FATA MEA

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

    Să plâng, să-mi pară rău de-această cale,
    Pe care am urmat-o cu atâta patimă și jale?
    Că drumul meu mi-a fost și lin, ușor sau greu,
    Și l-am păstrat ferit, să germineze-n pumnul meu...
    
    Căci oare dacă-aș fi știut că la răscruce,
    S-apuc la stânga, drumul greu va duce,
    Iară de-ntorc la dreapta, n-am să urc: cobor,
    Către lumina lunii ce strălucește în izvor...
    
    Că-n drumul meu, eu le-am trăit pe toate:
    M-am ridicat sau m-am târât pe coate,
    Doi pași 'nainte și apoi unul îndărăt,
    Prin soare, ploaie aspră și răcoros omăt...
    
    Și-n multe gări am poposit cu-atâta trudă,
    Mereu cu fruntea încununată-n lauri, crudă,
    Știind că trenul meu va merge numai înainte,
    Pe șinele de fier, pavate în cuvinte...
    
    Căci drumul meu se scrie de la sine, lin,
    Străluminându-mi umbra în propriul meu destin,
    O ușă pe care am păstrat-o etern deschisă,
    Fiind ea însăși acoperită de cuvinte, scrisă...

    O, Geb, tu zeu ce duci în spate,
    Întreg pământul, spre eternitate,
    Şi-nduri cu greu povara vremii,
    De la-nceput pân'la sfârşitu' lumii!
    
    O, Hathor, nemuritoare-n mreje de iubire, 
    Din umbra ta se-nalţă, porunci de fericire,
    Din briza ta se naşte, recolta-mbielşugată,
    Pe-altarul mesei tale, zeiţă minunată!

    O, Heket, cea cu pântec sacru şi divin,
    De braţul tău ocrotitor, mă ţin,
    Mă rog la tine, să cadă-n templul meu,
    Fertila-ţi răsuflare, străluminată-n zeu!
    
    O, Hnum, întâiul zeu de pe pământ,
    Creat-ai zeii toţi din ochiul tău cel sfânt,
    Din truda frunţii tale, pe loc ai făurit,
    Întâiul Om sub soare, pe roată de-olărit!

    Ciudat acest cer plumburiu
    În care dansează frenetic
    Doi cocori cu aripile negre...

Bineînțeles că îmi amintesc. Îmi amintesc totul, ca și cum s-a întâmplat ieri. Totul e atât de viu și de proaspăt în memoria mea, încât îmi amintesc până și mirosul tufelor de gențiene care acopereau căsuța vecinilor mei, făcând-o să pară și mai mică decât era în realitate. 

În acea căsuță locuiau trei persoane: un bătrân împreună cu surorile lui, două femei vârstnice. 

Și-mi amintesc că bătrânul stătea seara târziu pe prispa din fața căsuței sale, citind Biblia, în timp ce surorile lui trebăluiau prin gospodărie sau prin curte. Oh, cum aud și acum țârcăitul acelui greiere, ca pe-un ecou îndepărtat și cum văd cu ochii minții culorile amestecate și nehotărâte ale amurgului, în timp ce ultimele raze de soare, sfârâiau în regrete linia orizontului...

Și mai presus de toate, liniștea, liniștea, care se lăsa greu, ca o copertină de catifea, peste un ultim act... înainte ca toate să amuțească, o liniște nefirească, în opoziție totală cu zarva de peste zi.

Îmi amintesc că era o seară plăcută, caldă, de mai. Mierlele încă mai cântau sporadic, spărgând în triluri scurte, liniștea care domnea peste întreaga zare. Iar bătrânul, aplecat peste ceaslovul său, bolborosea cuvinte slavone numai de el știute. Îi vedeam profilul străluminat din-dărăt de o flăcăruie cars îi tremura umbra peste peretele casei, sfințidu-l cu o aură nepământească.

Cele două surori, își terminaseră treburile și stăteau așezate la picioarele bătrânului patriarh, ascultând în muțenie, pierdute-n contemplare, propovăduiala cea de taină. Când și când, cufundacul îi ținea greierului isonul, întregind astfel, acest tablou cu atmosferă rembrandtiană, unic în felul său, creându-mi peste timp o amintire sacră de neuitat.

Și-mi amintesc că se făcu târziu. Era miezul nopții. Una dintre surori, se ridică, oftând din greu, și luând sfeșnicul îi luminează calea bătrânului către odăile pregătite pentru culcare. Abia acum pot observa că bătrânul este adus de spate, purtând parcă întreaga greutate a lumii. 

Poate că exagerez ușor, dar cel puțin așa mi se părea mie și în orice caz cred că mă pot gândi ca "întreaga lume" putea să fie, măcar, acel colț de rai, care se mărginea la o căsuță, mică, pierdută-n tufe de gențiene cu miros de tămâie sfântă. 

    Inestimabile ecouri pierdute-n holda de secară, 
    Se-aud în scânteierea acestor nopţi de vară, 
    Aşa cum florile de mac – ca nişte guri flămânde, 
    În van corolele-şi tresaltă şi-n lan trupu-şi ascunde… 
    
    Tăcerea grea se lasă-n tihnă, peste întreaga zare, 
    Doar Luna-şi mai permite s-arate acea cărare, 
    Ce duce, drept şi simplu, către izvorul rece, 
    Care coteşte-n prund şi-apoi urma-şi petrece… 
    
    Pe cerul plin de stele, se roagă-un nor firav, 
    Să-oprescă preţ de-o clipă a Timpului nărav, 
    Să fiu doar eu cu tine, pierduţi în nopţi de vară,
    Ca spicele de aur uitate-n holda rară...

Mereu am vrut să scriu,

Un rând, poate o strofă,

Prin vers eu s-o descriu,

Pe-a noastra, iubită profă

Te-am întâlnit în liceu,

Unde româna ne predai,

Erai pentru noi un zeu,

Când de români vorbeai

Ora era atât de scurtă,

Când poezii ne recitai,

Aveam cu toții gura mută,

Pentru că tu ne captivai

Ne-ai spus să iubim limba,

În care-au scris poeții noștri,

Și bine să ne alegem vorba,

Să ne-nțeleagă chiar și proștii

Și ne-ai mai spus să nu uităm,

Când mari în viață vom ajunge,

De adevăr să nu ne-ndepărtăm,

Chiar atunci când ochiul plânge

Privirea blândă ne-a însoțit,

Pe drumul greu spre afirmare,

Și de povața ta ne-am amintit,

Cuvântul dat să fie de onoare

..........................

Când astăzi scriu, demult tu ai plecat,

Româna s-o predai în Cer cu grai curat,

Eu voi rămâne pe veci elevu-ndurerat,

Ce versul tău cu drag...cândva l-a ascultat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Tată, tată, scump părinte,
Fără suflet am rămas
Într-o lume ce mă vinde,
Într-o lume fără glas.
Rătăcind şi ca scânteia
Către ceruri ai zburat,
Strălucind din lumea ceea
Pentru care ne- ai lăsat.
Hai, deschide uşa iară,
Vântul bate dureros,
Pragul parcă e o gară
Şi pe nimeni nu cunosc.
Tată, macii dau în floare
Legănaţi în zori de vânt,
Numai tu din depărtare
Nu ne spui nici un cuvânt.
Pacea- n casă-I o tăciune,
Mută e ca floarea-n glastră;
Eu te chem în rugăciune
Şi alerg - către fereastră.
Mama plânge ca copilul
Spune- mi tată ce să-i zic,
Să-i sfârşesc în suflet chinul,
Cum din el să fac – nimic?

În prima săptămână de toamnă,

Pe cerul însorit păsările anunțau

Data de 5, ca fiind mereu solemnă,

Că prin nașterea unui boboc, ființau.

Astăzi, optsprezece ani au sosit.

Majorat, care pe toți ne-a cuprins,

Multe visuri și vise s-au împlinit

Și de copilărie ele s-au desprins.

Un nou drum se construiește în zare

Dorindu-l neted, trainic și cu succes,

Tot ce întreprinzi să fie cu realizare

Și benefic, pasul spre viitor să fie ales.

În suflet, mereu să păstrezi copilăria.

Pe acest sentiment zidește-ți viitorul,

Cu aptitudine să poți croi dantelăria

Unei vieți din care să se vadă autorul.

M-am urcat
Pe acoperiș
Să mă învelească
Stelele
Și tocmai am prins
Luna
Între degete
Era pustiul la ea
Pentru un timp,
Iar pe pământ
Puțină nemișcare,
Că noapte doar era
Și numai atunci
Luna  răsare
Să întrebe
De ce am dat-o
Iubirii în dar.
Pe tine luna
Când te-a întrebat?...

Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.

Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.

Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!

In amintirea mea traiesti
Ce des te rasfoesc prin ginduri
Macar odata sate recitesc
Apoi Sate recit in minte.