Sensul

Anostă închipuire despre nemurire

Funest,emfatic,secat gând

Pătrunzătoare pedeapsa de degradare

A sufletului părăgănit.

Extazul,desfătare pământească

Ilogic,perspicace și efemer

Când sufletul e călător

Din ființă în neființă

Treptat ne pierdem în timp

Conștientizăm că itinerariul este veșnic

Posomorât,ambiguu și nemulțumiti

Ajungem să cerșim un moment

Ce cadru incomparabil,viața

Un dar,un dar greu de înțeles

De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?

Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?

Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,

Să urle fără limite, cu imensă putere,

Să scoată strigăte care să cutremure lumea.

Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,

Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,

Animalele să fugă speriate până la epuizare,

Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,

Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,

Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,

Luna, dansul morţii cu putere să cânte,

Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,

Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,

Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,

Uitarea definitivă să devină cât mai densă,

Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

Pe cărarea noastră azi,

Trec pași din alte vremuri,

Ce ridică praful misterului din brazi,

Și a ciripitului de păsări de pe ramuri.

Pasi noi în prietenia timpului,

Reflecții de gând, de zbor și de iubire,

Sunt strecurate azi în adierea vântului,

Dând aripi și putere de visare.

La fel, clipa vie se desprinde

Din lumina artificiilor nocturne,

Plutește spre umbra noastră, o cuprinde,

Concretul timpului să curme.

Într-un trecut ca într-o casă milenară,

Pășind prin camere, cu grijă eu privesc,

Atent la exponate, și gândesc,

Ce minunată imagine, ce clară!

Stau vechi icoane pe pereți

Alături de podoabe în lumină gravă

Precum apa de gheață timpul separă vieți

Clipocind înțelesuri în prezența-mi firavă.

Astfel, privind fragmente de eternități,

Văd măreția ce mă înconjoară:

Înzăpezite vârfuri către munți,

O rază strălucitoare și o apă pură.

Cu fiecare clipă azi impletim eternul

Un labirint de căi ce au comun doar drumul,

Regăsindu-i pe cei ce azi nu mai sunt

Renăscând clipele ce dorm adânc, sub pământ.

Urmăm eternitatea care cu noi se prelungește

Deslușim vechi căi ce labirintul întregește

Reînviem o lume ce făgaș și-a căutat

Și în căutările noastre a sperat.

În același fel, noi am găsit-o pe aceeași cale,

Dorind să legăm iubiri atemporale,

Înscrise în zări, în puritatea muntelui,

A ploii, a gheții și a luminii soarelui.

Și ei la vremea lor, aceleași vârfuri căutau

Poate în alt context al timpului ce-a fost,

Comori de inspirație, prin gânduri ei clădeau

O bucurie, o casă sau un rost.

Ca dizolvând prezentul în elementele sublime

Să ne întâlnim acum cu cei ce nu mai sunt.

Iubind ce a fost sau este, cântând ceea ce vine

Ca să pășim neîncetat pe un nou drum în labirint.

Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!

Căzut din cer,

Stăpân pe tot ce-i viu,

Îngerul cu aripi arse ,

Cu  dorințe aprinse,

Trăiește-ntre două lumi,

Pierdut și pustiu,

Cu inima rănita.

Prin nopți exclusiviste,

Își poartă măști de aur,

Stăpân pe lumea-ntreagă,

Dar captiv în iad,

Traume adânci îl bântuie,

În al dorinței laur.

Ziua își joacă rolul,

Noaptea plânge-n abis,

Prins între lumină și intuneric,

Umbrele  îl ademenesc,

Dorința schimbării ,

Frământă mintea haină,

Sperând că-ntr-un târziu,

Va regăsi cerul mareț.

Puterea îl îmbată,

Sufletul e-n gheare,

Îngerul zdrobit,

Drumul său rătăcitor,

Vrea să scape de povară,

De dorințe arzătoare,

Să-și găsească pacea,

În  cerul salvator.

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!

În țara caracterelor nedemne,
Țara ciocoilor îmbogățiți pe șest,
Țara escrocilor aleși prin vot,
Aleșii ce vând trenuri lungi cu lemne
Și au pentru români un rol funest,
Și-au pus în cap să vândă tot!
...
Șiruri nesfârșite de vagoane
Îndopate cu cadavre de copaci,
Ies din țara înglodată-n ghinioane
Încăpută sub cizme de rapaci!
...
Într-o veselie pădurile se taie
Nimeni nu oprește-n țară jaful,
Nu oprește barbarele convoaie
Iar de România se alege praful!

Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
 
 
 
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4

Atâția oameni ca noi,
Atâția oameni normali,
Sunt ținuți sub papuc de ciocoi,
Ce cred că ar fi speciali!
...
Dar ei sunt la suflete goi,
Între ei din vreme-nțeleși
Ca odată ce fi-vor aleși
Să ne umple pe toți de nevoi!
...
Ei nu-mpart sărăcia cu noi,
Ciocoii la suflete goi!
Atâția oameni normali,
Români, generoși, solidari
Sunt cu ciocoii-n război!