rata

Era prima data cind mergeam la tara singur, chiar daca pina-n autogara am fost insotit si mi-am cuparat bilet intreg, da tot simteam importanta misiunii in care eram gata sa pornesc cind am coborit la peron in groapa-n care era asezata autogara, nu departe de malul Bistritei si emotia asteptarii printre oamenii  care erau deja adunati acolo, mai multi cei care venisera cu marfa la piata si acum, la amiaza , se-ntorceau acasa cu ce tirgueli or fi facut, cum pindeau ei poarta garajului asteptind aparitia autobuzului care-a aparut lent condus de-o basca sub care era capul unui sofer care nu era  doar sofer, nu era nici macar nea petrica sau nea soferu, era si nimeni nu-i spunea altfel decit donsofer, pentru ca era ceva mai mult de-un capitan de vas, mai mult de-o capetenie de pirati, era autoritatea  suprema care ordona urcarea, dadea bilete, deschidea la bagaje, hotara ora plecarii si statiile unde oprea, cind s-alegea locul pentru coborirea cuiva sau pentru adunat calatori de pe drum si mai mereu purta un maieu sau un tricou, o camasa sau orice haina ar fi avut tot era destul de scurta ca sa-i arate o halca de burta paroasa ca o felie de pepene subtire, albicioasa, as zice ca purta , cum s-a dovedit mai apoi, simburele unei mode viitoare peste decenii.

Dupa ce-a tremurat din toate puterile masina a tras la peron iar oamenii s-au adunat deodata ca un ghem strins, ca albinele la urdinis, in usa autobuzului, intr-un fel de inclestare disperata cu spaima suprema c-or sa ramina pe jos, ca n-o sa se poata urca-n rata, desi orice ochi invatat cu masurarea ar fi spus usor ca nu erau destui ca s-o umple, da asta n-avea nici o importanta, navala tot a-nceput cind soferul a deschis jumatate din usa din fata care n-avea mai mult de trei palme latime si unde s-a facut imediat un dop pe care donsofer l-a-ndepartat tragind de haine si boccele pe cei care infundasera trecerea, cercetind biletele si impingindu-i pe culoar spre fundul masinii care-n cele din urma a ramas cu trei rinduri din spate  goala chiar dupa ce-am urcat si  eu odata cu cei din urma, care-au pus bagajele-n cala.

La ora plecarii  jumatatea de usa s-a-nchis cu un pufait prelung, ca o sfirseala iar donsofer porneste-ntru-n fel de dans, un fel de balet, o reprezentatie acrobatica, incepind sa calce niste pedale din fier mai mari decit talpa lui aproape de doua ori, icnind el si scirtiind ele, c-o mina rasucind un volan cit roata fintinii si mestecind cu cealalta un fel de melesteu infipt in podeaua autobuzului si care se termina cu un soi de maciuca cit o vinata mare doar ca era dintr-un fel de Plexiglas sculptat pe dinauntru cu fel de  fel de flori si frunze vopsite-n niste culori de care nu-ti puteai lua ochii dar pe care nu le-ai mai vrea vazute iarasi, si cum cauta el ce fel de descintec o fi facut cu melesteul, la o vreme, dupa citeva scrisnete, huruieli, croncanit ca de cioara , rata se smuncea-napoi parasind peronul in timp ce donsofer injura generic, nu anume melesteul nici vreo alta parte a motorului cu-n fel de-njuraturi mai degraba vesele decit razbunatoare, cu-n ochi pe sfert inchis, cel sub care mucul de tigara era lipit de buza rasfinta-n jos, inca fumegind.

Apoi, dupa un ritual identic din melesteu, din pedale, cu acelasi cor de fiare trase la tocila care au primit acelasi tratament verbal, cu tigara inca mai voioasa de-acum, rata se urneste-nainte si urca incet spre sosea, din curtea autogarii, intrind pe podul peste Bistrita,care se leagana ca batut de vint si ne punem pe cale.

Drumul, cum am masurat precis peste ani ,avea 35 de km si de obicei il facem cam in doua ore, rar mai putin, avea trei parti distincte incepind cu partea de drum pavat, partea de-nceput, din oras pina la celalalt pod de peste Siret si pe care tot ce-aveai de facut era sa tii gura deschisa sa nu-ti spargi dintii clantanind, apoi partea de dealuri si paduri care era cea mai usoara desi avea si ea o cumpana, la Glodisoare, ce nume potrivit pentru coasta aia de deal surpat, unde mai mereu, dupa ploi, drumul se rupea si-o lua la vale facind pasajul asta aproape imposibil de trecut si unde donsofer, dupa ce oprea in poala dealului, striga  ragusit, toata lume jos dupa care noi toti, ca un sir de furnici, urmam pe coasta abrupta si rupta  rata care, usurata atit de mult, urca aproape repede spre virful culmii unde donsofer facea o pauza de-o noua tigara si capatul, partea dupa care cautam eliberarea si coboram, tara prafului.

Peste drum de scaunul meu un flacau ,marunt dar destul de vinjos -care n-arata el prea umblat, a-nceput sa se foiasca, sa se suceasca, tot uitindu-se pe geam.

Mai e mult pina la Girla Anei, il intreaba pe mosul din fata mea, ca s-o fi socotit ca eu n-am de unde sa stiu.

Ce Girla Anei, ma…ha ha am trecut demult, trebuia sa cobori inainte de padure…asta fusese   cu vreo citiva kilometri in urma, inainte de-a urca dealul pe care-l coboram acum si de unde intram in alt sat, la moara, unde oprea mereu autobuzul.

Parea asa descumpanit, aproape cu spaima-n ochii cascati si un fel de suierat  deznadajduit….da ce-ti trebe tie la Girla Anei, ma…a cui esti tu din Girla Anei ?

Nu-s…scincind aproape… m-astepta un var, ca stie el o fata care vrea sa se marite si sa ma duc s-o vad...mirie surd a jale…

De baiete…daca dormi…da stii ceva…cum te cheama ?

Ciprian…si citi ani ai ?...25…stii ceva ma Cipriene, ia coboara tu cu mine la moara, c-am eu o nepoata la Poieni care-i de maritat si ea , ia s-o vezi…

Au coborit amindoi la moara, Ciprian cu un pas mai sovaielic  in urma mosului care parea ca-si gasise un rost vesel, calcind hotarit pe cararea care ducea la Poeni, unde, peste multi ani l-am reintilnit pe Ciprian care avea deja patru copii cu Maricica, o fata zdravana si serioasa chit ca mai inalta cu o palma si care-si duceau bine gospodaria din umbra padurii nu departe de locul unde-a coborit      la-ntimplare, fara vreo speranta, cu miinile-n buzunar, din rata.

Da noi ne-am vazut de drum,intrind, cum am mai spus, in ultima parte a drumului, in tara prafului unde drumul nu mai avea de mult vreo urma de pietris alfel decit ingropat adinc sub praf, petrecut in ani prin ierni si ploi intr-un fel de pamint care nu suporta vreo cicatrice si care-si cauta   vindecarea schimbind firul drumului mereu, acolo unde nu-l inghitea cu totul cind trecea prea aproape de piriu, praf care avea parca o putere nemaivazuta, o putere de-a se strecura prin orice crapatura, prin orice loc oricit de mic si de-a se intrupa, cu miros si culoare intr-un fel de prezenta coplesitoare care se aseza, in timp, in straturi groase ca in spatele ultimului rind de scaune din fundul ratei unde-ai fi putut porni o gradina.

De-acum, dupa ce-am oprit la primarie, m-am ridicat si eu tragind de bagajele-n care aveam, pe linga hainele de-o vara si ce provizii mi-or fi pus in ele, apropiindu-ma de usa…coboara la movila…am stigat eu, mai degraba ca o rugaminte, iar donsofer, desi parea ca nu m-a auzit, a oprit in cele din urma, aruncindu-mi o privire cere aproape ca m-a scuipat din rata in drumul pustiu, unde nu era nici o movila, doar un miros greu de praf si balegar si de urzici coapte.

 

Urcind din drum spre buza dealului, opintind in sacosele grele cu toartele de sfoara care-mi taiau palmele, pe-un fel de trepte taiate cu sapa-n pamint, pornind pe cararea croita cu pasul prin mijlocul lanului de griu, intimpinat de ceea ce contrazicea evident prosteasca idee cu linistea de la sat, vacarmul asurzitor al tuturor fapturilor care se aflau pe-acolo, greieri, lacuste, gindaci de tot felul, toate pasarile cerului, vrabii,porumbei, prigorii, ca sa nu mai spun de zumzetul omniprezent al albinelor, care, aproape toate, veneau din stupii bunicului, toate pareau ca se simteau datoare sa scoata cel mai puternic sunet de care erau capabile intr-un cor sonor sub care, din lanul de griu se ridica un fel de abur sufocant, un miros de frunza verde de mazariche si de spice incinse-n soare si-atunci am stiut c-am ajuns acasa la bunici, stind asa in mijocul cimpului, dar vazind virful plopului din poarta casei cu radacinile-n fintina, sub povara asta, privind departe-n departare  drumul pe care rata se-ndeparta intr-un nor de praf ce parea  o coada de cometa.

 


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Lu Furastiero poezii.online rata

Data postării: 4 mai

Timp de citire: ~14 min.

Vizualizări: 729

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

macar

Macar am luna

Desi sint un spin de ciulin negru ,uscat

 

Macar am ploaia

Desi sint un mal de lut galben, surpat

 

Macar am vintul

Desi sint doar amintirea unei soapte stinse

 

Macar am avut un ciine

Desi m-a muscat la sfirsit

 

Macar am avut un cal

Desi m-a sfarimat in nisip

 

Macar am avut iubirea

Desi e doar o lama care taie adinc si doare

Mai mult...

Mina mea stinga  

Mina mea stinga ,arsa de soare

Aproape ca o gheara

Mina mea stinga, in asteptare

Mingiind hectare din pielea ta

Asteptind ploaia

Adunind picaturile printre linii

Coborind racoarea

Mina mea stinga, trufasa

Lucioasa

Mina mea stinga ,care tine arcul

Care tresare cind pleaca sageata

Mina mea stinga ,care indreapta calul

Aproape verde,mirosind a fin

Mina mea stinga, care hraneste ciinele

Deseori indeamnat spre singe

Mina mea stinga

Care, sub luna-ti prinde ,la ceafa ,parul

Mina mea stinga 

Abia-i la jumatate cit mina mea dreapta

Mai mult...

o zi ca oricare alta

Ai putea spune ca-a fost o zi ca oricare alta

Dintre cele anume de toamna

Fara ploi, doar cu soare si fum pe dealuri

 

Ai putea spune c-a fost doar o vizita la muzeu

Anume aleasa-n zi fara plata

Dar sfirsita-n rataciri in padure

 

Ai putea spune ca dintr-o livada bogata

Asa lasata-n parasire

Ai putea minca si lua oricite mere vrei

 

Desi, peste toate, apasa intrebarea

oare cum si cine poate duce

atita culoare si vint

atita fum si praf

atita soare si cale

atita spaima si efort

atita grija si impacare

atita speranta si vise

In causul adunat al unor miini asa mici

Si reci

Mai mult...

toamna tirziu

Pe sinele lucioase de ploaie

Tramvaiul urca-n spasme spre Bellu

Si n-o sa opresca in statie

Daca nu-i ceri cu putere vatmanului

 

Si daca cobori

In ploaia rece si rara

O sa intri pe-o strada anonima

 

Si-n spatele tau o sa cada ca o ghilotina

Decapitind zumzetul orasului

Tacerea

 

Tacerea strazii pavate, sticloasa, abia luminata

Sonora, doar din pasii tai grabiti

Case anoste,gri,aliniate

Porti incuiate,ferstre negre,complet tacute

 

O sa cobori la vale alaturi pavajului ud

Pina la casa cu portic si curte adinca

O sa urci treptele prafuite din fundul curtii

Prin aburii cartofilor ,nestins , fierti de Paula

Impreuna cu  vesnicul ventilator  din perete

Spre odaia dintre doua usi

Cu o soba rece ,decor

 

In drapta usii

Contorul electric, atotputernic

Zace mort

 

Ochiul ferestrei

Cu geamul rece si ud

Sta jumatate ingropat sub iedera

 

Pe podea, linga soba

Doua coloane de-un metru, de carti

Usor inclinate

 

Pe coltul mesei

Un picup, cu unicul disc

Tocit iremediabil

In noapte

 

In patul fara saltea

Sub  o patura veche

O sa gasesti un gindac gras,negru, trufas

Mai mult...

in fundul plaminilor mei

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

mai putin de-o rasuflare,

nu mai mult de-o soapta

 

de care, nici de-as tusi,

nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca

nici de m-as afla strivit de-o povara

nu m-as putea goli.

 

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

precursor al respiratiei tale

inainte de-a te saruta

 

Mai mult...

De la o vreme

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Ca semnul ranirii a fost prea adinc

Ca sa nu-ti iei seama la asta

 

Si-atunci,ca un tigru atipit in amiaza

Ti-ai stins pleoapa peste taisul albastru

Pina la umbra lunga pazita de gene

 

Ca-ntr-o pasnica toleranta

Ca-ntr-o inocenta sfiala

Cum si el,tigrul, cotropit de amiaza fierbinte

Isi arata palma dezarmata, asezat in pinda

 

 

 

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Vazind cicatricea de mare lauda

Care alunga grija anonimatului

 

Ca singura-i vindecare vine din mingiierea albastra

Netezita cu o soapta ,racorita c-o privire

Ca dintr-un izvor ascuns, uitat sub umbra amara

 

Asa rezemat in asteptare

Asa resemnat in acceptare

Cum si arsita zilei se lasa-n amurgul temperat

Iar greierii-n singuratate aseaza inserarea

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT

I. Cetatea

 

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

 

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

 

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

 

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

 

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

 

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

 

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

 

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

 

Cetatea devenise bogată.

 

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

 

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

 

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

 

Avea paisprezece ani.

 

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

 

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

 

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

 

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

 

Matei nu înțelegea întotdeauna.

 

Dar își amintea cuvintele.

 

II. Bătrânul

 

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

 

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

 

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

 

Matei se opri.

 

— Nu ți-e frig?

 

Bătrânul ridică ochii.

 

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

 

Matei zâmbi.

 

Își scoase mantia.

 

Era singura lui haină groasă.

 

— Ia-o.

 

— Și tu?

 

— Eu alerg până acasă.

 

Bătrânul îl privi cu atenție.

 

— Cum te cheamă?

 

— Matei.

 

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

 

— Ce?

 

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

 

Matei nu răspunse.

 

Bătrânul strânse mantia la piept.

 

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

 

Matei porni spre casă.

 

După câțiva pași se întoarse.

 

Bătrânul dispăruse.

 

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

 

III. Omul cu hambarele pline

 

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

 

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

 

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

 

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

 

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

 

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

 

Nu pentru că avea nevoie de el.

 

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

 

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

 

— Domnule Dimitrie!

 

Negustorul ieși.

 

— Ce vrei?

 

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

 

Dimitrie privi copilul.

 

Apoi privi hambarele.

 

— Du-te la biserică.

 

— Am fost.

 

— Atunci du-te în altă parte.

 

— Nu mai avem unde.

 

Dimitrie închise poarta.

 

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

 

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

 

IV. Visul

 

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

 

Se făcea că mergea prin propria casă.

 

Dar casa era goală.

 

Cuferele erau deschise.

 

Hambarele erau fără grâu.

 

Pivnițele erau pustii.

 

Alergă spre curtea lui.

 

Nici caii nu mai erau.

 

— Unde sunt toate? strigă el.

 

Nimeni nu-i răspunse.

 

În fața lui apăru biserica.

 

Ușile erau deschise.

 

Dimitrie intră.

 

Era întuneric.

 

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

 

Se apropie.

 

Atunci auzi o voce:

 

— Dimitrie.

 

Se uită în jur.

 

Nu era nimeni.

 

— Ce ai strâns?

 

— Aur, răspunse el.

 

— Pentru cine?

 

Dimitrie tăcu.

 

— Și ce ai lăsat în urmă?

 

Atunci se trezi.

 

Era dimineață.

 

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

 

Se gândi la copil.

 

V. Poarta deschisă

 

Dimitrie îl căută.

 

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

 

Mama copilului era întinsă pe un pat.

 

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

 

Femeia îl privi.

 

— De ce?

 

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

 

— Pentru că ieri am închis poarta.

 

Apoi plecă.

 

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

 

Nu mereu.

 

Dar destul de des încât oamenii să observe.

 

VI. Vara fără ploaie

 

Vara veni cu o căldură cumplită.

 

Pământul se crăpă.

 

Fântânile scăzură.

 

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

 

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

 

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

 

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

 

Oamenii se adunară în piață.

 

Preotul le vorbi:

 

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

 

Nimeni nu răspunse.

 

Atunci Matei făcu un pas înainte.

 

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

 

Oamenii se uitară la el.

 

Dimitrie ieși din mulțime.

 

— Hambarele mele se deschid.

 

Și se deschiseră.

 

În acea zi, grâul fu împărțit.

 

Nu a fost destul pentru toată lumea.

 

Dar nimeni nu plecă flămând.

 

VII. Noaptea furtunii

 

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

 

Un vânt rece coborî dintre munți.

 

Norii se strânseră deasupra cetății.

 

Apoi începu ploaia.

 

La început oamenii se bucurară.

 

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

 

Vântul smulse acoperișuri.

 

Porțile se izbiră de ziduri.

 

Un turn se prăbuși.

 

Oamenii alergară spre biserică.

 

Matei ieși din casă.

 

Mama lui îl strigă:

 

— Unde mergi?

 

— Sunt oameni prinși lângă zid.

 

— Nu te duce!

 

Matei se opri.

 

O clipă se uită spre întuneric.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl întâlni pe drum.

 

— Singur?

 

— Nu.

 

— Atunci mergem.

 

VIII. Printre ruine

 

Apa le ajungea până la genunchi.

 

Pietrele cădeau din zid.

 

În întuneric se auzeau strigăte.

 

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

 

Dimitrie ridică lemnul.

 

— Mai mult!

 

Matei trase.

 

Femeia fu eliberată.

 

Mai departe găsiră doi copii.

 

Apoi un bătrân.

 

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

 

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

 

Omul era rănit.

 

Dimitrie îl ridică.

 

— Ține-te de mine.

 

— De ce mă ajuți?

 

Dimitrie răspunse:

 

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

 

Au mers până dimineața.

 

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

 

O parte din ziduri dispăruse.

 

Casele erau distruse.

 

Dar oamenii fuseseră salvați.

 

IX. Candela

 

În biserică, preotul intră încet.

 

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

 

Dar candela încă ardea.

 

Flacăra ei era mică.

 

Foarte mică.

 

Dar nu se stinsese.

 

Matei se apropie.

 

Dimitrie rămase în spatele lui.

 

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

 

Preotul zâmbi.

 

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

 

Dimitrie privi flacăra.

 

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

 

X. Cetatea se ridică

 

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

 

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

 

Femeile pregăteau hrană.

 

Copiii aduceau apă.

 

Meșteșugarii reparau casele.

 

Negustorii ofereau materiale.

 

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

 

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

 

Zilele treceau.

 

O piatră.

 

Încă una.

 

Un lemn.

 

Un acoperiș.

 

O ușă.

 

Cetatea se ridica.

 

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

 

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

 

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

 

Matei îl privi.

 

— Nu i-ai salvat tu.

 

— Atunci cine?

 

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

 

Dimitrie zâmbi.

 

— Ai devenit înțelept.

 

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

 

XI. Clopotul

 

Clopotul bisericii fusese crăpat.

 

Nu mai putea suna.

 

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

 

Dar un bătrân fierar spuse:

 

— Putem încerca să-l reparăm.

 

Au muncit săptămâni întregi.

 

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

 

Toată cetatea aștepta.

 

Preotul făcu semnul crucii.

 

Clopotul bătu.

 

DONG!

 

Sunetul trecu peste ziduri.

 

DONG!

 

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

 

DONG!

 

Matei privi spre cer.

 

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

 

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

 

XII. Ani

 

Au trecut anii.

 

Matei deveni bărbat.

 

Dimitrie îmbătrâni.

 

Cetatea crescu din nou.

 

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

 

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

 

Nu pentru sărbătoare.

 

Ci pentru a-și aminti.

 

Copiii întrebau:

 

— De ce?

 

Bătrânii răspundeau:

 

— Pentru că omul uită repede.

 

— Ce trebuie să-și amintească?

 

— Că nu trăiește singur.

 

XIII. Ultima întâlnire

 

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

 

Era exact ca în ziua aceea.

 

Aceeași privire.

 

Aceeași liniște.

 

Matei se apropie.

 

— Te-am recunoscut.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai întârziat.

 

— Te-am căutat.

 

— Nu trebuia.

 

— Cine ești?

 

Bătrânul privi către icoană.

 

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

 

Matei înțelese.

 

— Atunci ai avut nevoie de mine?

 

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

 

Matei rămase tăcut.

 

Bătrânul continuă:

 

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

 

Apoi plecă.

 

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

 

Știa că nu trebuia.

 

XIV. Sfârșitul drumului

 

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

 

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

 

Nu mai putea merge repede.

 

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

 

Candela ardea.

 

Flacăra era mică.

 

Aceeași flacără.

 

Aceeași lumină.

 

Matei îngenunche.

 

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Apoi rămase în tăcere.

 

Afară începu să ningă.

 

Clopotul bătu o dată.

 

Matei zâmbi.

 

A doua oară.

 

Închise ochii.

 

A treia oară.

 

În biserică era liniște.

 

Candela continua să ardă.

 

XV. Răsăritul

 

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

 

Lumina se așeză pe cupole.

 

Crucea bisericii străluci.

 

Oamenii veniră să se roage.

 

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

 

Matei murise acum.

 

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

 

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

 

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

 

Copilul se opri.

 

Își scoase mantia.

 

Și i-o întinse.

 

Bătrânul îl privi.

 

— Cum te cheamă?

 

Copilul zâmbi.

 

— Matei.

 

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG...

 

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

 

Iar candela din biserică ardea mai departe.

 

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

 

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

 

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

 

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

 

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

 

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

 

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

 

Lumina lui Hristos.

 

Sfârșit.

Mai mult...

Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în italiană

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

 

La narrativa di Roald Dahl nella vita reale

 

Anche la storia per bambini di Roald Dahl Matilda ha un fondo di verità. Il ritratto di Matilde (con lievi deviazioni dalla Matilde rispecchiata nei suoi scritti) esiste nella vita di tutti i giorni. Quella persona faceva permutazioni, logaritmi, equazioni di non so che grado, calcoli alla 1000 senza usare la calcolatrice del telefono, leggeva dall'età di 4 anni, vedeva i propri interessi e passioni mentre la sorella maggiore le stava facendo lo smalto alle unghie, e suo fratello stava guardando una partita di calcio con non so quale squadra argentina, se suo padre la sottovalutava, aveva spalmato la fodera della giacca che indossava più spesso con un antitraspirante roll-on, lo sapeva quanto tempo sarebbe rimasto senza tutti i cereali nella sua ciotola, sapeva anche chi glieli avrebbe forniti e prima che finissero sceglieva sempre il latte della stessa azienda (perché le piaceva solo quello), poteva anche dirlo da gli sguardi quanto versare per non allagare la tovaglia, sapeva come non farsi deridere ai balli pestando il piede del suo compagno, sapeva quando avrebbe piovuto con una precisione molto migliore dell'app AccuWeather, sentiva quando veniva rifiutata o accettata da chi vi giuro, si sentiva spesso incompresa, anche se capiva sempre tutti, sapeva quali erano le ragioni e le paure di tutti, sapeva non lasciarsi inferiore, sapeva lottare per i suoi diritti , per la giustizia e la verità. Per lei contava sempre ciò che era giusto. È sempre stato una persona calma, con i piedi per terra, ma altrettanto divertente. Cantando gli sforzi di tutti, nessuno è stato lasciato offeso o ignorato.

Ha visto le intenzioni di ciascuno, ciò che anima ciascun uomo, ciò che lo rinvigorisce, ciò che lo deprime o lo stanca. Sapeva di chi fidarsi e chi l'avrebbe delusa in una situazione più complessa. Cam poteva quasi immaginare cosa aspettarsi da ciascuno, come avrebbero reagito, cosa li avrebbe spinti a collaborare o a rifiutare l'idea di cooperazione, come avrebbero parlato con ciascuno individualmente. Nessuno poteva sorprenderla con nulla, conosceva la maggior parte delle situazioni che potevano sorgere lungo la strada.

Poteva vedere la bellezza naturale delle persone, non la bellezza artificiale, che si truccavano, si mettevano il rossetto, creavano un volume vaporoso tra i capelli, o che erano in palestra a lavorare su tutti i loro gruppi di muscoli. No, niente del genere, apprezzava le persone per quello che erano, non per quello che volevano apparire. Non aveva bisogno di cosmetici inutili, la naturalezza era la cosa più vera, ecco perché era bella. Ciò che era più speciale in lei era il fatto che apprezzava le persone per quello che erano, non necessariamente per quello che offrivano o dimostravano. Tutto questo accadeva perché vedeva le persone da tutte le prospettive, assorbiva i loro sguardi, li leggeva come se stesse leggendo dei romanzi. Era ansiosa di osservare i dettagli della personalità di ogni persona, di trarre il meglio da ciascuno, proprio come un'ape raccoglie il polline dai fiori per elaborarlo e trasformarlo in miele.

Allo stesso tempo era modesta, si rendeva conto di cosa poteva fare e cosa no. Non ha mai pensato per un momento di poter fare tutto da sola. Conosceva i suoi limiti. Ha capito che ci sono situazioni in cui ha bisogno anche di consultare i suoi conoscenti per esprimere la loro opinione e agire con cognizione di causa.

Aveva una percezione molto fine e attenta delle conseguenze delle sue stesse azioni e di come queste avrebbero potuto influenzare coloro che lo circondavano.

Il personaggio del libro di Roald Dahl potrebbe trovare il suo equivalente moderno niente meno che in Cecilia.

Mai mult...

Cel mai bun serviciu de catering în maghiară

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

 

A legjobb catering szolgáltatás

 

(ironikusan)

Péntek este van, késő van, lusták vagyunk főzni. Mi más lenne finomabb egy Quattro Stagioni pizzánál? Megnézzük a táblagépet, a „Kosárba helyezés” gombra kattintva kiválasztjuk, kiválasztjuk a szószt és egy adag sült krumplit. Ezt követően megnyomjuk a „Megrendelés” gombot, megadjuk a címet, a telefonszámot. , a fizetési módot választjuk. Nyálcsorgatva, egyre éhesebben várjuk, nézegetjük az általuk kiállított szépségek képeit. Nagyon izgatottak vagyunk itthon, másrészt szakácstanoncok sora érkezik egy ideje az étterembe. Főzni nem tudnak, de több évtizedes tapasztalattal rendelkező szakácsoktól mentek tanulni. Bármilyen hiba megbocsátható, mert az elején van, és mert csak a hibák elkövetésével tanulnak. Egyáltalán nem mindegy, hogy hányszor hibázik, hogy esetleg leégetné a serpenyőt, a főzést, az egész konyhát vagy csak a konyhát és a fürdőszobát, amelyek egy válaszfalon keresztül kommunikálnak. Így hívás után kapunk hívást, ahol a séf elnézést kér, hogy megrepedt a forralt boros tartály, túlsült a pizza, nem hagyták eléggé megsülni, túl sokat kenődik a sajt, nem tett hozzá paradicsomot és gombát. , hogy nem tett bele fürjtojást (ez egy kicsit diétás pizza), hogy nem tzatziki szószt vettek fel az étlapra, hogy elfelejtették a citromízű Pepsi Twist adagját, hogy a citrommázas fánk nem sikerült túl jól a csokoládé és egyéb...

Megunva a sok magyarázkodást (nem is akartam magyarázatot, csak kaját akartam) szépen elmondtam az illető szakácsnak, hogy szeretném, ha este 12-re megrendelnék az ételt, este 7 körül fogom rendelni. A szakács megértette, szépen szárnyra kapta a tanoncokat, és hazaküldte, hogy rendelése van az elkészítésre.

Ily módon 23 óra 45 perc körül biciklivel érkezett egy fiú a háztömbhöz, felhív és megkérdezi, hogy otthon vagyok-e (hol máshol lehetnék ilyen késői órán?, a piacon?, a tenger mellett a sziklán?, komolyan mondom, hol máshol várhatnék egy pizzára, lefagyva vagy megégve, bármi?), mondtam neki, hogy otthon vagyok, de megkértem, hogy használja a liftet és menjen fel az emeletre. Megérkezett, fizettem, vittem a pizzát minden mással, amit kértem, és kinyitottam a dobozt.

A pizza valójában egy Quattro Stagioni Happy Meal volt, amelyhez a rendelt játékon kívül egy játék is volt. Gyerekmenüt készített, mert a diákok az összes tésztát elhasználták, hogy megtanulják a pizza készítését, és csak ennyi maradt.

A pizza jó volt, megérte a várakozás minden idegeskedés és aggodalom után, még ha gyerekadagrólis volt szó.

Mai mult...

Începutul contează în suedeză

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

 

Början spelar roll

 

Början, lika jobbig som spännande. Du bär i ditt hjärta ett brett utbud av upplevelser, känslor, stämningar, förnimmelser. Många av dem är kanske för klumpigt återgivna, uttryckta, så är det nu. Det är en period av färdighetsbildning, sökande, upptäckter, avslöjanden, lärande av misstag och misslyckanden, stunder när du testar mer är du inte övertygad om att du vill fortsätta med det du började. Andra gånger vet vi att ett nytt skede i livet börjar, som vi letar efter antingen själva eller de omkring oss.

Hur som helst, början räknas, tänk dig en bra idrottare, som skulle ha deltagit i olika tävlingar och jag vet inte vad, skulle han ändå komma dit om han inte hade stöd, om han inte hade lycka till att hitta coachen efter hans inlärningsstil och hans behov? Nej, absolut inte.

På samma sätt kanske vi föreställer oss ett varumärke, hade det varit framgångsrikt, hade så många köpt därifrån om det inte haft support, reklam, kampanjer på jag vet inte hur många sociala mediekanaler? Nej, självklart inte, världen skulle inte ens veta att det märket fanns.

Början betyder avskildheten från det som var tidigare. Det kan vara planerat eller oplanerat i förväg, det beror på vad vi vill börja. Om vi till exempel vill anmäla oss till balettklasser, ja, vi kan planera början, även då är det inte riktigt planeringsbart, om instruktören inte kommer tillbaka från mammaledigheten inom utsatt datum. Om vi är mammalediga kan förlossningen inte schemaläggas, vi kan inte välja vilken månad vi ska föda, än mindre dag, tidpunkt. Det händer tillfälligt. Då har både vi och barnet en början, en ny väg som vi ska vandra tillsammans. Det spelar roll hur vi vill att barnet ska börja sitt liv. Som föräldrar kan vi välja vad vi vill att barnet ska ha. Vi uttrycker bara vår kärlek genom att skicka honom pengar och paket med jag vet inte vilken leksak från landet vi jobbar i, men under tiden tar en främling hand om vårt barn? Låt oss inte bli förvånade senare över att det kommer att finnas barriärer, begränsningar mellan oss och barnet. Bristen på närhet till barnet och kommunikation med det påverkar hans utveckling, eftersom han aldrig skulle ha känt sig önskad av dem. Han kommer bara ihåg sina biologiska föräldrar, men han kommer inte att känna igen dem som föräldrar i ordets rätta bemärkelse.

Vid den motsatta polen finns de föräldrar som väljer att stanna i landet. Morgondagen föder osäkerheter, denna stress som genereras av osäkerheterna, som vi själva föreställer oss, smittar över på barnet, om vi inte vet hur vi ska kontrollera oss själva och låta dem göra vad de vill. Då blir föräldrarna upprörda, pratar strunt, faktiskt strunt, till barnet, helt direkt. Vi ägnar mycket uppmärksamhet åt barnet i den första delen av spädbarnstiden, eftersom deras sinne är som en svamp. Absorbera allt, varje ord, gest, tonfall. Motvilligt kommer han att tillägna sig den början. Det kommer att ta över, stämningar, tankar, intryck, attityder. Det skulle vara synd om detta hände. Han måste växa upp vackert ur alla synvinklar, för hans föräldrar skulle ha tagit honom genom de bästa skolorna, genom de bästa gymnasieskolorna, den mycket drömda högskolan och jag vet inte var, det skulle vara förgäves han skulle nå höjden 1,90, bra utvecklad, atletisk och jag vet inte hur, om vi inuti hittar en blandning av trauman, hållna i oss själva, inte realiserade i tid, inte uttryckta, inte läkta. På utsidan skulle det se bra ut, men på insidan skulle det ses att ingen själ lades ner i dess tillväxt, eftersom den definitivt skulle sakna det som skulle vara mest värdefullt, medkänsla och mänsklighet. Vilken familj kommer han att hitta i sin tur? Vilka generationer kommer att bli resultatet av den familjen och så vidare.

Den behöver själens värme, precis som trädet, när vi planterar den, förutom att vattna den, ser vi till att den växer rakt och tjock, den behöver också värmen från solen för att utvecklas bra på alla.

Ibland kan början betyda att man ägnar sig åt en sport, cyklar, lär sig laga nya recept och så vidare. Var dock försiktig, om du väljer att lära dig något som inte kan läras bara genom att titta på YouTube-videor och det är det, du behöver instruktörer eller lärare för det jobbet, försök leta efter en person som åtminstone har den minsta viljan att vilja förstå din önskan att lära dig den färdigheten, din inneboende motivation att bli mer självständig ur den synvinkeln, dina rädslor, att stödja dig där du inte riktigt lyckas, att tillsammans övervinna det hindret. Annars kommer du också att lida, du kommer också fyllas med frustrationer, nerver över att du betalat för den kursen och instruktören har inte tid för dig, han har alltid andra, han prioriterar dem alltid mot dig, med allt som du också betalat samma summa pengar som de gynnade.

Liksom i skolklasser finns teorin om multipla intelligenser enligt vilken det finns 9 typer av intelligens. Jag vet inte varför vissa lärare fortfarande tycker att deras elever måste vara bra i sitt ämne. Om han väljer att offentligt förödmjuka honom inför klassen för hur lite matematik han kan, då skulle det vara rättvist för honom, efter den klassen, att finansiera honom, att ge honom pengar för att gå till terapisessioner, för att läka från sin rädsla misslyckande, ångest som leder till näsblod, illamående, yrsel, sömn och hjärtrytmrubbningar. Om han inte är bra på matte är det absolut inga problem, han kanske är mer uttrycksfull, bättre på att måla, slagverk, språk, sport, andra ämnen. Det skulle inte på något sätt vara rättvist att märka honom som att han inte kan göra någonting, att han inte skulle veta och inte skulle förstå ändå, att ingenting kan göras för honom och med honom, att ingenting kommer att bli någonting i livet och alla möjliga scenarier som detta. Varje man är unik, han har sina egna egenskaper som måste övas, bearbetas, finslipas. Det är vad föräldrar och lärare som har den här förlegade tanken att om han inte kan lära sig matte så kan han inte göra någonting. Av nyfikenhet känner sig utexaminerade från den matematiska fakulteten nöjda efter att ha avslutat den, hur många slutar egentligen med att undervisa i matematik när vägen till att bli vad de ville är full av hinder vid varje steg, och till och med meriter och kunskaper inte längre spelar någon roll? När han var ute på en lista med 10 kriterier matchade han inte bara ett, annars hade han alla och han blev aldrig accepterad? Vilken mening är det att tvinga dem att följa en väg som inte ens de som älskar matematik skulle följa? Låt barn, elever, elever av alla slag välja sin egen väg, hur mycket eller lite som passar dem! Sätt inte dig själv i andra människors skor och tro att du känner dem bättre, att du inser vad de vill, vad de strävar efter. Misstag som görs på egen hand är mycket lättare att rätta till än de som görs eftersom andra rådde dig att göra ett misstag.

Det beror på fallet, om han är ett mer fogligt barn kommer han att acceptera situationen och försöka hantera den, även om han kommer att vara deprimerad, inte i fred med sig själv, full av ilska och samla dolda frustrationer. Men om vi pratar om en natur som inte lyder, som vill vara oberoende i sina egna beslut och preferenser, då riskerar vi att nå en ökande andel skolavhopp. Han skulle fundera på att varför gå på den där kompisinfo-klassen, när han ändå inte finns i något som diskuteras där, inget gäller honom och passar honom inte. Det är därför det rekommenderas att föräldrar förstår sina barn och stödjer dem i varje större skede av livet.

Även om jag fokuserade på mindre trevliga aspekter är de en del av verkligheten i varje början, trots allt är början den mest komplicerade. Längs vägen blir saker enklare, mer flytande och allt blir en upplevelse mycket mer värd att levas, upplevas och kännas. Naturligtvis har de människor som möter i varje skede av en ung människas liv sina förtjänster.

Så låt oss tacka våra föräldrar som stöttade oss så mycket de kunde, upp till en viss ålder gav de oss möjligheter, kläder, accessoarer, prylar och allt det där, de matade oss, både med mat och och med positiva känslor, som de gav oss ett piller, att de förband våra sår efter varje fall, att de lättade på vår depression när vi tyckte att den var värdelös, att de hade tålamodet att studera oss, analysera oss och berätta vad som skulle passa oss bättre i de flesta situationer, att de gick oss genom parker, till konstgallerier, gelaterier och konditorier, att de odlade några smaker av musik och konst, att de gav oss de första instruktionerna, livets första bruksanvisning.

Vi tackar också pedagogerna, lärarna och professorerna, för de tillbringade också en bra del av tiden med oss, och de kanske har upplevt det vi upplevt, känslorna vid proven var inte bara våra, de var också deras. Vi uppskattar varje bra tanke, varje gång de lät oss lämna lektionen om vi inte mådde bra, när de rättade oss, när de tvingade oss till jag vet inte vilken tävling, när de förklarade för oss, när vi stavade, läste med dem, när de lärde oss nya saker, när de ändrade öden, när de gav mening till våra liv, när de hjälpte oss att hantera vår tid bättre, att sluta vara så utspridda som vi var.

Tack från djupet av våra hjärtan till alla som hjälpt oss att utvecklas, gå igenom gynnsamma förändringar, tog oss under sina skyddande vingar.

Mai mult...

Vasul se scufundă !

            cap. 4

      Am fost impresionată de eleganța și luxul hotelului.Camere frumos mobilate, lustre bogate,

tablouri cu rame aurite, perdele fine. În baie nu știam unde să mă uit. Gresie, faianță, chiuvetă 

de un albastru odihnitor, hârtie, șervețele, prosoabele toate în culori sinilii, încălzirea prin pardoseală,

o plăcere să mergi cu picioarele goale pe gresie. Mă uitam la Rodica și ea rămăsese fără cuvinte.

     -Numai să vezi așa ceva, merită toată cheltuiala,Elena uită-te și ține minte, că nu o te mai întânlești

cu așa ceva.

     - Uite, de aceia e bine să mai pleci în excursii, să vezi cum trăîesc unii oameni.

     -Noi ne-am învățat cu puțin, suntem modești de nevoie.

     -Îmi place și admir așa o bogăție, dar nu-mi doresc. Îmi place casa mea așa  cum este și mă simt 

bine în ea.

     -Așa este, numai că m-a pus puțin pe gânduri.

     -Eu cred că am fost cazați în cel mai luxos hotel. Nu o fi în toate locațiile turistice...este și pentru reclamă...

vin turiști, din tot lagărul socialist...

     -Nu ne stă bine bine să facem politică, nu-i treaba noastră...Te pricepi să dai drumul la t. v. ? sunt curioasă 

ce programe au.Mergem la masa de seară...un meniu bogat, variat stropit cu tărie rusească, muzică fără dans.

A doua zi facem un tur de trei ore prin oraș, Natașa ne explică prin Sabina, unde să ne uităm și ce vedem.

În concluzie,orașul este foarte frumos, curat și plin de istorie. Ne-am întors la hotel și ne-am trezit în cameră 

cu vizitatori discreți, ei făceau parte din personal, ne întreabă dacă avem ceva de vânzare.Aici am vândut toate

hăinuțele de copii, am obținut un preț bun, acum aveam ruble și putem merge la cumpărături. A doua zi plecăm 

cu avionul la Tbilisi, capitala Republicii Georgia. Am fost cazați într-un cartier vechi, într-o zonă muntoasă cu 

străzi înguste, multe în pantă, ne temeam că autocarul o ia razna, dar aveam un șofer tare dibaci.Am vizitat 

punctele turistice recomandate, dar ce ne-a impresionat mult au fost așa zisele cotacombe în care s-a refugiat 

mare parte din populația orașului în ce de  al 2-lea război mondial. În oraș am fost martorii unor manifestări 

publice violente confruntare dintre manifestanți și armată .Ne-am nimerit în fața unui magazim, păream străini

atunci stăpânul ne-a tras în prăvălie și a pus obloanel, a aflat că suntem din România, s-a bucurat, ne-a omenit

și explicat că situația e foarte tensionată și se așteaptă schimbări radicale, mai trebuie o scântee.

     -Pasul următor a fost plecarea spre Bacu, capitala Republicii Adjerbaidan, pe malul mării Caspice, am nimerit 

tot într-o zonă veche a orașului pe o stradă pe care în timpul nopții mărșăluiau  soldații.Aici am stat mai mult, s-a 

anulat plecare la Erevan în Armenia fiindcă situația acolo era mai gravă. Ne-am împrietenit cu taximetrist de origine 

român care ne-a explicat că RUSIA este pe un vulcan de pulbere, doar nu se știe când va exploda.

     Excursia s-a terminat, ne întoarcem în țară cu trenul de la Kiev- Buc. Ne-am luat rămas bun de la Natașa cu regret...

Am rămas cu un gust amar...ce se va întâmpla cu marea Uniune Sonietică ? Tot lagărul socialist se cutremuă , dar nu 

vedeam și nu puteam înțelege că atunci când dușmanii își dau mâna ,când demolatorii vor să vândă pe nimic  o  țară în plin 

avânt, trădătorii vor căștiga Peste aceste frământări am trăit o dramă mai aproape de noi . Pe 10 septembrie  s-a scufundat 

vasul ce transporta aproape jumătate din-locuitorii com. Pisica ce plecau din Galați spre casă . Se auzeau țipete , urlete ....

vasul se scufundă ... vasul se scufundă... doar un suflețel de câțva anișori supra viețuiește , aruncat de un tată disperat ...

Să nu dai drumul la bidon, ține-l strâns cu amândoă mânuțe . Toți au murit înecați ....pe malul Dunării am aprins multe 

lumânări...iar noi ...oamenii...avem nevoie de o arcă mare....

                                                                 sfârșit

Mai mult...

Campionat de strănutat în spaniolă

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

 

Campeonato de estornudos

 

Señoras y señores, hoy somos los organizadores de un evento espectacular, nos reunimos con todos en Ulaanbaatar, la ciudad más bella de Mongolia, que ha decidido albergar este año un campeonato un poco fuera de lo común, se trata del estornudo internacional. campeonato. Competidores de todo el mundo se reunieron para demostrar que pueden, que tienen talento y saben utilizarlo. Sin más preámbulos, ¡comencemos!

¡El concursante n.° 1 se prepara para estornudar, inhala-exhala, inhala-exhala y estornuda! Mamulica… sí, qué estornudo, se escuchó en medio del estadio. ¡Bravo!

La concursante número 2 olió la pimienta del salero con tapa dorada, las lágrimas corrían por su nariz, tengo el presentimiento de que va a ser algo sumamente melodioso. ¡Y estornuda...! Estornudó tan fuerte que ni siquiera se podía oír... incluso los gatos estornudan más fuerte... todavía necesito practicar...

El concursante número 3 también es buceador profesional, y sabe perfectamente cuánto tiempo contener la respiración para estornudar. Nos estamos preparando para escucharlo. Se desarrolla. Y este es un estornudo brillante. ¡Muy bien! Se escuchó incluso en las llanuras vecinas de Mongolia...

El concursante número 4 afirma que tiene estornudos en la sangre. De pequeño estornudaba en la ambrosía y en los árboles frutales, y con el tiempo se convirtió en un experto. Ahora él también estornuda. Que estornudo esta vez también...fue detectado por un satélite que proporciona internet en el planeta Tierra.

¡Ya estamos avanzando!

El concurso número 5 cuenta con estudios especializados en la materia. También practicó sola estornudando en bodas, fiestas al aire libre, cumpleaños, Año Nuevo con amigos y así... Empieza, se prepara, estornuda... ¡perfecto 10! Esta vez fue recibida por un satélite procedente de la Luna. La historia astrofísica de Morgan Freeman sobre las moléculas de oxígeno que impiden la propagación de sonidos en el Universo no tiene mucho sentido en el caso de esta competición.

Los siguientes competidores lograron impresionarnos aún más con la intensidad de los sonidos producidos. Había gente que estornudaba tan fuerte que el sonido también lo captaban los satélites de Venus y Mercurio. Estos profesionales sólo podrían complacernos una vez en la vida con el resultado de su arduo trabajo.

De los 1.000 participantes escuchados y evaluados, sólo uno ganó el primer premio: una casa en un lago en las Maldivas y una depiladora de última generación. ¡El ganador es de origen noruego y una fuente de inspiración para todos aquellos que planean participar y entrenar para tal campeonato! ¡Felicidades!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍