MEDITAȚII

Ascunsă privirii stăinilor,căsuța strălucea în razele soarelui de dimineață Aleea , pavată

cu prundiș  și nisip mărunt se oprea în fața porții Nu era vilă și nici castel ,dar era foarte

plăcută la vedere.La întrarea principală ,doar 5-6 trepte late ce conduceau spre casă, măr-

ginite de duoă statuiete mici.Alături ,două jardiniere încărcate cu dalii pitice de toate culorile

înfloreau din primăvara timpurie și până toamna târziu.Pe toată lungimea casei se întindea

un strat neted ,acoperit cu flori de ghiață viu colorate.De îndată ce primele raze de soare

le atingeau petalele lor se desfăceau și încânta privirea prin frumusețea culorilor,parcă aduse

din  curcubeul cerului după ploaie.

        La capătul trotuarului, pe partea stângă,un boschet  de zmeură și unul de afine ascundea un

chioșc aproape în întregime, unde îmi petreceam zilele de vară ascunsă de razele soarelui

În toamnă urma să plec cu părinții mei la București ,îmlinisem  7 ani și începeam școala.Pe terasa

pardosită cu mozaic ornamentată cu figuri geometrice-cercuri, romburi, triunghiuri alb-negre-grena

am făcut primii pași,ajutată de mânile grijulii ale bunicilor.Aici am adus o mare bucurie în sufletul

celor doi bunici.Mama mea  venise pe lume atunci când bunicii își pierduse orice speranță iar plecase

devreme de acasă pentru liceu ,apoi la facultate după care urmează căsătoria ,iar întânlirile au fost

tot mai rare Când m-am născut eu ,bunicii m-au primit ca pe un dar și au avut bucuria să mă crească

        De aceia le-am înțeles grija aproape bonlăvicioasă pentru mine dar  râsul ,bolboroselele, în încer-

carea de a vorbi, bătăile din palme,chemările, și alte isprăvi  ale mele au adus multe bucurii în căsuța  lor 

Căsuța albă ,frumoasă ca o imagine din cărțile poștale,a fost leagănul cel mai dulce  al copilăriei mele.

De îndată ce înzerzea pădurea ,pomii din livadă  înfloreau iar eu zburdam,fermecată de tot ce vedeam

și descopeream zi de zi.Astfel am învățat să iubesc nature,,animalele și florile Ascutam cu aviditate  poeș-

tile din pragul serii,așezată în brațile bunicii  care mă legăna cu dragoste.               .                                                                                                                                                                                    

Parcurile, au înverzit, văd bine

Albinuțele-s la treabă

Cântăreți vin la cuiburi,

Atmosfera ne îmbie 

Să plecăm în drumeție 

Să vedem cât de frumoasă,

Este - Țara Românească-

Un epitaf trebuie orientat către soare

Si lacrima mamei să lase dept rugă

Dati-vă mâna , toți fiii mamelor mute ,

Unde s-au dus atâtea povești de iubire ?

Iubire , tandrețe și rugă de frate...

Iubește-mă , soră , că-s mic si tu mare ,

Alintă-mi durerea când mama-i ,

Plecată departe .

Și unde e dorul părinților duși

Și unde e ruga la Domnul ,

Să-i ierte pe cei atrasi de păcate ?

O lume întreagă devine dușmană ,

Stăină , căci frate cu soră pe viață se bate

Și lacrima mamei degeaba se zbate .

Aprinde-ți cu toții o candelă pentru cei duși

Și dați-vă mâna frate cu frate .

                          T.A.D.

Vlăguită ,amețită

Zi de iarnă prelungită

Mohorâtă și geroasă ,

Ne-a ținut destul în casă .

De prin hornuri fumul suie

Depărtarea-i străvezie

Iar pe crengile golașe

Numai ciorile-și fac case.

Gheața tropotu-și aude

Unda apei se ascunde

Soare blând de ce nu-ți pasă

De așa vreme ,nemiloasă?

  Pământul întreg e o grădină ,

Om, jivină, și  gângănii 

Ies toți la lumină,

De la soare ne vin toate 

Anotimpuri , zile ,noapte,

Nori cu ploi,ninsori și vânturi 

Pământ bogat și primitor

Omul stăpân peste toate 

Însă dator cu o moarte!

Visez că vreau să prind o stea,

Din miile de stele să fie doar a mea,

Să-mi lumineze în noapte liniștea.

Când muza poeziei,se furișează-n casă,

Doar misterul nopții,treaz mai stă de strajă.

Steaua mea pe boltă,mirată mă privește

Raza-i de lumină cu mine vorbește,

Și de cele rele,ea mă ocrotește !...

Pe-o râpă ruptă ca din ceară,

Din albele pânze cu un strop de apă,

Stau și scriu singur, pustiu.

Din raze albastre strălucite din miez de răsare,

Luna îmi cântă o doină liniștită pe cărare.

Din munți, din cer,

Din lacrimi ciopârțite,

Aud glasul lin și dulce unui pom de frunze.

Tăcerea îmi surâde văzând ecoul larg,

Plimbându-mi trupu’ din est spre lac,

Uitând probleme, păcate cauzate.

Îmi așez corpul stând relaxat pe spate,

Privind spre stele, spre razele mele

Ce îmi mai dau putere… și care mă hrănesc.

Hrănit de veacuri multe-n meleaguri,

O lumină albă îmi izbește ochii,

Frumoasă ca dintr-o iesle fermecătoare.

Aud cavoul cântând lin spre mine,

Cu vocea lui caldă ce sufletul îmi deschide.

Mă îndrept ușor spre el cu neputință

De a lua în alte leacuri.

„Cavou răstignit ce străpunge apusul,

Ce te așteaptă pe aici?”

Cu vocea lui caldă răspunde:

„Timpul mi-a răspuns să te caut,

Mult nu mai ești, dar dacă timpul este mie măreț,

Eu nu pot să îl cert.”

Aplecând ușor capul,

Mă uit spre pământ și cer,

Ca orice va veni spre mine,

Eu să nu-l primesc, ci să-l cert.

Iar pe cavou să-mi scrie măreț,

Uitând spre cer:

„Soarta mi-a fost și-mi va fi,

Eu nu sunt aici, sunt tot acolo.”

Iar pe capul meu frânt,

Colindând apusul,

Să răsară ca din ochi de șarpe

O umbră amenințătoare,

„Privind spre gol… privind spre cer…”

Îndepărtându-mi corpul de cavou,

Întorcându-mă spre câmpul lin de la lac,

Așezând din nou ușor trupu’

Ca o pană căzând pe uscat.

Gândurile mă apăsă ușor… ușor,

Gândind oare cum o să mor?

„Dacă timpul e trecător,

Măcar eu să nu fiu nemuritor,

Toți și toate murim,

Până când timpul se va trezi,

Iar noi… vom reveni…”

Vescal clătind-mi gura cu lacrimi,

Sânge curgând spre ale mele patimi,

„Iar vi?… iar acolo?…

Iar începe să îmi cânte o vioară la tâmplă?…”

Răscolind iarba deasă,

Aud pașii mei cei care cad ușor prin viață,

Urmez urmele mele străpunse de soare.

Iar spre cavoul meu, soarele nu răsare,

Se atinge o lumină slabă la ochii vizor,

Viziunea îmi cântă un cântec de dor,

De prăpastie să mă arunce

În groapa mea ce noaptea o seduce…

Vizitez câmpii largi spre munte,

Unde moartea îmi surâde…

Viața ți-o faci cu mâna ta,

Dar mâna mea este tăiată de timp…

Răspunzând vizitor spre el.

Cântă-mi patimile mele,

De floare de surâde,

De iubire să te ferești.

De oștire-n noapte,

Gândesc spre apusul meu răsare,

Versatil de gânduri amare.

oglindă-n oglindă

acorduri line

pentru a atinge din zbor

infinitul

    De ce m-aş teme de toamnă?
    Ar fi ca şi când,
    m-aş teme, de lumina promisă de zei...
    

    Ar fi ca şi când, 
    drumul meu ursit,
    s-ar întoarce împotrivă-mi, 
    făcând comerţ cu fructele ispitirii...
    
    De toamnă nu mă tem...
    Ci mai degrabă, m-aş teme,
    de mirosul frunzelor arse,
    sau - mai bine zis - de strigătul îndepărtat,
    al gândurilor mele,
    care nu-şi mai regăsesc ecoul...
   

    De ce m-aş teme de toamnă ?
    Ar fi ca şi cum, 
    m-aş teme de moarte...

    Era, ca şi cum întâia oară, 
    cu ochi blânzi de căprioară,
    ochi măriţi de spaime-ncetinite, 
    - lacrimi fără de cuvinte - 
    văzu cerul, şi-l pictă înalt, 
    ne-ntinat, albastru, cald... 
    curgând - mângâiere lină – 
    în pasteluri de lumină,
    peste-ntreg oceanul, 
    topind în culori mărgeanul 
    valuri verzi bătând nisipul, 
    modelând în sunet timpul...
    
    De multe ori am coborât adânc în mare, 
    să caut perle-n umbră de coral, 
    ce strălucesc ca diamantele lunare,
    şi au reflexe de opal...

Am pictat cu vopsele,

pe un vechi adânc al cerului.

Unde apusul s-a aurit,

și soarele după orizont s-a ascuns.

În urma,spumei albe,

vezi marea albastră,

Iar pietricelele din mare.

se prevăd întrând în apă.

Autor Zamurca Alina 🌷 

- Ce spui de-un roșu, ușor ruginiu
Sau poate vrei un galben spre muștar,
Mai am și un aprins porocaliu
Stai nemișcat! Așa! Zâmbește clar!

Pentru obraji, un ocru mai deschis
Iar pentru ochi, un brun întunecat
Nu te mișca! De câte ori ți-am zis?!
Nu ai un chip ușor de desenat!

Te fac la tâmple cu un soi de gri,
Iar la pomeți îți pun cărămiziu
La buze un roz pal s-ar potrivi
Și părul de un negru argintiu

- Nu te mișca! - Oh, dar te rog, dă-mi pace!
Nu pot să stau înțepenit, nu vezi?
Sunt om, mă mișc, că-ți place, că nu-ți place,
Cine ești tu și cum de mă pictezi?

Îmi râse-n nas ca la o glumă bună
- Vai, scuză-mă că nu m-am prezentat!
Sunt Toamna, cea născută ca să pună
Pe-o pânză, totul, cât mai colorat!