Apus de soare scăldat în valurile mării

Mama este darul pe care, primindu-l
Uităm în timp să îl preţuim,
Este cadoul pe care-anotimpul 
Îl vestejeşte ca noi să-ntinerim.

Suferă, râde şi plânge cu noi
Trece şi munţii, şi marea, prin frig şi prin ploi
Lupta ca o tigroaică, făcând război
Cu cei ce vor să ştirbească bucuria puilor ei.

Îmi priveam azi propria mamă
Şi mă-nfioram cu gândul că ieri
Era tânără precum o primăvară
Iar azi, văd toamna în ochii ei.

Ce-o să fac oare, când va veni iarna,
Şi când tăcută va fi pe veci,
Când doar amintirea şi poza din ramă
Îmi va aminti de chipul ei dulce şi vocea ei blândă, 
Ce-mi încălzea deseori lacrimile dureroase şi reci...?!

Să știi să prețuiești pe om, 
Să știi să îi vorbești frumos, 
Până când poți să-l folosești, 
Oh, dragilor... E ironie! 

Să poți juca un rol

Să poți să-l joci frumos 
S-aduci apoi durere, 
La fel-e ironie! 

Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici

Si dacă tulbure ți-e mintea! 
Nu te schimba în chip fățarnic 
Si nu gândi aiurea! 

Nu armele distrug, ci vorbele

Ce le folosim când nu gândim 
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm... 
La fel distruge- ironia! 

In nopti cu ploi tacute
Si reci zapezi, si vant
Ma chemi cu soapta-ti trista, dulce,
O, inima de-argint.

Ma chemi sa-ti povestesc fiorul
Ce tu sa-l simti demult nu poti
Fiorul dragostei ce ma topeste,
Dar care, vai, pe tine nu te va topi.

Prea aspra esti cu tine insati,
Prea multe-ncerci sa-ti interzici
Prea mult alergi sa-ti aperi cicatricea
Ce ti-a lasat-o el plecand, atunci.

Atunci cand ti-a spus soptit "iubito, plec, nu pot,
Nu pot sa mai raman cu tine,
Ma cheama la razboi, si vreau sa lupt chiar daca-r fi sa mor
Sa-mi apar tara de dusmani, sa fie pace."

Si l-ai lasat sa plece, si a plecat, si dus a fost, 
Si-ai plans, pana cand a ta inima sensibila si calda, 
S-a transformat intr-una rece, rece,
Intr-o frumoasa inima de-argint.

De ce ma rogi, atunci, sa-ti povestesc fiorul
Dragostei ce cald ma-nfasoara?
De ce ma chemi, vrei oare
Sa iti aduci aminte, sa te asiguri ca nu uiti?

De ce? Ziceai ca nu mai poate fi topita-aceasta inima de-argint, 
Ziceai ca gata, focul n-are putere-asupra ei, nici apa.
De ce, atunci? Raspunde-mi!
Raspunde-mi ca sa stiu!

Si inima de-argint cu soapta-i trista, dulce, imi raspunse:
"Pentru ca desi nu simt, si nu mai pot iubi vreodata ca atuncea,
Vreau sa nu uit c-am fost ca tine-odata, 
Ca am iubit, si-am fost iubita-atunci, demult."
 

Aș vrea să fiu mai iubitoare 
cu tine, în special. 
Stiu c-ar schimba o tonă de impedimente 
într-o cărare verde, liberă spre inima ta. 

Aș vrea să te privesc cu drag

și să te strâng în brațe strâns, 
și să-nțelegi că inima mea 
arde, vai, arde intens după inima ta. 

Dar... Nu pot... Pentru că las trecutul

și tot ce e legat de el, 

să-mi amărască existența 

și să mă-mpiedice să-ți spun tot ce sunt 
sub pielea asta mândră.

Să-ți spun cât sunt de firavă, de fapt, 

cât am nevoie de iubirea ta, 
cât am nevoie să știu că pot să cred, 
să am încredere în tine, că orice-ar fi, 
tu ești acolo pentru mine... 

Si orice-ar fi, acolo pentru tine-aș fi, promit.

Ciudaților, de ce nu mă lăsați să respir?! 
De ce-mi poluati vederea cu crimă și ură,
De ce-mi deteriorați auzul cu înjurături și blesteme?!
Oare nu e de-ajuns răul în lume?! 
Nu vă mai săturați de războiul ce lasă copii fără nume?! 

Câți bani și putere vă mai trebuie ca să încetați 
Să folosiți și să prostiți mulțimea ce vă urmează orbește, 
Crezându-vă înșelătoarele vorbe drept promisiuni fără defecte?! 

Cât?! Cât să mai rabd în tăcere?! 
Cât o să mai țineți călușul la gură 
Celor ce vor să vă spintece minciuna cu sabia adevărului? 

Nesimțiți ați ajuns, violatori ai dreptății 
Setoși de răzbunare și egoiști în ceea ce privește dragostea! 

Urâți ați ajuns la chipuri și suflet, 
Hidoși vă sunt ochii scoși din orbite de patimi și joc de noroc, 
Duhnește a cadavru societatea 
Cauza? Sunteți voi! 
Încetați! Încetați nedreptatea! 
Dați-ne pacea și țara-napoi!

În poiana încărcată cu flori

Soarele răsare dis în zori.

Mândru se-așează în zare

Și încălzește întreaga suflare.

Din tulpina verde și firavă

Creând o întreagă dumbravă,

Se naște din boboc o floare

Frumoasă ca ruptă din culoare.

Deschisă într-o noanță albastră

Cu ochiul îndreptat printr-o fereastră,

Spre orizont, nevoia spre a lumina

Și caută-n aer vântul spre a germina.

Un nor se-mprietenește cu Soarele

Și își descarcă tunând izvoarele,

Dăruind împreună, de milenii

Viață înmiresmată, multicoloră poienii.

Din câte se pare, atât de expresive pot fi culorile unui apus de toamnă,

Un tablou numai bun de pus în ramă,

O pictură foarte îngrijit lucrată,

Fiecare nuanță atent este redată,

Interesant este că cerul împrumută nuanțele de arămiu, cărămiziu și auriu

Ale copacilor ai căror crengi sunt încărcate de frunze, când portocalii, când vișinii, când de un roșu-stacojiu,

Nu putui să nu observ covorul ce s-a așternut,

O selecție fină de frunze de toate culorile s-a cernut,

Nuanțele nu au fost trântite la întâmplare,

Dacă vedem că fiecare frunză propria ei culoare are,

Constatăm că toate s-au îmbrăcat cum le-a plăcut,

Pentru că așa au crezut.

Fiecare este frumoasă,

Într-o vestimentație de bunăvoie aleasă.

Vântul bate frenetic,

Frunzele le plimbă practic într-un mod cinetic.

Deja se lasă și mai mult seara,

Pentru că jocul nuanțelor se reflectă pe macara,

Parcă s-au stins,

După ce ne-au oferit un peisaj de vis.

Pădurea scuipă uscături,

Pârâul spumegă -n gunoaie,

Rage fiara prin deșeuri,

Suflă vântul a văpaie.

Sub un soare arzător 

Tușea trilul rătăcit 

Prin ambient de fumător,

Ce cuibul i l- a pârjolit.

Sfârâie -n văzduh scântei,

Geme scoarța,se sufocă,

Arde sub tălpile haitei,

Ce fuge oriunde de frică.

Stropi bolta-mpovărată

izul rânced și cărbune;

De sudoare -nfierbăntată

Plânse cu amărăciune.

Limbile de foc răpuse 

Se mai zbăteau, mocnind;

Se retraseră supuse,

Calvarul spulberând.

O liniște ce-ți dă fiori,

Învălui pădurea arsă;

Doar un cărd de ciori 

Roia peste nebuloasă.

Dovlecei 

Râsu-i falnic și duios,

În lume nu-i mai frumos,

În codru noaptea se aude,

Armonia-n el pătrunde!

Gros,subțire minunat,

Tăcerea o rupe-n data,

Falnic și maestos,

Emanând un timp frumos!

Bufnița l-a emanat,

Falnică-i este făptura,

Cu ochi mari și visători,

Făptura-i râde până-n zori!

Noaptea iată c-a venit,

Bufnița râzând așteaptă,

Lumea parcă s-a trezit,

Taina-i searată!

crepusculul, pe dealuri,

a aprins scoarțele

cu râuri și cu flori.

un țipăt scurt,

aripa unui sticlete speriat,

m-a atins .