L'Inverno

  Cete doare acolo jos ,copil mic si voios

  Visul tau de a fi se zice a nu deveni

  Stiu ca doare,te îneci in regret si speranta dar cui crezi ca îi pasă?...

Frig afara, frig in suflet îmi era.

nu a fost prea greu sa ma îndrăgostesc de ale tale buze, de al tau zâmbet, ai fost ca o binecuvântare după atâta suferința

Mi-ai fost acasa,ochii tai care străluceau atat de frumos când ma priveau ma făceau sa cred ca lumea toată e a mea, am spus ca meriți toate lacrimile mele,pana când liniștea de ieri s-a transformat in haosul de azi.

Dar nu erai decât un trecător in viața mea, ciudat pentru ca  eu credeam ca ești totul in a mea viața, iar acum te scriu pentru ca nu mai ești in ea, ar trebui sa accept ca tu acum săruți alte buze, spui “ Te iubesc “ alteia,  ar trebui sa te uit, sa nu mai răscolesc inima cu alte tale amintiri, însă tu ai fost arta in viața mea.

Și te as fi vrut o viața întreaga nu doar un an, as fi vrut sa am ale tale brate mereu in preajma mea, as fi vrut sa fi mers, și sa nu îmi fi vândut inima in zadar.

Conștiința-i - glasul dreptății,

Conștiința-i - arma păcii,

Dumnezeu aceasta ne-a lăsat 

Să ne izbăvească de păcat.

Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,

Să vadă faptele lui care lucrează,

Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat 

Așa cum El omului i-a dat.

Noi trebuie să ne gândim bine 

La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;

La mântuirea sufletului cugetând 

Frumos, lucrând.

La cele 3 virtuți să cugetăm,

Pe Dumnezeu în psalmi să-L lăudăm.

De cel bolnav să îngrijim,

Păcatul să îl biruim.Amin.

Cel mai frumos loc de pe pământ,pentru mine 

Nu e mirifica pădure,nici țărmul mării,

E cămăruță in care creez vise,

Modelez gânduri,simt trăiri aprinse.

Cel mai frumos loc de pe pământ 

E căminul in care sufletul îmi canta,

Unde iubirea strălucește.

Privesc pe geam nemărginirea zărilor   

Și sublimul zbor al rândunelelor ,și zâmbesc:

Acolo unde trăiesc,simt și gândesc 

E cel mai frumos loc de pe pământ..

Ce frumos e să iubești

și la stele să privești,

să plutești pe nori ușor

și să nu simți niciun dor.

Inima e tot mai plină

de iubire și lumină.

Vocea ta din cer coboară

și cuvintele-s comoară.

Ritmul lent la inimă-mi ajunge

și-mi pompează iubire-n sânge.

Mă privești cu-atâta viață,

ești lumina mea din ceață.

Mi ai zâmbit,

M am oprit,

N am sa uit,

Te am iubit.

Peste oceane mă mai gândesc la tine,

Poate fără să vreau, norii spun totul.

Privesc din nou culorile cerului,

Alte povești, alte priviri, pierdute în ceruri.

Mai curge o lacrimă nevinovată,

Sperând la vise fragede, ca un vis plăpând.

Poate văd un viitor incert,

Să simt o ardoare pe suflet.

Mai varsă un strop de lumină caldă, călire,

Și nu-i totul spus din vorbe și grai.

Aspirați norii pierduți spre zare,

Lasă roșul de smarald să reflecte ziua de apus.

Mai arde o flacără deschisă la fereastră,

Ascultă cântecul de odihnă al lebedelor fără pereche.

Așa cum cerul își așteaptă un alt început,

Noaptea ce tu înșeli ziua pentru o nouă zi.

Oare câta lume vede cerul?

Nu știm ce culori s-au spus,

Nu știm câte nopți s-au mințit pentru altele,

Nu știm câtă lume a zâmbit la tine.

Fata nostalgiei de lună,

Mai privește-mă încă o dată.

Iată, trăiești și în ziua pentru o clipă,

Dar tu săruți noaptea devotată.

Dar uite-mă pe mine tipărind pe toate,

Memorie de om, scos din momentul de glorie.

Să zvonească mereu un apus de soare,

Pentru muritorii iubitori de lumină strălucitoare.

Mă tot strigă: Mărie!

Caut prin ierburi, caut uitat;

Dar cântă-un bocet ce mă-încolăcește —

Și pașii mici ai păpădiei, fluieră:

Copac!

Și se pierde, și mă pierd și eu

Prin natură, printre ramuri —

Și-ntr-un glas răsună:

Primăvara cu gust de aur!

Tot îmi cântă un apus;

Dar la păpădii mă-ntorc;

Le caut, dar nu răspund —

S-au făcut puf.

    Ningea cu floare de cais...
    Şi-albastrul cerului promis,
    Încet se risipea color,
    Însângerând petale de bujor...
    
    Şi-n jurul meu plutea uşor,
    Înmiresmat, parfum de nor,
    Rupt îmi părea din paradis,
    Şi mă simţeam ca un proscris...
    
    Şi-n suflet mi se strecura tiptil,
    Străluminând surâsul de copil -
    Un fluturaş cu aripi de-ametist,
    Ce dănţuia ca un artist...
    
    Şi-oricât eram de-nfrigurat şi trist,
    Cu-alură de boem – renascentist,
    Tot îmi doream să fiu gentil,
    Cu fluturaşul cel subtil...

         Îmi place de norul

Când plânge când plouă ,

Șuvoaie de apă ,se revarsă în vale

Salută orașe și sate ,ce le ies în cale.

Îmi place de grădina mea ,când râde sub soare

De vântul ce suflă ușurel ,cu plăcere

De aerul ce se așterne ca o mângâere ,

Peste munți ,peste păduri și ogoare .

Îmi place când în luncă se cântă ,

Îmi place bolta cu stele ,

Toate acestea pot fi ale mele ,

Doar să le observ ,să le văd ...

Că trăiesc printre ele!

În cufărul cu vise, sub straturi de uitare,

Am regăsit o ramură cu muguri de cais,

Era dintr-o duminică scăldată-n alb și soare,

Când lumea se trezea ușor, ca dintr-un vis.

Parfum de pământ ud și iarbă crud-înfrântă,

Se furișa prin geamul deschis spre asfințit,

Și-un cor de păsări nevăzute, ce-n livezi mai cântă,

Vestise tainic timpul ce-n flori s-a risipit.

Mai simt și-acum pe frunte acea suflare blândă,

A vântului ce-aduce arome de zambilă,

Când umbrele amiezii stăteau cuminți la pândă,

Iar viața se așterna pe foi ca o idilă.

E amintirea unei primăveri ce nu mai vine,

Dar care-n noi păstrează un verde nesfârșit,

O lume-n care cerul lumina mai bine,

Și orice zâmbet cald era un răsărit.

Deși au trecut anii și ierni s-au așezat,

În piept mai bate ritmul acelui vechi april,

Căci tot ce-n primăvară a fost cu drag lăsat,

Trăiește-n amintirea omului-copil.

Pădurea se deschide

ca un templu al veșniciei.

Frunzele tremură ca stelele albastre

pe orbita lor fragilă,

iar vântul le șoptește  

tainele lumii nemărginite.

Râul curge ca un fluviu de argint cosmic,

în el oglindindu-se galaxii nevăzute,

iar petrele lui tac,

purtând amprenta veacurilor

ca niște religve ale timpului.

Munții  se înalță ca gardieni de titan,

crestele lor -

spinii unei ordini cosmice,

iar norii se scurg peste ele

asemeni unei ploi de lumină

dintr-un cer de cristal.

Câmpia respiră adânc,

miros de pământ și de stele căzătoare;

iar iarba, fină ca un șuvoi de lumină,

se pleacă fără să se frângă,

ținând în fiecare fir

ecoul unei alte lumi.

Noaptea vine, transparentă și nemărginită,

iar luna cade ca un disc argintiu

în oglinda râului ceresc.

Stelele se aprind una câte una,

ca ochii tăcuți ai universului,

urmând pașii omului mic

care încearcă să înțeleagă eternul.

Eu stau în această vastitate

ca o scânteie de viață,

înfruntând tăcerea cosmică,

simțind cum sufletul meu se desface,

se contopește cu lumina

și cu umbrele veșniciei.

Natura nu este doar un spațiu verde,

ci infinită, nu doar vie ci veșnică.

În respirația ei nemărginită

învăț că tot ce trăiește

atinge, într-un fel, cosmosul,

iar fiecare pas, oricât de mic,

lasă urme de lumină

în întunericul universului.