Tunete cu sunet de vioară, parcă acordată puțin mai strâns
Și norii albi din timpul nopții, luminați de fulgere cu nuanțe mov,
Copacul de iasomie, ce împrăștie nesecat al său miros
Pe care nici ploaia nu îl spală, ci se împletesc până la ultimul nod...
Construiesc pastelul perfect, dar și motivul evadării
Din camera cu patru paturi goale și lampă cu lumina slabă.
Fără sa spui nimănui, fără sa știi ce te așteaptă, tu îți strângi
În buzunare doar strictul necesar pentru amintirea vagă
Ce îți va rămâne, o data cu trecerea verii sau a mai multora.
Toată claritatea cade asupra unei singure persoane,
Despre care vorbești mereu, dar tot în secret îi este identitatea.
Tu fugi, ramai și fără suflu și fără rațiune...către străinul de departe.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la camera ce ai lăsat-o pustie.
Tu fugi, cu inima fanfară, gata de a fi iarăși împrăștiată.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la pericolul care vine după tine.
Tu fugi, de gălăgia din capul tău către liniștea ce crezi ca te așteaptă.
La fel ai făcut și ieri, la fel faci și astăzi, și dacă s-ar putea
Ai face la fel și mâine pentru pătura verde împărțită la doi,
Pentru singura priza unde îți încarci pe rand telefonul și tigara,
Pentru îmbrățișarea nocturnă a cuiva despre care nu vei spune "noi"
Chiar dacă el este omul care simți că te completează.
Tu te pierzi în ochii lui atunci când îți vorbește despre viață
Și te arunci în brațele lui, când noaptea este rece, dar pielea sa e caldă...
Asta este viziunea ta despre echilibru, dar nu pui corect lucrurile în balanță,
Căci ignori frigul ce te înconjoară, după cele 5 secunde de confort
Și pătura incapabilă să te învelescă, menită pentru o singura persoană.
Tu nu existi în acest tablou, dar continui să îl pui în ramă,
Încercând sa îl așezi, într-un cui ce apropae stă să cadă,
Măcar sa îl faci să pară cât de cât drept.
