Văd toamna în ochii ei

Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,

Când îmi citeai fiind copil,

Și cum stăteam în poala ta cuminte,

Strângând la piept păpușa de vinil.

Și-acum îmi pare printre rânduri,

Că îți zăresc privirea blândă,

Și mă scufund ades în gânduri,

Și mă întreb ce vrea s-ascundă.

Mai dau încet o pagină la carte,

Un basm cu fete împărătești,

Și simt cum inima mocnit mă arde,

Căci parcă tu măicuță mi-l citești.

Of...Mama mea cu ochii blânzi

Un foc profund în mine-aprinzi.

Mă tem că vei îmbătrâni?

Că într-o zi nu vei mai fi.

Mergi doar pe unde vrei 

Și știu că ai alte idei,

Dar vreau să-ți dăruiesc

Un simplu te iubesc...

Aștepți să mă căiesc ,

Să nu mă-npotmolesc.

Am să-ți cer ceva

Ce nu vei observa. 

Știu c-am greșit mereu,

Dar uneori e greu 

Și vreau să-ți cer acum

Iertare oarecum. 

Doar tu știi tot despre mine ,

Mereu mă vei susține ,

Pentru asta-ți mulțumesc 

Și copilul tău eu mă numesc. 

Ai încercat, te-ai străduit 

Pentru-n viitor mai strălucit

Și-ai salvat viețile noastre 

Trecând pe mările albastre.

Mama mea, tu eşti anume

Cea mai dulce de pe lume,

Sǎ am eu întreaga viaţǎ

Miere, zahǎr şi dulceaţǎ.

Tu m-ai învǎţat anume

Cǎ averea doar un fum e,

Cǎ în viaţa asta mare

Sǎ am parte de-alinare.

Mama mea, mi-ai spus anume

Basme, cântece şi glume,

Ca inima mea sǎ ştie

Sǎ trǎiascǎ-n bucurie.

Eu nu sunt destul de mare

Ca sǎ pot sǎ-nvǎţ mǎcar,

De pe carte, o urare,

Şi nu sunt destul de mare

Ca sǎ-ţi dau un dar anume.

Dar îţi dau o sǎrutare,

Ici, pe obrajor,

Şi pe mâna asta care

Mǎ-ngrijeşte-n fiecare

Zi, cu-atâta dor!

Mamă dragă te ador .

de Marian Adrian Darosi

Se stinge cerul, dar rămâi lumină,

În pașii mei, o mână nevăzută,

Tu, mama, veșnică rădăcină,

Cu voce caldă, blândă și tăcută.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,

Dar numele tău curge ca o rugă.

Anna — și florile șoptesc când plouă,

Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Mi-ai pus în palme dragoste curată,

Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,

Și deși dorul îmi apasă piatra,

Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.

Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,

În fiecare vers ești lângă mine,

Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,

O rugă vie-n sângele din vine.

Așa învăț că dragostea de mamă

Nu moare, nu se pierde printre ani

E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,

E zâmbetul păstrat printre oameni.

Și tuturor ce-și uită rădăcina,

Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.

O mamă e o viață, nu doar vina

Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.

Iar tu, mama, tu, Anna,

Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare

O flacără ce nu o stinge toamna,

O mângâiere fără de hotare.

Dragă mamă,
Astăzi părul ți-e cărunt și parcă nu mai zâmbești ca altă dată
Îți văd în colțul ochilor frumoși o lacrimă, parcă uitată
Sunt oglinda a tot ce ai trăit, cu bune și cu rele
Cu zâmbete și lacrimi, multe momente grele
Am crescut, mamă, astăzi știu că fraza “nu-mi place prăjitura”
Înseamnă de fapt “nu ne ajunge tuturor, dar sper totuși să mai rămână una”
Știu că parfumul, cerceii sau rochia pe care o doreai
Rămâneau mereu o amintire la care să ajungi, nu reușeai
Astăzi știu, mama, ce înseamnă sacrificiul tău
Că am avut ce mi-am dorit mereu, deși știu ca poate ți-a fost greu
N-am cum să te răsplătesc vreodată
Nu o să te mint, mă simt puțin cam vinovată
Dar tot ce sunt astăzi, sunt datorită ție
Pentru mine, mamă, tu reprezinți speranța vie.
N-am cum să te răsplătesc, însă îți dau în dar o îmbrățișare caldă
Să te mai văd iarăși zâmbind frumos și cald ca altă dată.
În sufletul meu te păstrez ca pe o amintire nepătată
Că mi-ai ținut, iubito, loc și de mamă, si de tată.
-Z.a.

Iartă-mă mamă că nu-ți spun mereu 

Ce conștientă sunt că m-ai crescut cu greu,

Ți-ai luat rolul de tată

Pentru fiecare dată

N-am simțit lipsa a nimic 

Căci așa e cînd ești mic ....

Aveam doar iubirea ta 

Și mă bucuram doar de ea.

Să știi să prețuiești pe om, 
Să știi să îi vorbești frumos, 
Până când poți să-l folosești, 
Oh, dragilor... E ironie! 

Să poți juca un rol

Să poți să-l joci frumos 
S-aduci apoi durere, 
La fel-e ironie! 

Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici

Si dacă tulbure ți-e mintea! 
Nu te schimba în chip fățarnic 
Si nu gândi aiurea! 

Nu armele distrug, ci vorbele

Ce le folosim când nu gândim 
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm... 
La fel distruge- ironia! 

Ciudaților, de ce nu mă lăsați să respir?! 
De ce-mi poluati vederea cu crimă și ură,
De ce-mi deteriorați auzul cu înjurături și blesteme?!
Oare nu e de-ajuns răul în lume?! 
Nu vă mai săturați de războiul ce lasă copii fără nume?! 

Câți bani și putere vă mai trebuie ca să încetați 
Să folosiți și să prostiți mulțimea ce vă urmează orbește, 
Crezându-vă înșelătoarele vorbe drept promisiuni fără defecte?! 

Cât?! Cât să mai rabd în tăcere?! 
Cât o să mai țineți călușul la gură 
Celor ce vor să vă spintece minciuna cu sabia adevărului? 

Nesimțiți ați ajuns, violatori ai dreptății 
Setoși de răzbunare și egoiști în ceea ce privește dragostea! 

Urâți ați ajuns la chipuri și suflet, 
Hidoși vă sunt ochii scoși din orbite de patimi și joc de noroc, 
Duhnește a cadavru societatea 
Cauza? Sunteți voi! 
Încetați! Încetați nedreptatea! 
Dați-ne pacea și țara-napoi!

Zboară în cercuri în gândurile mele 
Şi lasă nisip din aripile lor 
Să curgă peste amintiri şi peste durere 
Ca să poată îneca orice dorinţă şi dor. 

Sunt sclipitor de frumoşi în lumină 
Şi extrem de hidoşi pe interior 
Aceşti fluturi de nisip pe care-i ţin acum în mână 
Împunşi cu acele viselor lor. 

Îi privesc atent, cu drag, şi uşor
Le rup aripile fine, fărâmicioase, 
Şi ochii de o seninătate veşnică, pură 
Mă privesc cu dulce durere şi... mor. 

Îi las apoi jos, şi iau un chibrit 
Îl aprind şi-l apropii de cadavrele lor, 
Îl las să cadă, ca să transforme-n cenuşă 
Vise, durere, gânduri... şi dor.

Te văd ades în visurile mele
Şi mintea mea spre tine fuge uneori
Dar reuşesc să şterg rapid orice-amintire
Pentru că... De ce să-mi fie şi mai mult dor?

Ce hoaţă eşti tu, iubire
Dai tot, ca mai apoi să iei şi ce n-ai dat
Şi-l faci pe om să creadă-n veşnicia
Simţămintelor ce i le-ai provocat.

Şi timpu-mi este-acum complice
Şi mă învaţă ca să şterg din minte tot
Ce-mi poate într-o zi întoarce capul
Spre munţii din trecut, şi să mă-npiedice să-ntreb: "Mai pot?"

Ce reci și duri suntem, 
Oameni de ceramică... 
Strigăm și protestăm 
Si-n ziua de duminică... 
Trăim, dar nu știu pentru ce și cum, 
Gândim, și nu știu dacă are sens să spun 
Ce jalnici am ajuns, 
Ce goi și reci, 
Ce plini de gheață... 
Încât nu știm să tremurăm 
Căci nu mai avem viață... 
Iubirea.... hm, aproape un arheologism devine 
Si mă gândesc: 
Împrăștiați așa, prin lumea de coșmar 
Când sparge-se-vor aceste trupuri 
De ceramică, va curge sânge sau...? 
Hm... Nu prea cred... 
Va curge-n schimb doar praf și scrum. 

O aud sunând în geamul meu, 

O simt atâta de plăcut pe piele, 

Mă cheamă să încerc să dans' în ritmul său, 

Si să alunec printre picături și gândurile mele. 

E-atât de bine să îi simt îmbrățișarea 

Alcătuită din mii și mii de picături

Ce se jertfesc, zdrobindu-se de mine

Căzând, încet dar ritmic, spre pământ.

Si-atunci când mi-a pătruns prin haine pân' la piele 

M-am îndreptat încet spre casă mea din munți

Mi-am luat în mână cana cu ceaiul meu de fructe 

Si-am plâns încet, privind spre curcubeul gingaș dintre norii muți.