Albastrul cer

Natura care aș vrea să rămana veșnică vie

Port în mine ziua  cand mă plimbam

Cu tine natură,

Cu  vorbe dulci ne răsfățam

Ne intersectam des sub bătranul castan 

Soarele ne privea și ne zambea

Iar luna își varsă privirea spre noi

Soarele și luna se îmbrățișau amandoi

Formă de salut ca doi prieteni astrali

Ca niște aștri care des ne vizitau 

Și ne vegheau nopțile întunecate

Cu un cer pustiu acoperit cu lacrimi.

Lacrima vieții se topea ca un nor fără pereche

Lumina vie ne încălzea ca o scanteie de fericire

din inima ta.

La capatul pietrei funebre

Stă scris numele marilor poeți,scriitori

Cu litere ce mai respiră viață.

Voci părăsite în foamea cuvintelor

Scot cuvinte din glasul cărților

Ascult refrene din foșnetul frunzelor

Chipul anotimpului este un stup vesel de albine

Din buze de miere

Crește zambetul

Lacrimi de viespi,inimi de vipere

Curg pe trupul anotimpului

Strivesc sufletul naturii

Cu lacrimi de piatră

Frunzele plang în suspin,

par moarte, dar trăiesc

în delirul lor, ucise de vant

Suflete colorate cu sange de scorpion

Cuosc frica pădurii

Explorez teama ierbii

Răman cu spaima pe o creangă vie

ce respiră aer și pămant.

Toamna,ți-am oferit din palmele mele,

muncite cu trudă,

prinse sub soarele palid și galben de octombrie.

Frunze arămii mi-au căzut peste pleoape.

După seceta verii, curs-a mustul proaspăt de toamnă

direct în cupelle regale.

Din frunzele toamnei ți-am făcut o cărare,

să știi că toamna va trece pe acolo,

și își va lua rămas bun de la natură.

Iarna în așteptare,va veni să șteargă,

frunzele toamnei de culorile ei,

le va acoperi cu un strat alb de zăpadă

rece,umbros și fără viață.

Frunze adormite pe iarbă

Și pe ele calc cu mare prudență

Să nu le strivesc,să stred urmele toamnei

Și crunta iarnă ce va să vină

Să le strivească ea sub zăpada nemiloasă

Și din frunze ți-am împletit o coroană

Pentru tine,Regina Toamnei

Te-am încununat regina naturii.

Frunzele în tăcere iși plang lacrimile

Ascunse în formă de rouă

Iși duc dorul ascuns în seva lor.

Luna se preface într-o minge de foc

Cand luna se împacă cu încălzirea globală

Luna se preface într-o minge de gheață

Întreaga galaxie devine glaciară

Cand în galaxie începe să plouă

Sahara devine oază de verdeață.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melancholy

What shouting, what groaning in autumn ...

And how wildly the forest hums -

A horn resounds in the hollows,

And a sadder lament begins.

- Listen carefully now, my darling,

Don't be alarmed and don't weep -

Listen and hear how the hard earth

Is calling to us, from deep.

-orașul de ruina-

Pe patul de frunze doar praful se adună,

Si aleea de pietre i verde de rod,

Un tainic cocor o veste rasunǎ,

Nici urma de om nu i in glod.

Orasul scufundă dorinte uitate,

Casute cu reci amintiri,

Destine pe veci sunt legate,

In locul demult,cu iubiri.

In jur numai zdrente aruncate,

Nădejdi murdare n nevoi,

Trăirile sunt iarasi spălate

Intr un cerc vicios de valori.

Rugina preia armistitiu,

Cand norii de poznă sunt grei,

Si dorul de casă se frange,

In bezna asediatǎ n polei.

Doar un Felinar mai arde,

Pe drumul din inima lor,

Caci umbra se pierde in noapte

Curmând sperante ce mor.

Din stâncă,cetatea, sălbatic declină,

Si podul de lemn sa cadă nu vrea,

Padurea din poza culoarea alinǎ

Cand lumea incet disparea.

Pe o fereastra spartă de ură meschină,

Se vede o statuie patată in timp,

A unuia care juraminte suprimă,

Celor ce credeau intr un domn ratacit.

In raul de langă o moara stricată,

Curg vorbe cernute etern in neant,

Si valea de aur cu spini e placată,

Cand patosul vietii se uită galant.

O ceată se lasă pe ntregul tinut,

Căci lupta cu timpu i pierdută,

Soldatul amintirilor vesnic cazut,

In urma lăsând,Oarsul de ruina.

Din inima muntelui cazi, albă și vie,

Ca un văl lăsat din cer pe stâncă grea,

Nu ești doar apă — ești glas și curăție,

O rugă spusă lumii, fără a cere ceva.

Curgi neîncetat, speli piatra și tăcerea,

Porți doruri vechi și pași de om oprit,

În vuietul tău se-adună liniștirea,

Și muntele rămâne mai sfințit.

Vălul Miresei, cădere de lumină,

Putere blândă, adevăr curat,

La tine sufletul se pleacă singur,

Și pleacă mai ușor, mai împăcat.

poetului persan Hafez

versuri-scântei din nestinsul foc

al iubirii de oameni,

se revarsă pe maluri.

singur, în întuneric,

poetul Hafez

luminează cu ființa sa,

adâncul fântinilor.

“cuvintele-s miere și foc,

îmbrățișează lumea

ca vița zidul vechi -

din tăcerea amară,

o strălucire

nu arde,

ci cheamă.”

Crivățul sufla-n obraz,

Tropăia ca un viteaz,

Împroșca din cer zăpadă,

Netezea polei pe stradă.

Țurțuri picura pe ramuri,

Picta flori pe geamuri,

Patina pe sloi de gheață,

Rătăcind prin ceață.

Prin troiene șerpuia,

Pe sub streașină vuia,

Se strecura prin balamale,

Spumegănd în jur rafale.

Noi ne chircim de la frigură,

Clănțănind din trăsătură,

Sub pătură ne pitulăm ,

La caniculă visăm..

Privesc toamna despletită cum pleacă printre nori
Eșarfa ei se-ndepărtează de mine și de flori.

În jur i-un stol de fulgi, ștrengarii deja dansează
Sunt paji veniți din iarna ce-ncet, încet se-așează.

Am  s-o aștept cu vechiul șal de gânduri încălzit
Ca pe un oaspete din depărtări bine venit.

La ceas târziu, noaptea îmbracă recele mantou
Iar un poet așează, pe albă foaie, un stilou…