(1) Copilul trebuie protejat împotriva oricărei forme de abuz sexual.

(2) Nicio persoană adultă nu poate justifica un asemenea comportament prin autoritate, religie sau poziție socială.

(3) Orice suspiciune serioasă trebuie tratată cu responsabilitate și, după caz, transmisă autorităților competente.

Articolul 430 — Dreptul la educație

(1) Copilul are dreptul la educație.

(2) Educația trebuie să urmărească dezvoltarea intelectuală, morală și socială a copilului.

(3) Educația religioasă poate fi transmisă potrivit convingerilor familiei și cadrului legal.

Articolul 431 — Educația creștină

(1) Familia și comunitatea creștină pot transmite copiilor valorile credinței creștine.

(2) Educația creștină trebuie să încurajeze iubirea aproapelui, adevărul, iertarea și responsabilitatea.

(3) Violența nu trebuie prezentată ca metodă normală de educație religioasă.

Articolul 432 — Respectul față de profesori

(1) Elevii trebuie să își respecte profesorii.

(2) Profesorii trebuie să respecte elevii.

(3) Autoritatea profesorului nu justifică umilirea sau agresarea elevului.

Articolul 433 — Responsabilitatea elevului

(1) Elevul trebuie să depună efort pentru educația sa.

(2) El trebuie să respecte regulile școlii.

(3) Copiatul, frauda și înșelăciunea academică sunt incompatibile cu principiul cinstei.

Articolul 434 — Școala și libertatea religioasă

(1) Elevul trebuie să fie tratat cu respect indiferent de credința sa.

(2) Diferențele religioase nu trebuie să fie motiv de bullying sau excludere.

(3) Elevii creștini pot vorbi despre credința lor în limitele regulilor școlare și ale legii.

Articolul 435 — Interzicerea bullyingului

(1) Batjocura repetată, amenințarea, intimidarea și agresarea unui copil sunt condamnate.

(2) Comunitatea trebuie să încurajeze protejarea victimei.

(3) Copiii trebuie învățați să nu participe la umilirea altora.

Articolul 436 — Solidaritatea între copii

(1) Copiii sunt încurajați să se ajute reciproc.

(2) Un copil aflat în dificultate nu trebuie abandonat sau ridiculizat.

(3) Ajutorul trebuie oferit fără exploatare.

Articolul 437 — Protecția copilului sărac

(1) Sărăcia nu trebuie să fie motiv de rușinare.

(2) Comunitățile creștine sunt încurajate să sprijine copiii aflați în dificultate.

(3) Copilul nu trebuie făcut responsabil pentru situația economică a familiei sale.

Articolul 438 — Copilul orfan

(1) Copilul rămas fără unul sau ambii părinți trebuie tratat cu grijă și compasiune.

(2) Comunitățile creștine sunt încurajate să sprijine copiii orfani prin mijloace legale și responsabile.

(3) Copilul nu trebuie exploatat pentru imagine, bani sau prestigiu.

Articolul 439 — Protecția copiilor cu dizabilități

(1) Copiii cu dizabilități au aceeași demnitate umană ca ceilalți copii.

(2) Ei trebuie sprijiniți pentru a participa la viața familiei, școlii și comunității.

(3) Discriminarea și umilirea sunt condamnate.

Articolul 440 — Dreptul copilului de a fi ascultat

(1) Copilul trebuie ascultat în problemele care îl privesc, potrivit vârstei și maturității sale.

(2) Opinia copilului nu trebuie ignorată în mod automat.

(3) Ascultarea copilului trebuie făcută într-un mod care îi protejează interesul.

Articolul 441 — Protecția împotriva exploatării muncii

(1) Copiii nu trebuie exploatați prin muncă.

(2) Orice activitate desfășurată de un minor trebuie să respecte legea și protecția copilului.

(3) Educația și dezvoltarea copilului trebuie protejate.

Articolul 442 — Protecția împotriva traficului

(1) Traficul de copii este condamnat categoric.

(2) Nicio persoană nu poate cumpăra, vinde sau exploata un copil.

(3) Comunitățile trebuie să sprijine prevenirea traficului de minori.

Articolul 443 — Siguranța copilului în Biserică

(1) Activitățile religioase destinate copiilor trebuie organizate într-un mediu sigur.

(2) Persoanele care lucrează cu minori trebuie să respecte regulile de protecție aplicabile.

(3) Orice abuz trebuie tratat cu maximă seriozitate.

Articolul 444 — Siguranța copilului în familie

(1) Familia trebuie să fie un spațiu de protecție.

(2) Părinții nu trebuie să își folosească autoritatea pentru a abuza copilul.

(3) Copilul trebuie să poată cere ajutor atunci când se află în pericol.

Articolul 445 — Tinerii

(1) Tinerii au dreptul la respect și educație.

(2) Comunitățile creștine sunt încurajate să ofere tinerilor activități educative, culturale și spirituale.

(3) Tinerii trebuie încurajați să își dezvolte responsabilitatea.

Articolul 446 — Educația morală

(1) Tinerii pot fi învățați valorile creștine ale iubirii, adevărului, iertării și responsabilității.

(2) Educația morală trebuie să îi învețe să respecte viața și demnitatea celorlalți.

(3) Morala nu trebuie transmisă prin abuz.

Articolul 447 — Protecția tinerilor împotriva dependențelor

(1) Comunitățile creștine sunt încurajate să prevină dependențele care pot distruge viața și familia.

(2) Persoanele care se confruntă cu o dependență trebuie tratate cu responsabilitate și fără umilire.

(3) Sprijinul trebuie orientat spre recuperare și reintegrare.

Articolul 448 — Tinerii și responsabilitatea

(1) Tânărul trebuie încurajat să își asume responsabilitatea pentru alegerile sale.

(2) Libertatea trebuie însoțită de discernământ.

(3) Greșeala nu trebuie să devină motiv pentru abandonarea definitivă a unei persoane.

Articolul 449 — Protecția viitorului generațiilor

(1) Familia, Biserica și comunitatea trebuie să contribuie la educarea unei generații responsabile.

(2) Copiii și tinerii trebuie pregătiți pentru o viață bazată pe adevăr, muncă, respect și responsabilitate.

(3) Viitorul comunității depinde și de educarea corectă a generației tinere.

Articolul 450 — Principiul protecției copilului

(1) Copilul este o persoană care trebuie protejată, nu exploatată.

(2) Nicio autoritate familială, școlară sau religioasă nu poate justifica abuzul.

(3) Interesul, siguranța, demnitatea și dezvoltarea copilului trebuie protejate.

Să simți că e ultima zi, și să nu poți face nimic, e o altfel de durere.

Să-ți vezi fericirea plecând spre răsăritul soarelui, știind că e ultima clipă, te destramă.

Să știi că e ultima dată când vezi acei ochi, te sfâșie.

Așa era și băiatul meu, cu al lui zâmbet rar, care nu a mai avut vreme în a mea viață... Parcă tot ce am trăit a fost un vis, din care nu am avut curajul să mă trezesc. Pe oriunde mergeam, glasuri surâdeau. La pas, timpul repede zbura. Liniștea ploii, sunetul pădurii amorțite și glasul lui, defineau fericirea. Era tot ceea ce aveam nevoie. Ceea ce nu aveam. Liniște. Parcă a fost acolo dintotdeauna, fără să-l întâlnesc. Iar când ochii noștri s-au întâlnit, pentru prima dată, în razele soarelui, am știut că el e. Era același om, din toate timpurile mele. Omul pe care l-am căutat de o viață. Omul care m-a vizitat, odată, demult în al meu vis. Omul pe care m-am rugat să-l întâlnesc cu atâta speranță... 

Și acum? Toate amintirile ce au fost? Fusesem în locuri comune, cât mai aproape, dar ne-am pierdut. Fericirea. Puteam merge oriunde, nu simțeam că timpul zboară. Puteam să aștept, știam că va veni. 

Știam că odată va veni ziua când ne vom lua rămas bun. În care doar unul va duce bagajul amintirilor eterne în spate, și pentru o viață. Demonii m-au invadat, ai unei vechi iubiri, pe care n-am curajul să o sting.

Cine era străinul de la masă? Străinul din așternuturi? Străinul din dreapta ta sau străinul al cărui glas îți răsuna în vis? Străinul pe care ți-ai dorit atât de mult să-l întâlnești, să-l ai și să te bucuri de el în astă viață?

Curând am înțeles că timpul nu așteaptă, și ceea ce nu trăim la timp, oricât de mult am vrea, nu trăim niciodată.

Așa a fost și băiatul meu, doar o zi trecătoare de vară. Pe care n-am avut curajul să o trăiesc, știind că era ultima dată.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Wasserdichte Uhr

Es ist ein wunderschöner Morgen Anfang Januar, wir sind an einer der renommiertesten technischen Hochschulen im Kreis Suceava, wo unsere angesehene Englischlehrerin Cecilia (ihren Nachnamen kennen wir nicht) im Badezimmer ist. Konkret in der Lehrertoilette, in der Damenabteilung. Es ist ein ziemlich holpriger Start in den Tag, nachdem am Telefon vier bis fünf Wecker gestellt wurden, einer für 12:30 Uhr, einer für 2:40 Uhr, zwei weitere für ihren Sohn und einer für 4:50 Uhr morgens. Die ersten beiden bestanden darin, Antibiotika zu nehmen, nachdem er eine Infektion mit Staphylococcus aureus und ich weiß nicht, wie viele andere Stämme nosokomialer und grampositiver Bakterien hatte, die sein Sohn ihm aus dem Kindergarten mitgebracht hatte, sollte der letzte Alarm pünktlich im Krankenhaus eintreffen Bahnhof und nehmen Sie den Bus zur High School (für diejenigen, die es nicht wissen: Cecilia ist eine Pendlerin mit 15 Jahren Erfahrung im Transportwesen). Normalerweise hätte Cecilia um eine Beurlaubung bitten können, bis es ihr besser ginge, sie sich erholt hatte und mehr Energie hatte, aber man kennt sie, man weiß, wie es ihr geht. Sie möchte nur Olympioniken, sie möchte, dass alles, was sie tut, einen Sinn ergibt, sie mag das Fach, das sie unterrichtet, und nicht nur das, sie möchte den Unterricht dieses Fachs reformieren, sie neigt sogar dazu, den Akt des Unterrichtens zu revolutionieren und zu verbessern, bis es soweit ist Bringen Sie es auf die Ebene der Kunst. Er hat sich entschieden, in dem Bundesstaat, in dem er lebt, Überstunden zu machen, weil er weiß, dass dieses Jahr die Olympiade an der High School stattfinden wird, an der er unterrichtet. An diesem Morgen hatte Cecilia jedoch nicht wirklich Zeit, sich um sich selbst zu kümmern, weshalb sie zum ersten Mal auf die Toilette musste. Ihre gesamte Wimperntusche hat sich durch das Kondenswasser verteilt, zum Glück wischt sie den Überschuss mit ein paar feuchten Tüchern ab. Dann fängt er bei den Trockenen an, sich die Nase zu putzen, und das arme Frau putzt so laut, dass auch die Lehrer in den Nebenkabinen ihren Spaß haben. Es regnet Kommentare wie: „Weißt du, Cecilia, ich habe einen Rasenmäher, mit dem ich den Dschungel rund um das Haus mähe, und er macht genau die gleichen Geräusche.“ Liebe Mitlehrer, zeigen Sie Mitgefühl und lachen Sie nicht über Cecilias Problem, dass es kein Scherz ist mit den Mikroben, die zirkulieren, in denen sie immer wieder auftauchen, wie Pilze nach dem Regen, ich habe den Eindruck, dass das Ende der Welt naht, aber das hier Ist die Realität, sind ökologische Ungleichgewichte, Umweltverschmutzung und Bakterien aufgetreten. Und die globale Erwärmung trägt dazu bei, dass es ihnen gut geht ... Wie dem auch sei ... Cecilia putzt sich genauso leidenschaftlich die Nase wie alles andere. Sie hat mir nicht mit einigen Büchern geholfen, die ich vor 10.000 Jahren brauchte? Natürlich ja, aber ich möchte sagen, dass man bei ihr zu Hause nicht einmal die Farbe der Wände, des Putzes oder, wenn sie Gemälde hat, sehen kann, dass sie Bücher bis hin zum Kronleuchter hat. Und so sieht fast jedes Zimmer der Wohnung aus. Ich habe ziemlich schnell gemerkt, dass sie mit Leidenschaft bei der Sache ist und dass es ihr gut geht. Es ist schwer, in irgendetwas Leidenschaft zu finden. Ich denke wirklich, dass nichts einen Sinn ergibt, oder vielleicht muss ich weiter suchen, bis ich sie finde.

Zurück zu unserer Geschichte: Cecilia putzt sich die Nase, wirft das Taschentuch weg, nachdem es mit Sekreten und Blutgerinnseln gefüllt ist, und schöpft Wasser. Leider gingen mit dem Taschentuch auch die elegante, moderne Uhr den Bach runter, die sie im September von einer Freundin zu ihrem Geburtstag geschenkt bekommen hatte. Es rutschte ihm vom Handgelenk, weil er in seiner unnötigen Eile (er war sowieso zuerst da) nicht fest genug auf den Griff drückte. Um den Kontext ein wenig zu verdeutlichen: Die Uhr verfügt über ein hitzebeständiges Armband, das erfolgreich Wasser widersteht, auf der Verpackung stand zumindest „500 ATM Wasserdichtigkeit“. Die japanischen Hersteller haben nicht über die Qualität des Produkts gelogen, das Cecilia trug: eine Casio G-Shock-Uhr, etwas zu groß für die Hand einer Frau, schwarzes, rundes Zifferblatt, Stundenanzeige mit blauen arabischen Ziffern. Es widersteht, es ist bis heute intakt, nur dass es durch die Kanalisation einen anderen Weg nahm und in das Suceva-Wasser überlief, anstatt es überall hin zu begleiten. Cecilia gerät in Panik, schaltet eine Anzeige in die Zeitung und hängt in der ganzen Stadt Plakate mit Bildern der Uhr auf, auf denen sie eine Belohnung für den Fund verspricht.

Einen Monat nach Beginn der Suche wird ihr mitgeteilt, dass es gefunden wurde und dass sie es abholen wird. Er kommt in diesem Büro an, spricht mit der Dame am Schalter, die ihm die Uhr gibt. Cecilia weiß nicht so richtig, wie sie reagieren soll, es ist ihre Uhr und doch ist es, als wäre sie weg. Wie lange liegt es schon im Wasser, wo alles verschüttet ist, es hat eine militärgrüne Farbe angenommen, er wird versuchen, es zu Hause zu entfernen, entweder mit einer Pinzette, oder mit einer Nagelfeile, oder mit Reinigungsmittel, oder mit anderen Reinigungsmitteln er kann finden. Im Ernst, es sieht nicht einmal wie die Uhr aus, die ihm anfangs so gut gefallen hat ...

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

Îi dau borcanul.

Și rămân, din nou, cu nimic.

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

Eu rămân.

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

Nu mai vând nimic.

Acum, învăț să păstrez.

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.

– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…

Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.

– Prezent.

– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…

– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.

– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…

– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.

– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.

Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.

– Aveţi cuvântul pe fond !

– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !

– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?

– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…

Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.

– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !

Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.

– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…

Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.

– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?

– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.

– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !

– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !

Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.

– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?

Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.

- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!

În jurul meu trăiesc mulți copii. ÎI văd zilnic și ei au diferite probleme.

Merg la școală, știu că are nevoie de ea.Sunt curați, fără fasoane, salută vecinii,

moda aproape o ignoră. Îmi sunt dragi să-i privesc.Constat, că toate acestea se 

învață acasă, cei șapte ani au fost de folos.Nu banul îl face pe om, mai curând îl strică 

     Sunteți buni, frumoși, viitorul vă așteaptă. Să-l urcați - vă doresc- treaptă cu treaptă !!!!!