FATA MEA

    Cât de departe... cât de departe, 
    sunt gândurile mele...
    Aici tăcerea, e atât de plastică
    încât doare...
    şi din această durere,
    muzica se revarsă vibrând,
    în culori şi forme vii,
    în frunze şi pietre,
    în nori şi câmpii,
    în lacrimi aurii,
    în razele mii...
    
    Şi mor...
    ca şi cum n-am fost
    ca şi cum nici n-am fost...

    Ningea cu floare de cais...
    Şi-albastrul cerului promis,
    Încet se risipea color,
    Însângerând petale de bujor...
    
    Şi-n jurul meu plutea uşor,
    Înmiresmat, parfum de nor,
    Rupt îmi părea din paradis,
    Şi mă simţeam ca un proscris...
    
    Şi-n suflet mi se strecura tiptil,
    Străluminând surâsul de copil -
    Un fluturaş cu aripi de-ametist,
    Ce dănţuia ca un artist...
    
    Şi-oricât eram de-nfrigurat şi trist,
    Cu-alură de boem – renascentist,
    Tot îmi doream să fiu gentil,
    Cu fluturaşul cel subtil...

    Aceasta-i inima mea,
    Ca o piatră roasă de vânt,
    Uneori ca o petală,
    Strivită-n ploi de stele,
    Alteori ca un zar,
    Ce dansează-n lumină...
    
    Aici mă voi ascunde,
    În acest sanctuar,
    Şi-i voi plânge superior,
    Pe cei care nu ştiu ce-nseamnă dragostea, 
    şi n-au cunoscut durerea... şi moartea...

    Eu singur am şoptit 
    dezlegarea porţilor albastre… 
    
    Eu singur am păşit 
    în urma ecolui paşilor mei.... 
    
    Eu singur am stârnit 
    unde verzi, nesfârşite, lacustre…
    
    Eu singur am strigat 
    neputinţa umbrei mele... 
    
    Eu singur am stârnit 
    furtuni de nisip, în mări abisale... 
    
    Eu singur am păşit 
    pe ţărmuri pustii, fără pofte carnale... 
    
    Eu singur am şoptit 
    primilor zori, primele cuvinte... 
    
    Eu singur… 

Grele sunt de dus păcatele omului. Din ce în ce mai des, liberul arbitru înclină balanța spre umbre și întuneric, mai degrabă decât spre lumină. Într-o lume ajunsă pe mâini distrugătoare, care risipesc ceea ce generații întregi au construit cu migală, efort și sacrificiu, aerul libertății devine tot mai greu de respirat. Și atunci mă întreb: am fost vreodată cu adevărat liberi? Sau libertatea noastră a fost mereu atât de fragilă, încât să ajungă la picioarele celor care își satisfac orgoliile fără să le pese de plânsul victimelor colaterale?

Lanțuri grele ne atârnă de mâini descărnate, purtând povara nepăsării câtorva - puțini, de altfel - care se cațără fără scrupule pe cadavrele celor mulți, aceia pe care își clădesc bunăstarea.

Astăzi, la început de an nou, cei trei mari ai lumii se joacă pe scena geopolitică împărțind teritorii ca niște copii răsfățați în spatele curții, convinși că nu există pedeapsă. Părinții au dezarmat demult: Consiliul de Securitate al ONU a devenit o glumă amară, Curtea Penală Internațională a închis ochii, NATO și-a pierdut sensul, rămânând, în mare parte, o structură declarativă.

Războaie pornite din nimic, șantaj politic, alianțe spulberate peste noapte - trădarea a devenit titlu de glorie, orgoliul, politică de stat, iar adevăratele fețe ale celor care ne împing planeta spre prăpastie ies tot mai des la lumină.

Ce s-a întâmplat cu mecanismele care trebuiau să împiedice escaladarea până la agresiune armată? Cum am ajuns să acceptăm răpiri, amenințări, pretexte fabricate, doar pentru că cineva a îndrăznit să nu mai joace după regulile impuse? Cum am ajuns să credem că securitatea se negociază ca o marfă?

Suntem în stare de șoc, incapabili să mai luăm decizii lucide, pentru că amenințarea nu mai vine dinspre dușmanul tradițional, ci tocmai dinspre prietenul pe care ne-am bazat orbește. Suntem șantajați cu propria noastră securitate, puși în fața unui ultimatum brutal: dacă nu dai, ți se ia.

Ce-i de făcut? Mă simt din nou prins între bătăuși. Unul îmi cere tribut ca să mă apere de ceilalți, deși cunosc înțelegerile murdare din culise. Nu mai am cui să mă plâng. Nu pot riposta singur. Așa că trebuie să mă aliez, să caut forță în număr, pentru a nu mai fi îngenuncheat.

Iar când vom fi suficient de mulți încât vocile noastre să conteze și să acopere hărmălaia bătăușilor, vom striga: Alors regarde! Pentru că nu va mai exista cale de întoarcere. Bătăușii pot fi înfrânți doar prin solidaritate, slăbindu-le puterea de a șantaja, de a diviza, de a lovi.

Poate că aceasta este singura noastră șansă: nu să fim mai puternici fiecare în parte, ci de neoprit împreună. Ei nu se tem de adevăr sau de dreptate - se tem de mulțimea care nu mai tace, de vocile care se adună și nu mai pot fi izolate.

Numai uniți putem rupe cercul fricii. Numai împreună putem transforma neputința în rezistență și rezistența în forță. Iar când vom sta umăr lângă umăr, nu pentru a lovi, ci pentru a nu mai putea fi loviți, atunci vor înțelege: nu suntem pradă. Nu suntem monedă de schimb. Nu suntem teritoriu.
Suntem oameni.
Alors, regarde.

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!

Ieri, la doisprezece și cincizeci și șase,

Am coborât în satul cu miresme-alese,

O doamnă-n mașina roșie ne-a luat ușor,

Ca și cum drumul știa singur unde mi-e dor.

La poarta nanei timpul s-a oprit,

Cu brațele deschise ea ne-a primit,

Și-n prag, odată cu pasul nostru,

A intrat iar râsul, cald și nostru.

Bucuria s-a strâns în casă-n taină,

Ca lumina prinsă într-o haină,

Iar inima, ce-a fost plecată departe,

S-a întors acasă, fără teamă de noapte.

Pe la două și treizeci și șase-am plecat,

Spre clubul unde dorul m-a chemat,

Să-mi revăd prietenele dragi,

Pe Evelina și Anecika, cu ochii fragezi.

Cum am intrat, Ana m-a strâns la piept,

Cu dor adunat, nerostit, dar drept,

Apoi Evelina, zâmbind larg,

A alergat spre mine, cu suflet cald.

Și-am stat până târziu, ca altădată-n mai,

Când timpul nu pleacă și grijile nu-s vai,

Ne-am pozat, am râs, ne-am regăsit,

Într-un colț de lume unde dorul s-a liniștit.

A fost mai mult decât o zi-n sat,

A fost un suflet ce s-a adunat. 

Uită-te la tine — floare ofilită

Ți-ai lăsat inima umilită

Acum alta în locul tău în brațe îl ține

Știu că frige focul că el nu mai vine

Dar tu vezi a renunțat așa ușor

La ce spunea el “ puișor “

E timpul să ștergi tot, el nu mai vine

Și nici dragostea lui falsă nu revine

I-ai spălat păcatele cu așa inimă mare

Iar el ți-a lăsat doar rănile amare

El prea târziu v-a realiza că durerea se plătește

În nicio galaxie o stea ca tine nu mai găsește

Femeie puternică, el nu mai vine

Ai scăpat de prost v-a fi doar bine

Nu merită să suferi după așa arătare

Cum ai putut crede că îți e jumătate ?

El nu mai vine, lua-i-ar ochii foc

Că n-a văzut iubirea ta deloc

De-ar fi să-i dea Domnul să-i cadă

Anvelopele de se plimbă pe-altă stradă

Băga-l-ar dorul sub pământ

Să nu mai vină, să mintă cu orice cuvânt

Când te-a vrut când te-a lăsat

Nu ți-a lăsat nimic, doar te-a trădat

El nu mai vine, crăpa-i-ar inima

Să-ți simtă doar noaptea lacrima

Lasă, că-i dă Domnul câte-o palmă

Nu mai suspina – stai calmă

Lasă-l singur, mai bine fără tine

Că i s-a urât de-atâta bine

Femeie ești prea frumoasă să-ți ții capul jos

Și să plângi pentru așa un ticălos

Am învățat că vinul e mai mult decât soiul,

E starea de spirit ce-n cupă s-a strâns,

Și dacă din suflet am scos tot noroiul,

E fiindcă prin versuri, tot dorul l-am plâns.

Se schimbă de-acum și gustul și sensul,

Iar taina în care m-ai inițiat,

Devine azi largă cât tot universul

Și-un drum către mine, curat și înalt.

Pe malul Senei, în lumini de mătase,

Sorb mistic licoarea ce-mi poartă un nume,

Căci vinul tău, fără a dorului muză,

Ar fi doar o simplă licoare în lume.

Aleg de azi tăcerea, ca pe-un vin de soi,

Ce nu se mai împarte, se bea în sfințenie,

Căci n-a rămas nimic de spus între noi,

Decât această pace... ca o mângâiere..

În cupă curge lin, rubin întunecat,

Un sec ce poartă-n el a timpului pecete,

E darul tău promis, ce-n urmă a lăsat

O urmă de dor lung... și-o stinsă, veche sete.

Cunosc acest profil, acest contur intens,

E mâna ta în aspre reflexii de mătase,

Chiar dacă n-ai curajul să-i dai un înțeles,

Simt cum prin vinul greu  prezența ta apasă.

Te-ai tăinuit în sticlă, dar n-ai putut rosti

Că rodul ăsta viu, amprenta ta o poartă,

Tăcerea ta e umbra ce nu se poate ști,

O teamă de-a fi omul, ce ai fost altădată.

Dar nu e un reproș în acest ultim gest,

Ci pacea ce se lasă pe inima trudită,

Căci vinul tău e demn și trece orice test

Al timpului ce-a curs cu vorba ocolită.

Beau roșul tău cu tihnă, privindu-l spre lumină,

Mă vindecă de frica de-a nu te mai găsi,

Deși vorba îți tace și se ține străină,

În vinul tău e tot ce nu poți tu rosti.

Tată, tată, scump părinte,
Fără suflet am rămas
Într-o lume ce mă vinde,
Într-o lume fără glas.
Rătăcind şi ca scânteia
Către ceruri ai zburat,
Strălucind din lumea ceea
Pentru care ne- ai lăsat.
Hai, deschide uşa iară,
Vântul bate dureros,
Pragul parcă e o gară
Şi pe nimeni nu cunosc.
Tată, macii dau în floare
Legănaţi în zori de vânt,
Numai tu din depărtare
Nu ne spui nici un cuvânt.
Pacea- n casă-I o tăciune,
Mută e ca floarea-n glastră;
Eu te chem în rugăciune
Şi alerg - către fereastră.
Mama plânge ca copilul
Spune- mi tată ce să-i zic,
Să-i sfârşesc în suflet chinul,
Cum din el să fac – nimic?

*Viața mea a început de când l-am intalnit pe el.

Da,ce i drept, am trecut prin prea multe lucruri dureroase

Care îmi sfâșiau inima cu fiecare bataie, însa el este motivul pentru care m-am schimbat și am început să trăiesc.*

Am început să ies mai des, doar să-l văd prin oraș.

Am început să mă distrez, să vadă că sunt plină de viață.

Am început să îmi schimb hainele și poate sa fiu pe gustul lui.

Am început să îmi întind părul mereu cu placa, deși părul meu natural este creț.

Am început să folosesc concealer pentru că aveam niște cearcăne prea mari, însă am mers prea departe ajungând si la full face.

Pe parcurs, mă tot uitam în oglindă la un străin ce se holba la mine, furându-mi viața.

Acel strain nu mi-a furat doar identitatea, mi-a furat si sufletul.

Străinul mi-a intrat în minte și a început să mă critice, să mă facă să mă urăsc.

Iar zilele și nopțile transformându-le într-un inexplicabil dor.

Am început să beau, pentru a-mi îneca amarul

Căci străinul e tot aici, iar corpul meu este acoperit de cicatrici.

După o perioada am realizat că străinul nu îmi face bine și am încercat să-l alung 

Însă era prea târziu, răul fiind deja făcut.

Nu m-am mai chinuit să alung străinul, la care eu împreună cu copilul din mine ne holbam.

Ne-am obișnuit cu el chiar dacă ne face rău.

Sângele tot curgea de pe o rană pe alta,

Iar lacrimile apăreau din când în când, gândindu-mă ca e ultima dată.

Încerc să îmi revin dintr-o stare ce se simte precum un coșmar.

Eu merg drept, dar nu aud și nu văd ce se află în jurul meu.

Vreau acasă, însă nu știu unde e "acasă"

Nicăieri nu ma simt bine, poate doar pe o bordura seara pe o alee întunecată.

Vreau copilul cuminte și inocent înapoi!

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă!

El a luat-o!

A omorât-o cu sange rece fară să se gandească cum mă voi simți.

Am văzut-o murind, am auzit ultimele ei fraze 

Și i-am simțit suflarea cum îi părăsește corpul copilului meu.

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă, deși sunt singură în fața ei.

Îmi vreau copilul înapoi, copilul meu, copilul din mine

Care a murit cândva de mult în brațele străinului făra suflet și morbid.