CINE SUNT EU...

    Eu te iubesc, fără să am habar,
    În sunetele triste, duioase, de sitar,
    Străluminând în raza unui star,
    Ecouri stinse-n râuri de cleştar... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vezi,
    Imensele câmpii de lanuri verzi,
    În mintea ta, continui să visezi,
    La adierea fină-a unei după-amiezi... 
    
    Eu te iubesc, fără ca tu să ştii,
    Că strugurii s-au copt de mult în vii,
    Sub cerul plin de umbre ivorii,
    Precum sunt trase brazdele-n câmpii... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vrei,
    Şi nu pun preţ şi nici măcar temei,
    Pe vorba rea a celor "grei",
    Ce nu-s decât o bandă de mişei... 
    
    Să mă iubeşti, fără că eu să ştiu,
    Că-mi irosesc cuvintele-n pustiu,
    Că n-am fost suficient de grijuliu,
    La soare, ţărm, şi valul auriu… 

    Te-aş ruga, să nu mai plângi,
    Căci îi vremea să te culci,
    În vise Toamna să o strângi,
    În boabele de struguri dulci...
    
    Priveşte frunzele cu ochi mijiţi,
    Cum se cutreieră în cale,
    Cum stau bostanii de pitiţi,
    În lojele de cucuruz din vale...
    
    Priveşte soarele-n amurg,
    Cum poleiază-ntreaga zare,
    La umbrele prelungi ce curg,
    Ca zdrenţele pontonului în mare...
    
    Ascultă cum răsare luna...
    Nu-i adiere-n liniştea deplină...
    Pe cer fără ecou stă scris-o stea,
    Ce se cutremură-n surdină...

Din vreme-n vreme bate vântul   
Peste negura din noapte   
În pustiu se vaită lupul   
Prevestind cumplita moarte...   
  
După nor şi-ascunde luna   
Trupul firav fără viaţă   
Peste tot sclipeşte bruma   
Diamantelor de gheaţă...   
  
Cu paşi repezi se scoboară   
Spre izvorul cristalin   
Şi în susur de vioară   
Îşi îmbie părul lin...   
  
Zăbovind o clipă-două   
Pe-o tipsie de argint   
Îşi încheie haina nouă   
Pe trup alb de mărgărint…  
  
Feciorelnic îşi mlădie   
Umbra printre flori de spini   
În puf cald de păpădie   
Şi-n parfum uşor de crini...   
  
Freamătă-n cuvânt pădurea   
Sub privirea ei de vis   
Tremurând în aşteptarea   
Primului sărut promis...   
  
Ceasul somnului s-arată   
Spre întâii zori de zi   
Către cer luna se-ndreaptă   
Înspre stele ivorii...   
  
Precum pasărea măiastră   
Ce se-nalţă prin foc sfânt   
Luna se destramă-albastră   
Fără lacrimi sau cuvânt...   
  
Vremelnică-i cumplita moarte   
Rânduind vecinic cerul   
Din cenuşă-i va renaşte   
Trupul nou, senin ca lerul...   
  
Din vreme-n vreme-n şoapta nopţii   
Sloboadă colind târziu   
Zodie veche-n balanţa morţii   
Risipind ecou pustiu…

    Cad lacrimi de înger,
    Ca o ploaie din cer,
    Ce ușor se stinge,
    Dar pielea nu ne-o atinge...
    
    În ploaie-am rămas,
    Plângând fără glas,
    Tu umbră-mi erai,
    La fel, fără grai...
    
    Tăcerile noastre-au mocnit,
    În noi, dureros, ascuțit,
    Iubirea ni se frânge,
    În răni fără sânge...
    
    Și-am prăbușit în noi,
    Torente negre de ploi,
    Căutând iar și iar în trecut,
    Cerul gri și acut...
    
    Am trecut prin furtuni,
    Urlând ca doi nebuni,
    Lamentabil, eșuând,
    Fără forță și gând...
    
    Și-n urmă, doar tăceri,
    În umbrele zilei de ieri,
    Au crescut, fără rost,
    Știind că am fost…

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...

    Întârziat la această,
    întâlnire cu mine însumi, 
    m-am regăsit singur şi pustiit, 
    neştiind dacă paşii mei, 
    mai stârnesc încă ecouri, 
    în sufletul tău...
    
    Umbrele singurătăţii mele, 
    s-au întins până la mare, 
    şi s-au înecat stânci, neştiute de nimeni,
    nici măcar de vântul obosit,
    care-a uitat să-mi mai şoptească
    inutilele cuvinte de dragoste...
    
    Însă, povara aceasta, uneori atât de grea, 
    n-am înfierat-o, deşi, poate ar fi trebuit,
    n-am alungat-o, deşi, poate ar fi trebuit,
    ... ci am lăsat-o să crească-n mine,

    până peste margini, efeverscent, 
    până când totul s-a stins,
    într-o lascivă tăcere de moarte,
    ca o lacrimă albastră...

Femeia când o hotărâre a luat,

pe toți în jur poate să doară;

ea fiind aceea ce ne-a alungat,

pentru un măr, din rai afară!

 

Și tot femeia raiul l-a deschis,

să ne întoarcem toți în veșnicie,

când vestea prin îngerul trimis,

calm a primit-o și cu bucurie!

 

Un simplu "Fie mie cum ai spus!"

poarta la rai la lume a deschis,

la fel cum "Șarpele m-a pus!"

această poartă pentru toți a închis!

 

Femeia, în faptă sau cuvânt,

poate să fie de moarte dătătoare,

sau luminată de însuși Duhul Sfânt,

a lumii Mare Salvatoare!

 

25.03.2025

Timpul trece ca o boare,

Ca un vis fără hotar,

Șterge urme, lasă soare,

Leagă doruri în altar.

Curge-n orele tăcute,

Sculptează-n noi ce n-am știut,

Frunze cad, izvoare ascultă

Pașii celor ce-au trecut.

L-aș prinde-n palme să rămână,

Dar fuge-n vânt, fuge în zori,

Ne dă aripi, ne îndrumă,

Ne topește ca pe nori.

Timpul vine, timpul pleacă,

Numai clipa e a ta,

Fă din ea o stea ce veșnic

Într-un suflet va dura.

Suflet drag, 

Mintea ma minte 

Impulsuri neuronale 

Izor in a mea gandire 

Iluzie de obidie

In fantana de traire 

Nesecate de nemurire 

Vise spre visare 

Trimise si asteptate

Spre intrupare 

Legate in fir de alinare 

Prin rasuflare vie 

Ce cordului putere confera 

Spre bataie de putere

Insufleteste si respira 

Al omului grai viu

Iubire sa transmita 

Creatia sa spre lume 

Lin sa zboare 

In a universului nesfarsire 

Caci a trecut o eterna secunda 

De viata efemera...

Corul biserciesc din comuna Șiria, județul Arad. Conducătorul corului, dirijor și tenor Petru Crăciunaș.

O luptă s-a sfârsit fără învingători

Lăsăm în urmă tot ce ne-a durut,

Privim acum spre alte zări 

Acceptul cald e noul început.

Nu e tristete în acest adio

Ci doar o pace ce s-a asezat

Mergem pe drumuri diferite-acum,

Păstrând curat tot ce s-a întâmplat.

lubirea nu dispare, doar se schimbă

Devine un ecou îndepărtat

O pagină tradusă-n altă limbă

Un zbor frumos ce s-a eliberat.

Dacă corpul tău n ar mai simți durere,

ce ai face prima oară?

Ai dormi într-un pat de ace,te ai înjunghia de plăcere?

Te ai lăsa s‐a iubești, fără să doară?

Ce e prețios fără lacrimi?

Dacă n ai simți suferință,spune mi ce păcate ai iubi,

ce temeri ai,unde te vrei să-ți găsești cenușa,

mă uit la clanță, deși am încuiat ușa.

Să mi se  înghețe tot corpul,

sângele să-și ia o pauză,

inimă să și audă scopul,

fără să blameze o cauză.

Să am tot corpul amorțit,

plutind pe o mare înghețată,

mă învelesc cu nisipul ascuțit,

îmi pâlpâie ochii, agitată.