Lirismul absolut
Vreau să izbucnesc într-o explozie cu tot ce am în mine,
Cu toată energia să curg, să mă descompun,
Distrugerea mea să fie artă, inspiraţii, suspine,
Şi toate trăirile avute într-o singură vorbă să le adun.
Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine,
Moartea mea să fie triumful meu …
Până dincolo de margini să zbor îmi vine,
Şi să realizez distrugerea propriului “eu”.
Nasc în nebunia mea un apocaliptic vis,
Cu toate viziunile de sfârşit ca în crepuscule,
Prin el minciuna triumfă iar adevăru-i învins,
Iar trupul mi-e devorat de vietăţi minuscule.
M-am închis într-o noapte de veci,
Am trecut dincolo de sentiment şi poezie,
Toate căldurile trupului îmi sunt reci,
Iar tot ce e logic, pare o mare inepţie.
În această închidere nimic nu mă interesează,
În afară de chinurile şi voluptăţile nebuniei,
Aici chiar şi nimicul clocoteşte şi distrează,
E un tărâm paroxist al haosului şi poeziei.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 1 октября 2023
Views: 471
Poems in the same category
Mai departe
Voi trece singur mai departe,
Cum neștiut o fac mereu,
Prăpastia ascunsă-n noapte,
Tăiat-adânc în pieptul meu.
Tăcând cu ochii în pământ,
Asemeni unui prizonier,
Legat de glie și cuvânt,
Cu umbre cenușii de fier.
Voi arde podurile iar,
Cu lacrimi să mă spăl pe mâini,
Vărsând amestecat prin jar,
Otravă neagră în fântâni.
Vei crede poate că-s pierdut,
Cum rătăcesc așa pustiu,
Prin lume surd, orbit și mut,
Pe căi pe care nu le știu.
Vei spune altora că ieri,
Pe când zburai prin visul tău,
Ne-am întâlnit între căderi,
Că eram trist pășind în hāu.
Nici nu vei bănui măcar,
Ce foc nebun în mine urlă,
Și nici cum timpul în zadar,
Rămâne tot mai mult în urmă.
Ce răni ascunse încă dor,
Curgând șuvoi, nevindecate,
Sau câte clipe goale mor,
În reci priviri întunecate.
Căscate surd în pieptul meu,
Prăpăstii cu miros de noapte,
Cum neștiut o fac mereu,
Purtate dincolo de moarte.
Degeaba
Degeaba-ți dai pielea cu litri de parfum
Când ai în interior kile de jeg ce scot fum
Și degeaba te machiezi zilnic s-arăți bine
Vei arăta speriat și gol când moartea vine
Degeaba-ți iei haine de cele mai scumpe firme
Când nu știi că valorezi mai mult ca ale lui Dante rime
Și poți să-ți cumperi cea mai bună locuință
Dacă nu te simți acasă în propria ființă
Și poți vorbi o viață-ntreagă fără rost
La final ce n-ai zis important are un cost
Poți minți manipulând crezând că scapi
Adevărul îți va spune: "groapa tu ți-o sapi"
Și degeaba te rogi dacă nu știi cu cine vorbești
Ajutorul va veni dar nu așa cum îți dorești
Și poți să te cerți cu universul pentru suferință
Neștiind că el ți-a dat voință pentru acea dorință
Și degeaba te gândești la bani în viitor
Că toți milionarii au bani și în final mor
Poți să te gândești la ce bijuterii-s mai scumpe
Sufletu-i un diamant unic și-i foarte-aproape
Și degeaba te gândești la ce vei face mâine
Dacă nu te gândești la ce înseamnă sine
Și te poți gândi la tot ce vrei în viață
Degeaba dacă nu te poți privi în față
Și degeaba simți că trăiești prin g-uri și linii
Dacă folosindu-le nu te întrebi de unde vii
Și poți să simți că starea asta-i infinită
Atunci când mori realizezi c-a fost doar o clipită
Și poți să simți adevărata viață când mori
Dacă în viață ai știut cum să te omori
Și poți să simți cum mori în timp ce trăiești
Și nu-n sensul rău, ci-n cel mai bun, de voiești
Și pot să stau să-ți spun ce nu e degeaba
Tre să știi s-auzi ca s-asculți care e vorba
Și-ți pot vorbi de ce contează: de-nțelepciune
Degeaba de nu-nțelegi ce vorbele nu pot spune
E vina mea
De cand mă ştiu, am aşteptat răspuns,
Neînțeles, îngreunat şi fără rost,
La întrebări, pe care niciodată nu le-am pus,
Pierdut în locuri unde am mai fost.
Şi-am auzit în mine, zornăit de lanțuri, grele,
Şoptind înşelator sub slove, printre pagini,
Mi-aş fi dorit cumva să mă ascund de ele,
Prin sârmele ghimpate ce-nfloreau pe margini.
Nătângi, stăpânii se grăbeau să-mi amintească,
Prin şfichiuiri de bici, fiindu-le povața,
Supunerea şi legea, zisă părintească,
Amenințări prosteşti, cu moartea şi cu viața.
E vina mea şi-a altora, aşa ca mine,
Că prea adânc şi ruşinos de umbre ne-am temut,
Atâtea vorbe goale, am lăsat să ne dezbine,
E vina lor şi-a mea copile, c-am tăcut.
Calea prin Labirint
Viața e un greu Labirint
Iar printre nenumărate fundături
Căutăm neâncetat ieșiri
Prin probleme pășim lent.
Viața oamenilor aparent diferită
Dar e același Labirint de alegeri
Care defapt nu te duc nicăieri...
Capcană deasupra simturilor, e spirituală.
E o iluzie că ești liber
Doar pare că înaintezi
Dacă o clipă te-ai gândi sincer
Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.
Când ne comparăm viața cu alții
Riscăm să devenim pierduți
În Labirintul dezamăgirii
Cădem victimele Întristării.
Dar rămâne întrebarea
Cum ai putea să-ți găsesti calea?
Prin Labirintul amețitor
Când ești la capătul puterilor.
Urmările Labirintului sunt moartea spirituală
Dar căutarea ta tot continuă
Nimic parcă nu te satură
Te roade foamea imaterială.
Adevărul este cheia Labirintului
Broasca-i dragostea față de alții
Și toate Labirintele se vor prăbuși
Liber vezi lumea cu alți ochi.
Nimic
Din nimic am venit și-n nimic m-oi întoarce,
Nimicurile mă omoară și nimic nu pot face.
Nimic de la viață n-am cerut niciodată
Și nimic n-am putut să-i ofer de durată...
Nimic n-am făcut să merit a mă naște,
Cu nimic n-am greșit să fiu lăsat să mor...
Sunt un biet ce din tot nimic nu cunoaște
De nimic nu mi-e teamă, de nimic nu mi-e dor!
(A.C. - Iași)
Loteria sortii
Când egoul îți bate’n țeavă și mândria te cuprinde,
Cască bine ochi, urechi și ia aminte:
Nu ai ales din cin’ te tragi, n-ai ales nici un părinte,
Nici țara, oraș sau sat nu ai ales.
Ce educație ai avut și la ce școli ai mers,
Nimic nu ai ales, ți-au fost alese dinainte.
Dumnezei la care te închini, îmbrăcăminte,
Limba ce o vorbești, însemnătate la cuvinte,
Ți-au fost impunse și au ajuns să te reprezinte.
Nu ai ales, ești doar un alt eveniment în univers –
Talent, rasă sau cum funcționează propria minte,
Pace sau război, prosperitate sau morminte.
Nu-i nici merit, nici vină, nici lucruri sfinte,
E loteria sorții ce fel de om ești sau nu;
Nici propriile acțiuni nu-s ce numești „tu.”
Other poems by the author
Lumea ta…
Lumea ta eu n-o mai știu
Părul tău cel auriu,
Zâmbetul de primăvară,
Pasul tău cu urma rară.
Lumea ta eu n-o mai văd,
Totu-n juru-mi e prăpăd,
Plânge-o lacrimă sub pleope,
Că tristețea-mi stă aproape.
Lumea ta n-o mai visez,
Sunt o fructă fără miez,
Trist copac fără de floare,
Fără frunze, fără soare.
Lumea ta mi-e rătăcire,
Labirint fără ieșire,
E un șuierat de vânt,
Care sapă un mormânt.
Lumea ta străină-mi este,
Nu mai este acea poveste,
Cu un mire și-o mireasă,
Ce-și doreau copii și casă.
Lumea ta eu n-o mai știu,
Tot în juru-ţi e pustiu,
Lumea ta eu n-o mai văd,
Tot în juru-mi e prăpăd...
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Când...
Când mâna caldă ca o vară,
Prin părul răsfirat petreci,
Tu te gândești cum e afară,
Eu mă gândesc pe unde treci.
Când trupul la fereastră-ți șade,
Privind pierdută-n spre livezi,
Tu te gândești la pomi și roade,
Eu mă gândesc c-ai să mă vezi.
Când noaptea tragi perdeaua deasă,
Iar umbra-ți prinde strălucire,
Tu te gândești să fii mireasă,
Eu mă gândesc să îți fiu mire.
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.
Noi suntem toți de la țară
Noi suntem toți de la țară,
Cu fața curată,
Cu vorba mai rară,
Cu treapta mai 'naltă la scară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu somnul pe frunze afară,
Cu gândul ce-ntruna ne zboară,
Spre zori și apoi înspre seară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu mână vânjoasă de fiară,
Cu spatele drept care cară,
Orice povară...
Noi suntem toți de la țară,
Țăranul ce câmpul își ară,
Copilul cu vita de sfoară,
Roada ce șade-n cămară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu viața și dulce, și-amară,
Cu ruga către Fecioară,
În fiece seară.
Vă spun pentru ultima oară,
Nu suntem o pradă ușoară,
Iar neamul nicicând n-o să piară,
Căci suntem toți de la țară.
Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...