Pleacă

Ține-mă strâns în brațe

Si nu-mi da drumul

Orce ar fi.

Căci fără tine sunt pierdută

Și sufletul meu va muri.

Iubește-mă cu o iubire pură

Așa cum și eu te iubesc

Știind că o să-ți fiu aproape

Și nu o să te părăsesc.

Dă-mi inima ta 

Să am grijă de ea

Promit că niciodată

Nu o voi strica

Indiferent de ce s-ar întâmpla.

Îți aduci aminte oare

Cum soarele răsare,

Sau cum păsările cântă

Apropiindu-se de lună. 

Sau cum apa curge lin,

Până apăruse vântul

Ce cu un vuiet alăturându-se,

Încet, încet

Numai că lipsește,

A ta alinare,

A dispărut în neant

A ta iubire oare? 

Ma îngrijorez mereu

Neștiind ce să mai fac

Știind că nimic

Nu îți este pe plac 

Plimbările noastre 

Sau rărit și ele

Acum te văd doar prin telenovele

Te regăsesc în tot

Și nu vreau să te pierd

Vreau să vii înapoi,

Și să te văd iar.

Iubindune la fel

Cu o iubire pură

Neschimbând nimic

În a ta natură. 

Stai liniștit 

Suflet pur,

Și nu te mai îngrijora,

Lângă tine stă iubirea ta.

Dăruiește-mi inima

Știind că o s-o păstrez,

Și nicidecum nu o s-o mai pierzi,

Vei trăii în veci în inima mea

Pentru că pe tine nu te voi uita

Voi fi parte mereu 

Din inima ta

E un lanț gros 

Ce nu se va dezlega,

Iubirea noastră este pură

La fel ca sufletul tău

Un lac lin de apă,

Unde luna reflectă printre nori.

sper să-ți aduci aminte chipul meu
la fiecare apus
când vezi cerul portocaliu
sau frunzele de toamnă,
să-ți aduci aminte de părul meu roșcat
cum te jucai cu el și ușor mă mângâiai pe cap
și o lacrimă rece să-ți ajungă în colțul gurii
care zâmbește la amintirea ochilor mei verzi

când vezi focul roșu
să-l simți fierbinte cum se simțea și dragostea mea
și când vezi pietre ciudate
să-ți aduci aminte de pistruii mei

sper să simți oasele feței mele
de fiecare dată când o atingi,
iar apoi să închizi ochii
să oftezi ușor că nu sunt eu.
când o să o săruți,
să înghiți în sec că nu sunt buzele mele

și când te mai duci la meci
poate îți amintești și bucuria de pe fața mea
de când m-ai dus prima oară

poate atunci ți-ai dori să fiu și eu,

iar lângă tine

Nici nu mai pot, când tu exiști!

Nici nu mai vreau, când nu mă vrei!

Tu, limpede între intruși 

Eu, putregai între atei.

Deschid o poză din trecut,

bocesc, ca un copil boem

și  mor, strădaniei avut

sub pâcla, unui alt poem.

Amorf, trudesc ca orșicare…

Eu, care ieri mă bizuiam celest,

mă simt, mai putregai din fire

și mai trecut,

                          rămân, un rest...

De ce îmi este așa de dureros pe suflet?

Că plâng cu lacrimi de sânge,

Am săpat cuiva groapa,

și singură în ea am căzut,

Sunt prea rea și am meritat 

Durerea să o simt,

Lacrimile să-mi curgă un râu,

Mă cert, mă sfădesc,

Și caut eu veșnic ceva,

Și din cauza caracterului meu, 

Sufăr și eu și ceilanți

Mă doare-n suflet, 

Din cauza cuvintelor spuse 

Nu la timpul lor.

Mă blestem singură pe mine,

Că trăiesc, și respir

Mai bine e poate să mor,

Să fiu în rai,

Să-mi văd ziua înmormântării,

Și sicriul meu ,unde

mâinele îmi stau una peste alta,

Buzele rosii,și reci,

Iar eu într-o rochie îmbrăcată.

Și în liniște să mor,

Nimeni să nu mai  știe.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 30.10.2024

Iubirea doare tare și eu simt că nu mai pot 

Iubirea doare tare de asta am ales să-i pun stop 

Tot ce-am îndurat am îndurat degeaba, sa dovedit că n-avea rost 

Ce sens are să tragi tare dacă tragi fără ca măcar să ai un scop

Nu poți să iubești pe deplin dacă ai sufletul pe jumătate mort 

Fără ea te simți al nimănui, singur și incomplet 

Așa te-ai simțit mereu, în viața ta n-a fost nimic perfect 

Ți-ai pus speranța în ea pentru că o vedeai fără nici un defect 

N-aveai de unde să ști că asta îți va aduce cel mai mare regret 

N-aveai cum să ști c-ai s-ajungi să plângi seară de seară 

Nu credeai că iubirea asta blestemată te va lăsa cu inima goală 

Nu credeai că sentimentele tale față de ea pot să fie o greșeală 

Nu știai că vorbele dulci pot să-ți facă viața amară

Nu-mi mai cere să-ți spun tot ce simt

Dacă atunci când îți spun crezi că mint  

Acum ști destul de bine că nu m-ai simt nimic

Mai bine mă opresc n-are sens să mă complic 

Nare sens să ud o floare ce de mult s-a ofilit

Eram dispus să-ți ofer tot și să rămân cu nimic 

Mă bucur c-am deschis ochi și m-am oprit 

De ce să-ți ofer tot când tu n-ai nimic de oferit

Îmi doresc de la viață tot ce lângă tine nu găsesc 

Așa că nare sens să mă întrebi de ce mă opresc 

Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,  

Întâlnit-am o zână etereală,  

Cu aripi luminoase, ochi de vară,  

Când am privit-o, inima-mi fusese clară.

Ea strălucea sub clar de lună,  

Un vis efemer, născut din eter,  

M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,  

Că iubirea noastră-i un vis stingher.

Glasul ei era ca adierea vântului,  

Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,  

Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,  

Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.

Ea plutea deasupra valurilor departe,  

Un spectru de dor, de neatins,  

Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,  

Și-n inimă, simțeam un foc aprins.

Am strigat către cerul întunecat,  

Dar ea, încet, se stinse-n zori,  

Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,  

Rămase singur, purtând amintiri.

Așa rămân, între vis și realitate,  

Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,  

Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,  

Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.