Soare de iulie

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

În dans de umbre, raze reci,

Se-ntind lumini pe gânduri seci,

Yin plânge-n noaptea fără stea,

Yang râde-n zori ce-ncep a vrea.

Un strop de foc, un val de vânt,

Un dor tăcut, un vers cu cânt,

În cercul lor, se-ntrepătrund

Destine vechi, ce nu se frâng.

Yin — liniște cu glas adânc,

Ascunde soare-n colțuri strâmte,

Yang — fulger viu în zbor prelung,

Aprinde vise-n mii de frunte.

Ea e pământ, el e văzduh,

Ea curge lin, el rupe-n duh,

Dar împreună fac să crească

O lume nouă, sufletească.

Căci fără noapte, ziua-i oarbă,

Fără furtuni, seninul moare,

Și tot ce pare să despartă

În taină, tot un tot se pare.

—

Yin și Yang — contrast curat,

În echilibru ne-au lăsat.

Când tu ești sus, eu sunt cărare,

Și ne-mplinim — chiar în schimbare. 

A căzut dintr-o mână grăbită

în gura mării,

o scrisoare

care n-a apucat să spună

„te iubesc” până la capăt.

Apa a pus punct

în locul ei.

Pe fundul oceanului

s-a desfăcut în metafore:

fiecare literă

a devenit un pește,

fiecare frază

o epavă

plină de promisiuni ruginite.

Cerneala i-a sângerat albastru

iar marea a băut-o,

devenind mai adâncă

din tot ce nu a fost auzit.

Eu, marea,

am citit scrisoarea

cu limba mea de sare.

Am ascuns numele tău

într-o scoică,

ca să nu-l fure furtunile.

Am spălat rănile propozițiilor

până au devenit

tăceri lucioase

care se rostogolesc pe nisip.

Scrisoarea știe

că nu vei veni.

Dar nu se supără.

Unele iubiri

sunt făcute

doar ca să se piardă

frumos.

Când valurile îți ating gleznele,

eu îți vorbesc.

Îți trimit

toate cuvintele

care nu au ajuns niciodată

la tine —

dintr-o inimă,

dintr-o scrisoare,

dintr-o mare

care încă te caută.

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.

Soarele a intrat pe fereastră ca în fiecare an,

dar mi-a găsit fruntea deschisă, nu zidul obosit.

Am respirat aerul cald și am recunoscut un gust nou:

amintiri vechi amestecate cu curajul de a pleca.

Am pășit pe aceleași trotuare —

crăpăturile știau pașii de mult,

dar pașii mei aveau altă greutate:

nu mai fugăream fericirea, o întâlneam întâmplător.

Am iubit — cu glas mic, cu glas mare, cu glas tacit.

Unele iubiri au plecat la miezul nopții;

altele au rămas ca umbre calde pe perete.

Am învățat că a iubi nu înseamnă să nu simți frică,

ci să te urnești mai departe cu frica în buzunar.

Am spus „te iubesc” și cuvintele au sunat diferit:

uneori au fost grele ca pietrele,

alteori au zburat ca frunze — ușoare și adevărate.

Am tăcut când trebuia vorbit,

am vorbit când tăcerea mă omora.

Am trimis mesaje pe care le-am regretat,

și mesaje pe care le-am șters, ca pe o hârtie arsă;

am primit răspunsuri care au salvat nopți,

și tăceri care m-au învățat ce nu vreau să fiu.

Am râs până mi s-au încleștat obrajii,

iar râsul acela m-a făcut să uit chipuri.

Am plâns în mașină, singură, la semafor,

căci plânsul nu cere audiență — doar curaj.

Am pierdut persoane cu picioare de sticlă:

se spărgeau când voiam să le ating.

Am întâlnit oameni care au venit cu mâini larg deschise,

au luat bucăți din mine, le-au curățat și le-au pus la loc —

mai bine aliniate, mai luminoase.

Au fost seri în care m-am îmbătat cu conversații,

seri-oglindă în care mă vedeam pe mine altfel;

au fost dimineți în care m-am temut de liniște,

dar liniștea mi-a vorbit blând și mi-a arătat rosturi.

Am învățat să las lucruri să cadă:

nu toate zborurile-s menite să ajungă la tine.

Am învățat că regretul se naște din atașament,

nu din eroare — și-l pot primi ca pe-un oaspete,

îl pot servi și-l pot lăsa să plece.

Fericirea a venit fără fanfară:

într-un cafea băută pe o treaptă,

într-un „bună” spus de cineva care nu știa că mă căuta,

în hohote de râs sub un cort de stele.

Tristețea m-a vizitat cu tărie:

m-a făcut să știu ce e prețios.

Vara asta m-a frânt în bucăți care n-au mai ținut de vechi:

m-a aruncat, m-a adunat, m-a lipit cu alt lipici —

mai sincer, mai cald, mai curat.

Nu e că am devenit altcineva,

ci că mi-am dat permisiunea să fiu eu —

cu toată nesiguranța și cu toată veselă.

Seara ultimă mi-a adus un port reticent de lumină:

o ușă s-a deschis, nu grandios, ci lin,

și dinăuntru a venit o mână care mi-a spus „rămâi”.

N-a fost un erou, n-a fost un discurs;

a fost o simplă alegere: să fim aici, unul lângă altul,

în întuneric care nu ne mai speria.

Am plecat din vară cu buzunarele pline de lucruri mărunte:

o bancă pe care am râs până-am uitat de ploaie,

o floare pierdută într-o carte,

o melodie care-mi aparține acum.

Și cu o certitudine blândă:

orice s-a terminat nu m-a răpit;

mi-a dat teren.

Am purtat doruri ca pe niște benzi subțiri,

le-am cusut la marginea cămășii ca pe ornamente;

au devenit parte din mine, nu poveri.

Am acceptat că nu pot repara toate ferestrele sparte,

că unele priviri nu se mai întorc — și e în regulă.

Am făcut greșeli mari, și mici, și albe;

am recunoscut că perfecțiunea nu-mi e prietenă.

M-am iertat în oglindă, încet, cu vocea mea,

și m-am recunoscut din nou.

Acum, când o dimineață nouă mă prinde,

deschid geamul nu pentru a căuta soarele,

ci pentru a-l primi:

cu pielea încă-mprentată de vara care-a părea la fel,

dar n-a mai fost.

Zâmbesc fără motiv — sau cu toate motivele,

căci am învățat că un început e doar un alt cuvânt

pentru curaj.

Și chiar dacă totul e fragil, totul e viu.

Asta e povestea mea de vară:

a durut, a iubit, m-a schimbat —

și am ales să rămân luminos.

Și dacă m-ai întreba acum ce-am învățat:

îți spun simplu, fără clătinare:

că a fi întreg nu înseamnă să nu-ți fi pus niciodată foame,

ci să știi să mănânci și când masa e golă.

Vara aceasta a plecat, dar mi-a lăsat mâna întinsă —

iar mâna mea a răspuns: „Hai.”

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Calc pe pământul sfânt al țării

De care-s ancorat de zeci de ani,

De când mama mi-a dat un nume

Și m-adormea pe vers de..nani, nani. 

La școală am auzit cuvântul Terra

Și că aceasta e o planetă-n galaxie,

Ce se învârte ușor în jurul soarelui

După cum spuse, tova' de geografie.

Și tot atunci mi s-a sădit în minte

Grijă s-avem că ea ne este adăpost,

Și dacă nu vom ști s-o protejăm

În timp cu toții..vom plăti un cost.

Ajuns adult am început să înțeleg

Cât adevăr purta cuvântul profei,

Iar astăzi, mai mult ca niciodată

Omenirea e în preajma catastrofei.

Încă nu e târziu planeta s-o salvăm

Și pacea pe pământ să dăinuiască,

Să evităm să ne distrugem singuri

Iar cei ce vin..slova să ne-o citească!

câmpul

plin de mușețel înflorit-

ca o aducere aminte

de prima-mbrățișare

plutind

pe undele unui vechi cântec

buruiana de leac...

Dă-mi iarnă,florile înapoi

Și cerul pastelat de astă vară,

Cu apele ce au înghețat sub noi

și soarele,ce nu înceta să apară

Ia-ți fulgii reci de pe crenguțe,

Cu mantia-ți albă,desprinsă din nori

Și fă-le loc la vrăbiuțe,

Să poată cânta lumii,de al meu dor

La firul ierbii e o aglomerație fertilă

Și râma-i inginer micelian

Printre structuri de-o vastă conștiință

Și triste neferințe săpate-n subteran...

Pe-o cruce împământată, un croitor de-un cenușiu întunecat

Neactual, neafectat propovăduiește de conștiinţa unui sublim nelimitat;

Și acțiunea lui necontenită

Trecută-i cu vederea de-un cârtițoi mirean

Ce navighează-n rădăcina văduvită,

Cu toate paginile-rupte din viața unui prea tufaș stejar-

Umplute de-o miscelă literară,

Încondeiată c-un topor vulgar...

Miroase a vară arzătoare

La umbra parcurilor ranforsate de metal...

Ninge în parc ca niciodată,

Astăzi poți să mergi prin rai,

Băncile dorm sub zăpadă,

Doar pe fulgi mai poți să stai.

Brazii ninși par albi titani,

Ce s-au adunat grămadă,

Pe aleea cu castani,

Doarme omul de zăpadă.

Pârtii duc spre infinit,

Calci pe visuri și speranțe,

Totu' în jur e acoperit,

Alb cu-o mie de nuanțe.

Țurțuri plâng pe lângă gard,

Căci raza amiezii îi sărută,

Iar felinarele ce strașnic ard,

Când vine noaptea, îi salută.

Ninge întruna ca-n povești,

Iarna lunecă pe tobogan,

Și se aud din ceruri vești,

Că va sta în parc un an.

În lumea nopții,

Ascunsă sub ghicitoare,

Luna a căzut,

Soarele s-a pierdut.

Natura e pustie,

Nu mai pare vie,

Nu mai este vreo cântare,

Și mândrul,bunul soare.

Autor: Zamurca Alina clasa 9 Instituția Publică Liceul Teoretic Varnița