Transmutare

Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,

O esență ce mă leagă, mă ține de greu.

Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,

Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.

Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,

Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.

În fiecare clipă, în fiecare drum,

Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.

Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,

Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.

Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,

Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.

Timpul trece ca o boare,

Ca un vis fără hotar,

Șterge urme, lasă soare,

Leagă doruri în altar.

Curge-n orele tăcute,

Sculptează-n noi ce n-am știut,

Frunze cad, izvoare ascultă

Pașii celor ce-au trecut.

L-aș prinde-n palme să rămână,

Dar fuge-n vânt, fuge în zori,

Ne dă aripi, ne îndrumă,

Ne topește ca pe nori.

Timpul vine, timpul pleacă,

Numai clipa e a ta,

Fă din ea o stea ce veșnic

Într-un suflet va dura.

Am pus timpul în ceasuri, cu mintea grăbită,

Să spună când viața e plină sau rănită.

Dar timpul nu trăiește, el doar ne privește,

În tăcerea lui rece pe toți ne oglindește.

Noi i-am dat nume: trecut și viitor,

Ca să nu rătăcim într-un singur izvor.

Am tăiat infinitul în clipe puține,

Crezând că prin ele ne ținem de sine.

Dar când ne iubim, timpul cade din noi,

Se strânge în taină în umerii doi.

Și când suferim, se întinde amar,

Ca drumul pustiu către ultimul far.

Poate că timpul e doar un ecou călător,

Ce trece prin lume ușor trecător.

Un val fără țărmuri, născut să dispară,

Iar noi îl urmăm într-o veșnică seară.

Ești vulcanul ce pulsează în adânc,

un mormânt de stele ce vrea să ardă,

cioburi de lumină, sparte în timp,

ce țes o lume nouă, nevăzută.

Ești tornada ce știe că nimic nu rămâne,

că zidurile sunt doar umbre efemere,

rănile plouă cu foc și veșnicie,

desfac noduri din țesătura uitării.

Umbrele trecutului sunt pietre de râu,

lustruite de ape ce nu încetează,

iar tu ești fierarul ce-și modelează clipa,

făcând din durere scânteie și foc viu.

Nu te teme să fii ruptă, să fii spartă,

căci în crăpături se ascund izvoare,

furtuna ta spală praful vechilor credințe

și lasă să crească pădurea adevărului.

Durerea ta e limbajul tăcerii,

un cântec de piatră, de vânt și răbdare.

Tu îl înveți, îl porți și-l eliberezi

până devine ecoul libertății tale.

În noi arde un foc fără fum,

aprins din dor și neputință,

care nu mistuie trupul,

ci schimbă tăcerea în sens.

Intrăm în viață ca materie crudă,

cu margini reci și fragile,

iar timpul ne bate încet

până ne învață forma luminii.

Adevărul curge prin venele sufletului,

ca metal topit,

ars din minciună și frică,

curățat de zgură.

Nu căutăm aur sub pământ,

ci în pașii pe care îi lăsăm,

în inimile pe care le atingem,

în binele care rămâne.

Când focul se va stinge,

nu vom fi cenușă,

ci căldură vie în memorie,

dovadă că ne-am schimbat.

În brațele tale m-am regăsit,

Ca marea ce-și află limanul dorit.

Privirea ta blândă mă poartă departe,

Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.

Te caut în noapte, te chem în tăcere,

Ești focul ce arde în a mea durere.

Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,

Și dorul ce naște din vechi jurăminte.

O clipă cu tine e viață întreagă,

E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.

Iar inima mea, prizonieră, tresare

Când tu mă atingi și iubirea mă doare.

Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,

Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.

Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,

Două suflete arse de-o dragoste-n lume.

De-ar ști omul când să vină,

De-ar ști omul când să plece,

De-ar sti noaptea că-i lumină,

De-ar sti când e focul rece;

De-ar zbura stând în picioare,

De-ar privi împărătește,

De-ar tăcea în gura mare,

De-ar iubi tot ce-l urăște;

De-ar zâmbi la tot necazul,

De-ar fi plânsul lui un râset,

De-ar întoarce-n-veci obrazul,

De-ar trăi doar pentru suflet;

De-ar lăsa ce-i rău în urmă,

De-ar gândi cu bunătate:

Ar rămâne vie umbră,

Și-ar fi veșnic peste toate.

Suflete urlă după recuperare,

Oameni după salvare

La un apogeu de ură și dispreț

Lumea s-afundă într-un iad măreț.

Vechile moravuri, bine judecate,

Acum sunt uitate,

Distruse și scuipate.

Busturile de piatră,

Ce conduceau odată,

O amintire cu sânge pătată.

Oamenii s-au trezit,

Revoltați după reformă și schimbare,

Radicalizați de ură și teroare.

Lumea fără un conducător veritabil,

S-afundă într-un carnaj inexpugnabil.

Ochi pentru ochi,

Dinte pentru dinte,

Omenirea s-aruncă într-o mare de morminte.

Societatea construită de mii de ani,

Divizată și cucerită de către dușmani.

Dar cine e dușman?

Când lumea a luat foc,

Când săracii nu mai au ce mânca,

Și-i vor mânca pe cei cu mai mult noroc.

Specia, cândva dezvoltată,

Se-ntoarce la legea ei deprimată.

Dar cine poate judeca?

Când ura îți dirijează mintea.

Din cauza lacrimilor,

Al sângelui vărsat

Din dorința de tăcere,

De a ascunde ce simțim cu adevărat.

Încătușați între pereți aspri și reci,

Ai falsității de vecii întregi.

Oamenii se ucid pentru a păstra ideea superiorității,

Totul în numele ”libertății”.

Azi mă întreb... ce a rămas din noi

Din tot ce ieri a fost să fie

Un vis, o faptă, o dorință?

Sau gânduri purtate în neființă?

În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"

Să scriu povestea fără sfârșit 

Căutând răspunsuri iară și iară 

Și tot ce a rămas în final netrăit...

Tot ce-a rămas?.... e poezia 

Unde azi se scaldă amintirea,  

Mâine iubirea își caută menirea

Si durerea își așteaptă mântuirea.

Tot ce-a rămas?....să pot iubi

Cât pot și vreau și clar pe cine

E tot ce am, ce pot să dau,

Chiar de la schimb n-o face nimeni.

Zeci de mii de povestiri

Prin a veacurilor curs,

Au slăvit în amintiri

Vremurile ce au apus.

Dar din înțelepte fapte,

Omul nu a înțeles nimic.

Gândind doar la fructe coapte,

Păzind frica de epidemic.

Cu câte o aură a îngroșat

Straturile în spirit ale ființei,

Astfel că cel nou, înduioșat

Lasă loc doar umilinței.

Nu se poate spune oare

Că un rău e și mai rău?

Și că generații viitoare

Se vor feri de ferăstrău?

Dorind să uite de trecut

Fără să aibă un deznodământ,

Și nici ce-i bine de recunoscut

Iubirea de țară, ca drept simțământ.

Nu ai scop, nu ai nimic,

Trece azi, mâine un pic.

Te trezești și-ncepi să-nveți

Să gândești, să meditezi:

La ce-a fost și va mai fi,

La durerea inimii.

N-ai putere ca să uiți,

Gol și singur printre munți,

De durere și de chin,

Bei amarul tău cu vin.

N-asculta ce-ți cânta moartea,

Prefăcută cu dreptatea,

Cea haina și ursuză

Imperfectă și confuză.

Poate-aduce alinare,

Poate este doar schimbare;

Cine știe ce-ți rezervă

Și-n Loc Sfânt ți se relevă..

Și când toate au să treacă,

Parc-ai mai trăii oleacă..

N-ai murit, dar mort ai fost;

Timpul tău fără de rost

A-nceput să aibă sens,

Să respiri cât mai intens

Și din cea mai mică clipă

Vezi cum Raiul se ridică.

Nu ai timp de plâns de jale,

Fierbe sângele in cale;

Ți-ai pus gaj intreaga viață,

Pentr-o clipă de speranță,

Pentru clipa cea din urmă,

Când fiorii-ți fac cunună.

din bucăți de omăt

cu brațele noastre bătrâne

copiii din noi făcând oameni

iepurele le ronțăie nasurile

stând cu frica în sân de umbrele iernii,

ursul sforăie hibernal

păcălind vulpea că vinul e acru,

noi îl bem și e dulce

în sângele moștenit

izbind în jumătățile de inimă

ale lui Adam și Eva

zăpada e cât casa

zguduind temelii de gândire

copiii din noi râd

făcând mușuroaie în nea pân* la cer

cu ideile noastre bătrâne

despre alb

sădim despre moarte teoreme nedemonstrate

floarea axiomei că va veni își deschide corola

în matematici dumnezeiești

noi se divide la toate umbrele

purcese din doi