Profa!
Mereu am vrut să scriu,
Un rând, poate o strofă,
Prin vers eu s-o descriu,
Pe-a noastra, iubită profă
Te-am întâlnit în liceu,
Unde româna ne predai,
Erai pentru noi un zeu,
Când de români vorbeai
Ora era atât de scurtă,
Când poezii ne recitai,
Aveam cu toții gura mută,
Pentru că tu ne captivai
Ne-ai spus să iubim limba,
În care-au scris poeții noștri,
Și bine să ne alegem vorba,
Să ne-nțeleagă chiar și proștii
Și ne-ai mai spus să nu uităm,
Când mari în viață vom ajunge,
De adevăr să nu ne-ndepărtăm,
Chiar atunci când ochiul plânge
Privirea blândă ne-a însoțit,
Pe drumul greu spre afirmare,
Și de povața ta ne-am amintit,
Cuvântul dat să fie de onoare
..........................
Când astăzi scriu, demult tu ai plecat,
Româna s-o predai în Cer cu grai curat,
Eu voi rămâne pe veci elevu-ndurerat,
Ce versul tău cu drag...cândva l-a ascultat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Poems in the same category
Q*** 20!
Totul a-nceput..plăpând
În doi şi doi de zero şi un trei
Trecut-au anii, cei mai cei
Golind din noi, noi idealuri si idei
În aprigi ani ce-au tot venit
Noi, unici, vii, măreți copii
Am tot crescut, am şlefuit
Mărețe visuri de argint
Am tot sperat, am tot trudit
Să prindem 20 la Q***, ca mit
Quidditatea ne-a unit
Uitat-am că ne-am despărțit
Fost-am noi văzuți ca slujitori ififlii?
Dar hotărâți în verbul "a munci"?
Sau pricepuți a şlefui, a măiestrii
Estetice şi meritorii, mici şi mari
Repere mii şi mii..şi mii?!
Un răsărit de-acum apus
Din când în când se reaprinde
Ne întâlnim să ne expunem
Simbolice de-acum, trăiri profunde
Pe întâiul celui nou Septembrie..
Din nou, cu toți, pe toate le-om aduce
Vom respira sublim un aer nou,
De vechi, dar unic Q***, pe buze
* ififliu = lefter
*quidditate = ansamblul factorilor care condiționează sau determină esența unui lucru
*** - contine nume cu caracter juridic , de aceea, numele nu poate fi facut public. Aceasta poezie este scrisa la cerinta unui grup care au lucrat si lucreaza la Q*** in semn de amintire la implinirea a 20 de ani de la infiintare.
Marius Ene, Elblag, Polonia, 22.06.2023, 13:20
Carte izvor al înţelepciunii
Cartea este un izvor al întelepciunii Este tot ce avem mai sfânt, Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume, Un soare care ne încălzeşte blând. Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc Oameni cu adevarat să fim, Un lucru atât de firesc. Are şi ea suflet şi o doare Când de dânsa mai uităm, Căci ea este o comora Care trebue s-o păstrăm. Cartea este o minune Dată de zeii cereşti, E un templu al înţelepciunii Dacă o ştii s-o preţuieşti. poezie de Vladimir Potlog
Poezie dedicată mie
Irina, eşti floarea cea din zori,
Cu ochi senini și dulci fiori.
Când zâmbești totul prinde viață,
Tu esti raza mea blândă,
cea de dimineață!
Irina, eşti un val de gânduri clare,
Ea în marea timpului nu dispare.
Eşti umbra nopții ce răsare în vânt,
Irina ești un cântec și veşnic al sufletelor legământ!
Ești o șoaptă-n univers,
Un nor pierdut în stele,
ce își caută un sens.
Țeși vise în aerul tăcut,
Şi lași cerul gol, de necrezut!
Ești o carte nesfârșită,
Cu pagini scrise-n stele liniştită.
Porți în tine răspunsuri ce nu mor,
Și-n ochii tăi se naște al vieții dor!
Irina fata fericită
Cu zâmbetul cald
Şi privirea rece.
Privesc la stele
Cu gândul ca te voi vedea printre ele
Cobor în deal și în vale
cu gând că te voi regăsi în zori
Orice speranță orice dor
Doar un strigăt de dor
Doar o clipă pentru noi
Doar o eternitate pentru noi ...
Doamna mea
Cu 13 cărți la început,
Un coleg să plângă a început.
"E nebună!" mulți au crezut.
(probabil)
Dar niciunul nu a avut dreptate,
Ea are atâta bunătate,
Că de atâtea ori ne-a ajutat,
Să trecem peste greutate
Cu o profesoară ca ea,
Domnul ne-a binecuvântat.
Ea e profesoara mea.
Ca ea, alta nu mai e.
Tata
Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.
Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.
Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!
In cautarea lui ....Dory
Mă uit la dansul fulgilor de nea,
Ce pică galeș ca-ntr-un hău,
Și mă gândesc, ...ce vreme rea!
Cum oare-i vremea la Bacău?
Și-mi amintesc, ai adormit
Pe muzică de dance, latino,
Eu, recunosc, n-am prea dormit,
Gândindu-mă la Dory și la Nemo...
Q*** 20!
Totul a-nceput..plăpând
În doi şi doi de zero şi un trei
Trecut-au anii, cei mai cei
Golind din noi, noi idealuri si idei
În aprigi ani ce-au tot venit
Noi, unici, vii, măreți copii
Am tot crescut, am şlefuit
Mărețe visuri de argint
Am tot sperat, am tot trudit
Să prindem 20 la Q***, ca mit
Quidditatea ne-a unit
Uitat-am că ne-am despărțit
Fost-am noi văzuți ca slujitori ififlii?
Dar hotărâți în verbul "a munci"?
Sau pricepuți a şlefui, a măiestrii
Estetice şi meritorii, mici şi mari
Repere mii şi mii..şi mii?!
Un răsărit de-acum apus
Din când în când se reaprinde
Ne întâlnim să ne expunem
Simbolice de-acum, trăiri profunde
Pe întâiul celui nou Septembrie..
Din nou, cu toți, pe toate le-om aduce
Vom respira sublim un aer nou,
De vechi, dar unic Q***, pe buze
* ififliu = lefter
*quidditate = ansamblul factorilor care condiționează sau determină esența unui lucru
*** - contine nume cu caracter juridic , de aceea, numele nu poate fi facut public. Aceasta poezie este scrisa la cerinta unui grup care au lucrat si lucreaza la Q*** in semn de amintire la implinirea a 20 de ani de la infiintare.
Marius Ene, Elblag, Polonia, 22.06.2023, 13:20
Carte izvor al înţelepciunii
Cartea este un izvor al întelepciunii Este tot ce avem mai sfânt, Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume, Un soare care ne încălzeşte blând. Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc Oameni cu adevarat să fim, Un lucru atât de firesc. Are şi ea suflet şi o doare Când de dânsa mai uităm, Căci ea este o comora Care trebue s-o păstrăm. Cartea este o minune Dată de zeii cereşti, E un templu al înţelepciunii Dacă o ştii s-o preţuieşti. poezie de Vladimir Potlog
Poezie dedicată mie
Irina, eşti floarea cea din zori,
Cu ochi senini și dulci fiori.
Când zâmbești totul prinde viață,
Tu esti raza mea blândă,
cea de dimineață!
Irina, eşti un val de gânduri clare,
Ea în marea timpului nu dispare.
Eşti umbra nopții ce răsare în vânt,
Irina ești un cântec și veşnic al sufletelor legământ!
Ești o șoaptă-n univers,
Un nor pierdut în stele,
ce își caută un sens.
Țeși vise în aerul tăcut,
Şi lași cerul gol, de necrezut!
Ești o carte nesfârșită,
Cu pagini scrise-n stele liniştită.
Porți în tine răspunsuri ce nu mor,
Și-n ochii tăi se naște al vieții dor!
Irina fata fericită
Cu zâmbetul cald
Şi privirea rece.
Privesc la stele
Cu gândul ca te voi vedea printre ele
Cobor în deal și în vale
cu gând că te voi regăsi în zori
Orice speranță orice dor
Doar un strigăt de dor
Doar o clipă pentru noi
Doar o eternitate pentru noi ...
Doamna mea
Cu 13 cărți la început,
Un coleg să plângă a început.
"E nebună!" mulți au crezut.
(probabil)
Dar niciunul nu a avut dreptate,
Ea are atâta bunătate,
Că de atâtea ori ne-a ajutat,
Să trecem peste greutate
Cu o profesoară ca ea,
Domnul ne-a binecuvântat.
Ea e profesoara mea.
Ca ea, alta nu mai e.
Tata
Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.
Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.
Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!
In cautarea lui ....Dory
Mă uit la dansul fulgilor de nea,
Ce pică galeș ca-ntr-un hău,
Și mă gândesc, ...ce vreme rea!
Cum oare-i vremea la Bacău?
Și-mi amintesc, ai adormit
Pe muzică de dance, latino,
Eu, recunosc, n-am prea dormit,
Gândindu-mă la Dory și la Nemo...
Other poems by the author
Visurile mele!
Urc un deal și valea o cobor
Și-a mea privire mi-o rotesc,
Poate te văd din întâmplare
Și inima fierbinte îmi răcoresc.
Cândva pe-aici ne întâlneam
Și te așteptam cu trandafiri,
La schimb iubirea ta primeam
Și fericirea ne curgea-n priviri
Eu tânărul din satul de sub deal
Iar tu, a mea aleasă din poveste,
Ascunși să nu ne vadă lumea rea
Făcând din întâlnire a lor...veste.
Aveam ca ani cam șapte peste zece
Iar tu o floare cu petale parfumate,
Pe care eu îndrăgostit le miroseam
Visând că-n timp vei fi a mea jumate.
Dar într-o zi povestea s-a-ncheiat
Chiar înainte de-a'ncepe cu adevarat,
Că ea a dispărut făra-rosti vreo vorbă
Și m-a lăsat pe vale, singur, abandonat.
................................... ......
Aduc și-acum pe vale multe flori
Dar, nu trandafiri și doar lalele,
Pe care le arunc și-mi zic în gând
Aici s-au năruit...visurile mele!
Nu înțeleg!
Nu pot să înțeleg de ce
La toți ne este foarte greu,
În țara-n care ne-am născut
De unde vreau să plec și eu
Nu înțeleg de ce ne păcălesc
Când noi prin vot i-am ales,
Și am crezut în tot ce au promis
Pâna-am văzut că au doar interes
Vorbim cu ei când ne-ntâlnim
Și nu le cerem vreo pomană,
Decât să-și țină al lor cuvânt
Și să-și păstreze fața lor umană
Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm
Peste hotare în țari ce ne doresc,
Fiindcă aici vedem că-i nedreptate
Iar dincolo corect ei ne plătesc
Și tot mai des rămâne locul gol
Că cei ce pleacă nu se mai întorc,
Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor
Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc
Nu știm cum să mai punem votul
Că toți ne spun ce mult le pasă,
Dar când ajung acolo sus ne uită
Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!
Gândul..îmi fuge!
Astăzi mai mult ca niciodată
Gândul îmi fuge fără oprire,
Și-l las să văd unde mă duce
Poate spre-un loc de fericire.
Mă trece prin copilăria mea
Și prin sătucul de sub deal,
Vrea să-mi arate ce lipsește
Din viața vie..a omului rural.
Privirea mi-o rotesc în juru-mi
Poate zăresc vreun cunoscut,
Dar nici țipenie de vreo ființă
Și simt că satul...este pierdut.
Mă-ndrept ușor și înspre școală
Dar nu mai văd decât paragină,
Mă întristez și cu amar rostesc
Ăsta-i prezentul cu a lui...pagină.
Cobor pe vale către Siretul mic
Că mare el a fost cândva, odată,
Și mă opresc lângă izvorul rece
Care îmi dă...apa binecuvântată.
Dezamăgit de ce-am văzut în sat
Vreau gândul să mi-l cert puțin,
Dar cum să-mi mint eu adevărul
Să neg c-am devenit, copil...străin.
Totuși, viața curge nu se oprește
Și timpul din păcate nu revine,
Gândului, în gând..îi mulțumesc
Și sper că-n timp...ne va fi bine!
Două cinteze!
Pe-un ram de frunză dezgolit
Erau la un taifas două cinteze,
Ce se plângeau cât li-i de greu
Că nu mai au unde să hiberneze.
Se-aude că va cădea zăpadă
Care se va așterne peste tot,
Și nu vom mai găsi mâncare
Nici măcar o iarbă de troscot.
Am auzit și eu dragă surată
Că gerul va fi unul năprasnic,
Și-atunci ce oare vom mânca
Că omul a uitat să fie darnic.
Acum găsim ușor ce ciuguli
Că toamna este așa bogată,
În cuib nu vom avea provizii
Că și creanga ne va fi tăiată.
De unde știi tu acest lucru
Că nici copacul n-are să fie?
Îți spun c-am auzit o vorbă
La cei ce lucră-n primărie.
Ziceau că-i multă murdărie
De la suratele noastre ciori,
Și doar când toți copaci-i taie
Acestea vor pleca în alte zări.
Atunci, hai să ne îmbrățișăm
Și-n grabă să ne luăm zborul,
Până nu va fi mult prea târziu
Când frigul va fi adus cu norul.
Așa tăifăsuiau săracele cinteze
Și grija mare pe cioc li se citea,
Că n-au nici cuib, nici ce mânca
Și doar voia Cerului...le rămânea!
Vă chem acasă!
Călătoresc mereu prin a mea țară,
Și văd cum mulți români o părăsec,
Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă
Și pentru că aici de muncă nu găsesc
Cândva eram peste 22 de milioane
Aici stăpâni pe-a noastră Românie,
Acum suntem aproape 16 milioane
Și nici acestia nu viețuim în armonie
Pe drumul meu prin țara mea de dor
Din nord spre sud și către est și vest,
Minunății la fiecare pas eu întâlnesc
Și ochiul mi-l încântă când le privesc
Nu sunt nostalgicul după trecut
Și nici să plâng că aș avea nevoi,
Dar am o vârstă și văd că nu e bine
Când bombe cad in lume și-i război
Mereu îmi pun multe-ntrebări
La care n-am primit răspunsuri,
Cum ar putea un om pe pământ
Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri
Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău
Și de aici privesc cum curge Bistrița,
Sunt printre nori și-aș vrea mai sus
Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița
Și-atunci privirea mi-o arunc în zare
Și bat departe către Marea Neagră,
Gândul mă poartă puțin prin deltă
Vai ce frumos, însă cobor că-i seară
Pentru ce văd vă chem în astă țară
Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,
Sunteți printre străini cam 6 milioane
Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!
Răspuns voi aștepta!
N-am dăruit cât am primit
Crezând că tot mi se cuvine,
Până-ntr-o zi când am aflat
Că a plecat și înapoi nu vine
Scrisoarea am citit-o repetat
Să înteleg unde m-am rătăcit,
Și cum putem să ne-mpăcăm
Și să devin din nou cel fericit
Abia când singur am rămas
Am înțeles că nu am prețuit,
Ființa ce multe a mai îndurat
Iar eu naiv am început să uit
Nu pot s-ascund că nu regret
Acum când poate-i cam târziu,
Totuși voi încerca să nu renunț
Și niște rânduri vreau să-i scriu
Cuvântul prim va fi cel de iertare
Că am adus în cuplu dezamăgire,
Vinovăția toată mi-o voi asuma
Pentru că am sădit doar amăgire
Voi afișa cuvinte puse-n vers
Cu rimă prin care să arăt iubire,
Să-i zic că mă căiesc și am greșit
Că n-am găsit calea spre fericire
Răspuns voi aștepta la scrisul meu
Sperând că voi avea ceva clemență,
Să pot primi și dărui iubire, prețuire
Și să renaștem...prin inteligență!
Visurile mele!
Urc un deal și valea o cobor
Și-a mea privire mi-o rotesc,
Poate te văd din întâmplare
Și inima fierbinte îmi răcoresc.
Cândva pe-aici ne întâlneam
Și te așteptam cu trandafiri,
La schimb iubirea ta primeam
Și fericirea ne curgea-n priviri
Eu tânărul din satul de sub deal
Iar tu, a mea aleasă din poveste,
Ascunși să nu ne vadă lumea rea
Făcând din întâlnire a lor...veste.
Aveam ca ani cam șapte peste zece
Iar tu o floare cu petale parfumate,
Pe care eu îndrăgostit le miroseam
Visând că-n timp vei fi a mea jumate.
Dar într-o zi povestea s-a-ncheiat
Chiar înainte de-a'ncepe cu adevarat,
Că ea a dispărut făra-rosti vreo vorbă
Și m-a lăsat pe vale, singur, abandonat.
................................... ......
Aduc și-acum pe vale multe flori
Dar, nu trandafiri și doar lalele,
Pe care le arunc și-mi zic în gând
Aici s-au năruit...visurile mele!
Nu înțeleg!
Nu pot să înțeleg de ce
La toți ne este foarte greu,
În țara-n care ne-am născut
De unde vreau să plec și eu
Nu înțeleg de ce ne păcălesc
Când noi prin vot i-am ales,
Și am crezut în tot ce au promis
Pâna-am văzut că au doar interes
Vorbim cu ei când ne-ntâlnim
Și nu le cerem vreo pomană,
Decât să-și țină al lor cuvânt
Și să-și păstreze fața lor umană
Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm
Peste hotare în țari ce ne doresc,
Fiindcă aici vedem că-i nedreptate
Iar dincolo corect ei ne plătesc
Și tot mai des rămâne locul gol
Că cei ce pleacă nu se mai întorc,
Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor
Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc
Nu știm cum să mai punem votul
Că toți ne spun ce mult le pasă,
Dar când ajung acolo sus ne uită
Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!
Gândul..îmi fuge!
Astăzi mai mult ca niciodată
Gândul îmi fuge fără oprire,
Și-l las să văd unde mă duce
Poate spre-un loc de fericire.
Mă trece prin copilăria mea
Și prin sătucul de sub deal,
Vrea să-mi arate ce lipsește
Din viața vie..a omului rural.
Privirea mi-o rotesc în juru-mi
Poate zăresc vreun cunoscut,
Dar nici țipenie de vreo ființă
Și simt că satul...este pierdut.
Mă-ndrept ușor și înspre școală
Dar nu mai văd decât paragină,
Mă întristez și cu amar rostesc
Ăsta-i prezentul cu a lui...pagină.
Cobor pe vale către Siretul mic
Că mare el a fost cândva, odată,
Și mă opresc lângă izvorul rece
Care îmi dă...apa binecuvântată.
Dezamăgit de ce-am văzut în sat
Vreau gândul să mi-l cert puțin,
Dar cum să-mi mint eu adevărul
Să neg c-am devenit, copil...străin.
Totuși, viața curge nu se oprește
Și timpul din păcate nu revine,
Gândului, în gând..îi mulțumesc
Și sper că-n timp...ne va fi bine!
Două cinteze!
Pe-un ram de frunză dezgolit
Erau la un taifas două cinteze,
Ce se plângeau cât li-i de greu
Că nu mai au unde să hiberneze.
Se-aude că va cădea zăpadă
Care se va așterne peste tot,
Și nu vom mai găsi mâncare
Nici măcar o iarbă de troscot.
Am auzit și eu dragă surată
Că gerul va fi unul năprasnic,
Și-atunci ce oare vom mânca
Că omul a uitat să fie darnic.
Acum găsim ușor ce ciuguli
Că toamna este așa bogată,
În cuib nu vom avea provizii
Că și creanga ne va fi tăiată.
De unde știi tu acest lucru
Că nici copacul n-are să fie?
Îți spun c-am auzit o vorbă
La cei ce lucră-n primărie.
Ziceau că-i multă murdărie
De la suratele noastre ciori,
Și doar când toți copaci-i taie
Acestea vor pleca în alte zări.
Atunci, hai să ne îmbrățișăm
Și-n grabă să ne luăm zborul,
Până nu va fi mult prea târziu
Când frigul va fi adus cu norul.
Așa tăifăsuiau săracele cinteze
Și grija mare pe cioc li se citea,
Că n-au nici cuib, nici ce mânca
Și doar voia Cerului...le rămânea!
Vă chem acasă!
Călătoresc mereu prin a mea țară,
Și văd cum mulți români o părăsec,
Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă
Și pentru că aici de muncă nu găsesc
Cândva eram peste 22 de milioane
Aici stăpâni pe-a noastră Românie,
Acum suntem aproape 16 milioane
Și nici acestia nu viețuim în armonie
Pe drumul meu prin țara mea de dor
Din nord spre sud și către est și vest,
Minunății la fiecare pas eu întâlnesc
Și ochiul mi-l încântă când le privesc
Nu sunt nostalgicul după trecut
Și nici să plâng că aș avea nevoi,
Dar am o vârstă și văd că nu e bine
Când bombe cad in lume și-i război
Mereu îmi pun multe-ntrebări
La care n-am primit răspunsuri,
Cum ar putea un om pe pământ
Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri
Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău
Și de aici privesc cum curge Bistrița,
Sunt printre nori și-aș vrea mai sus
Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița
Și-atunci privirea mi-o arunc în zare
Și bat departe către Marea Neagră,
Gândul mă poartă puțin prin deltă
Vai ce frumos, însă cobor că-i seară
Pentru ce văd vă chem în astă țară
Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,
Sunteți printre străini cam 6 milioane
Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!
Răspuns voi aștepta!
N-am dăruit cât am primit
Crezând că tot mi se cuvine,
Până-ntr-o zi când am aflat
Că a plecat și înapoi nu vine
Scrisoarea am citit-o repetat
Să înteleg unde m-am rătăcit,
Și cum putem să ne-mpăcăm
Și să devin din nou cel fericit
Abia când singur am rămas
Am înțeles că nu am prețuit,
Ființa ce multe a mai îndurat
Iar eu naiv am început să uit
Nu pot s-ascund că nu regret
Acum când poate-i cam târziu,
Totuși voi încerca să nu renunț
Și niște rânduri vreau să-i scriu
Cuvântul prim va fi cel de iertare
Că am adus în cuplu dezamăgire,
Vinovăția toată mi-o voi asuma
Pentru că am sădit doar amăgire
Voi afișa cuvinte puse-n vers
Cu rimă prin care să arăt iubire,
Să-i zic că mă căiesc și am greșit
Că n-am găsit calea spre fericire
Răspuns voi aștepta la scrisul meu
Sperând că voi avea ceva clemență,
Să pot primi și dărui iubire, prețuire
Și să renaștem...prin inteligență!