Soare de iulie

În dans de umbre, raze reci,

Se-ntind lumini pe gânduri seci,

Yin plânge-n noaptea fără stea,

Yang râde-n zori ce-ncep a vrea.

Un strop de foc, un val de vânt,

Un dor tăcut, un vers cu cânt,

În cercul lor, se-ntrepătrund

Destine vechi, ce nu se frâng.

Yin — liniște cu glas adânc,

Ascunde soare-n colțuri strâmte,

Yang — fulger viu în zbor prelung,

Aprinde vise-n mii de frunte.

Ea e pământ, el e văzduh,

Ea curge lin, el rupe-n duh,

Dar împreună fac să crească

O lume nouă, sufletească.

Căci fără noapte, ziua-i oarbă,

Fără furtuni, seninul moare,

Și tot ce pare să despartă

În taină, tot un tot se pare.

—

Yin și Yang — contrast curat,

În echilibru ne-au lăsat.

Când tu ești sus, eu sunt cărare,

Și ne-mplinim — chiar în schimbare. 

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Pe-o vale adâncă, sub stânci cu ecou,

Trăia un flăcău, sărac, dar voinic rău.

Cu pieptul curat și cu fruntea senină,

Dar lumea-l striga „prostul din țarină”.

La curtea domnească, cu pași de căprioară,

Fata cea mică a domnului coboară.

Nici zale, nici tron n-o făceau să tresalte,

Ci ochii băiatului cu inima-n spate.

„Ce caută ea cu un simplu păstor?”

Strigau boierii cu glas răcoritor.

Dar ea le-a răspuns cu o floare-n cosiță:

„Mai mare e dragostea decât o solniță!”

L-a luat de mână, l-a dus între viteji,

I-a dat călimara, l-a învățat legi.

El s-a făcut stâncă, și-a tras sabia-n mână,

Și-a apărat țara cu vrednică-și bună.

A fost râs la-nceput, dar ajuns-a erou,

Cu nume cântat prin sate și prin rouă.

Dar soarta, haină ca-n toate baladele,

L-a rupt de iubire în focul cetății.

Când moartea l-a prins cu steagul în sân,

Ea n-a plâns cu lacrimi, ci cu doruri din gând.

S-a dus într-un codru și n-a mai grăit –

Doar codrul o știe și azi c-a iubit.

Se spune c-adesea, când norii se-adună,

Ea cântă la fluier sub raze de lună.

Iar flăcăii ce luptă cu pieptul deschis,

Îi aud glasul tainic, ca un vechi vis.

În Seulul plin de ploi tăcute,

Ea fuge iar prin nopți pierdute,

El, rece, blând, cu ochi de gheață,

Ascunde dorul ce-l învață.

Pe banca unde flori de cireș

Cad ca promisiuni ce nu mai eș,

O mână tremură în vânt,

Un „te iubesc” nerostit crunt.

O moștenire, o rană veche,

Un tată crud, o mamă stearpă,

Destine scrise cu sânge fin

Pe filele unui scenariu chin.

El pleacă, ea plânge, trenul nu stă,

Dar undeva, dragostea dă.

După zece ani, un ceas se oprește –

În inimă, totul renaște.

Un OST pe fundal suspină,

Priviri ce spun mai mult ca o vină,

Un ultim episod, un ultim sărut –

Și tot ce a fost devine început.

Nu, nu toți murim dintr-o dată.

  Unii murim… puțin câte puțin.

Dimineața, când ne trezim fără motiv.

  Seara, când stingem lumina în tăcere.

În mijlocul oamenilor,

  când nimeni nu ne vede.

Sunt oameni care râd… și totuși mor.

  Care spun „sunt bine”,

deși nu mai au nimic înăuntru.

  Sunt oameni care umblă pe stradă

ca niște fantome cu piele,

  cu ochii plini de ploi nespuse

și sufletul ca o cameră goală, rece,

  unde nu mai intră nimeni.

Ai văzut vreodată un om stând în tăcere

  pe marginea patului,

cu privirea pierdută,

  și mâinile strânse, ca și cum

s-ar ține de el însuși să nu cadă?

Nu e lene.

  Nu e lene să nu te mai ridici.

E durere.

   E oboseala aia care nu trece cu somn.

E golul ăla care nu se umple nici cu iubire.

  E sfârșitul...

într-un om care încă trăiește.

  Ne-am obișnuit să fim singuri,

Să nu cerem, ca să nu fim refuzați.

  Să nu plângem, ca să nu fim slabi.

Să nu iubim, ca să nu mai fim răniți.

  Dar în spatele zidurilor noastre…

suntem doar copii speriați

  care încă așteaptă să-i ia cineva în brațe

și să le spună:

  „Nu plec.”

Dar nu mai vine nimeni.

  Și în fiecare zi,

murim câte puțin.

  Oameni,

uitând cum e să fim… oameni.

La umbra nucului din curte

Azi eu am lenevit și am citit,

M-a protejat de raza soarelui

De dimineață pân' la asfințit

Cu tine am crescut de mic

Până ce eu te-am părăsit,

La școli și studii am plecat

Tu ai rămas und' te-am sădit

Și an de an am cules nuci

Pentru dulceață și cozonac,

De ramul tău eu ața am legat

Și m-am dat uța, uța în hamac

Ne întâlnim din ce în ce mai rar

Și doar când fructul copt culeg,

Vorbim și la taifas chiar stăm

Și sub coroana ta mă reculeg

Acum și eu și tu suntem bătrâni

Și multe am văzut noi pe pământ,

Tu nu poți spune vorbă nimănui

Iar eu le duc cu mine în mormânt

Cândva unul din noi nu va mai fi

C-așa pe lumea asta e lăsat,

Te rog de mine tu să-ți amintești

Că te-am sădit, udat și eu nu te-am tăiat,

când rod n-ai dat!

Cu lacrimi de fier, cerul plângea în zadar,
Scuturându-și rugina pe frunze de-arțar...
Iar tu, sub pretextul toamnei de-afară,
Mi te-ai vârât sub piele, a nu știu câta oară...

Înfrigurat, am tras încă un pled pe mine,
Făcându-ți loc să mi te cuibărești mai bine,
Iar tu, din cana mea, sorbeai cuvinte cu nesaț,
Golindu-mă de gânduri, cernute fin în zaț...

Curând, tăcerea casei în vifor se va frânge,
Iar tu, fluid, îmi vei fi hoinărit prin sânge...
Lăsându-mă, târziu, s-adorm pe perna udă,
Cât ești de dulce și, în același timp, de crudă!

Și dacă-n zori, pe geam, voi găsi iară frunze,
Am să cunosc că-aseară, m-ai sărutat pe buze...
Și fiindcă-i toamnă, că mi-am adus aminte,
Te voi afla în mine, dansând printre cuvinte...

În a nopții beznă deasă, stele mici sclipesc pe cer,

Somnul nu mă mai cuprinde, toate visele îmi pier.

A nopții regină, luna, domnește peste pământ,

Vântul bate printre codrii, copacii lunii îi cânt.

Iar în zare, mari fantasme, se văd plopii de pe deal,

Greieri cântă la vioare și țânțarii la caval.

Sus, din cuibul unei păsări, s-aud foșnete de zor,

Iar în fața lunii albe, agale trece un nor.

Jos, în vale, satul doarme, somnu-i este prea profund,

Câinii acerbi nu mai latră, printre tufe se ascund.

Liniștea se lasă-n lume, nici vântul nu mai răsună,

Toată făptura se culcă și își spune: „Noapte bună!”.

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

Jeg elsker regn

Jeg elsker det vanvittige regnet det vil ha

Å falle, å skade, å være bare henne

Ved bordet i den samme rustne hallen,

Når ingen ber om svaret mottatt,

Jeg vil at hun skal bli!

Det er en besettende oppfordring til å dele behov

La det først og fremst regne over oss,

Når det tunge drysset kommer på avveie

De svever på himmelen og faller stive

Gal og naken!

Det er regnet på vinduene som faller skingrende,

Jeg sitter alene ved vinduet og likevel fraværende

Når ingen ber blikket om en referanse,

Jeg sier ikke til noen, ikke engang meg selv, at jeg håper

En nåværende sol!

Store bryllupsdråper drysser hardt

Brudgommens skjorte, Earth-king

Sitt alene ved bordet, gift deg og dra,

Tomnatisk og tung, tatt av vind,

Kyss smi!

Selv om det regner, er det jevnt

Med de kalde dråpene kaller det meg til å komme,

Fremfor alt, for å fortelle meg hva han vil,

Jeg elsker det vanvittige regnet akkurat slik det er

Å tro på skjebnen!

Ce mult te iubesc …
Îmi plac culorile tale toate
Și hainele franjurate
Din frunze de copaci luate.
Las  stropii ploii să mă ude
Nu fug de ploaie sub acoperiș
Când ceru-i  prea înnourat
Și aud plâns de crizantemă
Din petalele ce i s-au furat.
Te rog lasă-mă  să-ți gust
Gutuia dulce amăruie,
Să beau un pahar cu must
Și-apoi  nucile să-ți decojesc
Toamnă ce mult te iubesc !

Prin crăpături bătea un vânt,

Scotea din țâțâni și din fire,

Rupea tăcerea din mormânt,

Ce mișună prin clădire.

Fredona, făcând piruete,

Scârțâia prin pardoseală,

Izbea în goană de perete,

De te cuprinde amețeală...

Frunzări cartea de pe masă,

Uitată acolo de ceva vreme,

Jerpelită, zbârcitä și roasă,

Dar ticsită de gânduri în poeme..

Mă urmează, suflând in ceafă 

Prin culoarul rece , obscur;

Flutură -n aer o eșarfă,

Scuturând -o de cusur.

Mă pitul sub un paravan 

De vântu ce mi dä târcoale,

Dar tentativa mi-e în van ,

C-am stârnit în el rafale..