Foc viu

Uneori vorbesc cu palida lună,

Care prin lucirile ei distante îmi povestește de al ei soare

Și de căldura ce o simte încă înăuntrul ei.

În schimb, eu ii vorbesc de umbra esenței tale, 

Care îmi ține caldă amintirea încă vividă a ceea ce a fost cândva.

În noaptea rece vrei să mă adormi,

La fel cum doarme luna printre nori.

M-arunci, cobor. Mă trec fiori.

Stropesc, dar ochii mi-s chiori.

Ce rol jucăm? Suntem actori.

Tragem de sfori, proprii autori.

Într-un câmp de maci roșii, arzători,

Doi scriitori, dar nu compozitori?

Inferiori. Croncănit de ciori,

O simfonie aleasă ce provoacă tumori.

Tot stai și măsori factori sonori, ori...

Om fi negustori înșelători?

Infractori amatori?

Martori judecători?

Guvernatori datori?

Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?

N-avem valori, uneori culori 

Gandaci dăunători, ne vedem creatori,

Alteori nemuritori iubitori.

Dar tu mă adori și-mi zici:

Zbori, te evapori, și mori.

Când luna-nchide pleoapa

Suferinței arzătoare... 

În seri de vară, cand soarele moare,

Mi-e săpată groapa.

Cimitir de stele, un sicriu

Așteaptă, s-arunci o pată.

Culoarea să ia drept pradă

Nemărginitul gri pustiu. 

Sunt incă viu în el. 

Aștept ochiul să mi-l deschizi, 

Privirea să mi-o aprinzi.

Să nu te sfiești de fel. 

Intră-n gând, străbate... pe mine

Și lasă-mă, printre rândurile tale

Să mă pierd ca într-o vale,

Unde tot ce-i rău, acum e bine. 

Fii vântul ce frunzele-mi adie, 

Stârnește focul cel dintâi. 

Cuprinde al meu căpătâi,

Și dă-mi sărutări. O mie. 

Să ne-nălțăm în amurg. 

Două flori spre stele, 

Uitând de suspinele grele

Ale ceasurilor care curg. 

Ori doi aștrii-n cer, 

Ce se ating cu a lor lumină. 

Nu-i păcat, si nu-i nici vină

Sa fim eterni... Atât, eu sper.

Ne scufundăm cu tot cu podea.

Ne scurgem și ne contopim, în materie de suflet.

Atât de plin de viață și totodată mort, mă pierd în contradicția asta.

Două elemente antitetice formează un întreg, și în același timp, un nimic.

O pace interioară, iar condițiile ce nu se află în antiteză se contopesc și se risipesc.

Viața cu viața, moartea cu moartea, și rămânem noi.

În serile ce se scurg pe-ndelete,

Cu raze de lună ce vin să ne plece, 

Eu scriu pe foi de doruri de departe, 

Poezie ce-n suflet se naște din noapte.

Te chem în versuri ca pe-un cântec, 

Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec, 

Prin umbre de pădure și râuri adânci, 

Până la sfarşit, spre taina de atunci.

Iubirea ta, un vârf de lumină, 

În grădina cu flori ce suspină, 

În fiecare suflare, în fiecare rimă, 

Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.

Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea, 

Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,

Până când dragostea se adună-n poveste,

Peste mări si peste creste.

De ce ochiu-mi plange

Cand in suflet e pustiu?

De ce trupul mi se frange

Intr-un morman pamantiu?

De ce luna de pe cer

Noaptea nu-mi mai lumineaza?

De ce eternul temnicer

Inima nu mi-o elibereaza?

De ce vocea mea tremuratoare

E acum prizonier al tacerii?

De ce lumina protectoare

M-a lasat prada durerii?

Si de ce timpul imi trece,

Fara ca sa mai simt vantul?

De ce zac in noaptea rece

Fara ca sa aud cantul..

Fiintei mele, de ce oare?

Mândria este pretutindeni,

O lume plină de ignoranți;

Se cred și cei mai cetățeni,

Si primii vin ca aspiranți.

Mândria înghite suflete întregi,

Le macină, le-aruncă-n societate;

Mai toți se simt, se cred mari regi,

Sub false-idei numite democrate.

Mulți nu înțeleg că însăși România,

E încă sub jugul fenomenului Pitești;

Că răul si-a schimbat mânia,

L-a transformat în depravări prietenești.

Mândria-i, păcatul suprem,

Primordial, luciferic sub pământ;

O Doamne, iartă-mi România,

Al vieții nost-prim legământ. 

    Ţipătul acelui cocor 
    A strivit un colţ de nor 
    Şi-a-nălţat din hău de mări 
    Către-a lunii vagi cărări 
    Ecou ascuţit ce trece 
    Peste-amurgul dens şi rece... 
    
    Îmi răsună drept în minte 
    Ca pe-o rană-n cer: fierbinte 
    Vestind ziua-n primii zori 
    În zbor straniu de cocori 
    Ce se-nalţă-nspăimântaţi 
    Către aştrii luminaţi... 
    
    Iar fiorii reci mi-apasă 
    Sufletul străin de casă 
    Fiu rătăcitor ce-ajunge 
    Noaptea-n zor-de-zi s-alunge 
    Lăsând umbra-n urma sa 
    Zdrenţuită-n catifea... 
    
    Un cocor pe-un colţ de stea…

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează  odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.

Am auzit mai demult despre un bărbat,

Că este cu adevărat

Un boschetar, identificat.

Atunci m-am întrebat...

Ce l-a transformat?

Și răspunsul a apărut din abisat,

A rămas singur după orfelinat.

De curând, am întâlnit un băiețel,

Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.

Am făcut și un apel,

Să aflu de unde și-a luat model,

Și am găsit, într-un fel,

Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.

Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota

I-am spus: „Ce este în sinea ta?” 

Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”

Fiecare-i un univers, cu-al său destin,

Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !

Mă aflam la poalele tale munte
Privirea îmi era o căutare
Trecând hăul  tremurând pe punte
Mușcam stânca la prima încercare.

Covor de pietre alunecătoare ,
Jar fierbinte sub picioare de călcat,
Trăind crezul că îmi fac  cărare
Un munte, eu,aveam de escaladat.

Deasupra ploi și vânturile sunt reci,
Uneori un strop sângeriu de soare,
Îmi este frică de hăul ce pe veci
Muntele mi-a săpat la picioare .

Tu plin de bogății mi te-ai arătat
Nu aveam voie să mă  înfrupt din ele
Cu fiare sălbatice m-am luptat
Copacii m-au zgâriat cu alor nuiele.
Colosul la apus  era escaladat……