De mâine

Nu sunt eu cel care par acum.

De fapt, cine este?

Port zeci de măști doar ca să mă ascund de cunoscuți.

Nu sunt eu cel care scrie acum.

Cine o scrie?

Deținutul din mine caută evadare prin versuri adânci - cicatriciale.

Nu sunt eu cel care par tăcut și ușă de biserică.

Cine este?

Gălăgia din mine creează haosul exagerat care-mi obosește mintea și-mi provoacă violență de sine.

Nu sunt eu cel care par leneș.

Cine o fi?

Psihologul din mine muncește pentru echilibrul psihic.

Nu sunt eu cel care suferă de boala sentimentală - dragostea-i flacără sadică.

Cine o suferă?

Pacientul din mine își cară cancerul în spinare 

și habar n-are ce o să-l mai aștepte în continuare.

Nu sunt eu cel care par a nimănui, la exterior am zis multe, dar aparențele înșeală.

A cui sunt?

Existențele dovedite îmi sunt familie - îi accept pe fiecare fără nicio rușinare și ele mă " îngrijesc " cu asemenea povare.

Simt nevoia și am nevoie de tine.

Am nevoie de ochii tăi, pentru că iubesc arta.

De buzele tale am nevoie, pentru că ador gustul dulce.

M-aș pierde prin adâncul fiinţei tale, pentru că am nevoie.

Simt nevoia să-ţi aud glasul , pentru că îmi place vocea lină.

Să-ţi ating trupul simt nevoia, pentru că visez să mângâi ceva catifelat.

Ţi-aș săruta fruntea, să-ţi fac o promisiune, pentru că simt nevoia.

Măcelară de sentimente ești - nemiloasă tai cu cuțitul.

Îmi inunzi toată dragostea în ape tulburate care-s controlate de caracterul tău parșiv.

Îmi incendiezi toate emoțiile în flăcări acidate care-s bulversate de cuvintele tale false.

Violentă cu stările mele ești - cu al tău râs malefic dai cu bâta în ele. 

Mă bârfești pe la spate - oamenii se lasă pradă manipulărilor tale.

Târfă cu diplomă ai devenit - te culcai cu cine apucai, parcă timidă erai.

Profitoare însetată ai devenit - averea ți-au luat mințile, parcă chipzuită erai.

Cu scandal îți faci apariția când prezența mea îți încruntă dispoziția - din priviri mai omorî.

Mă bagi în probleme pe care le simt până în vene - ura din tine nu se poate abține.

Îmi bagi în gât oameni cu care să mă înfrunt - până mă obosești nu te oprești.

Îmi dovedești că o scorpie n-are valoare în fața unui om demn de respect.

Adeverești că o prefăcută nici dacă ar cere milă în genunchi nu mai poate fi crezută - te cunosc.

Mi-e bine și fără iubire,

fără iubirea ta.

M-am obișnuit și fără prezența ei,

care dulce părea.

Mi-e bine și-n lipsa aripilor tale,

care albe păreau.

M-am obișnuit și-mi pietrific mintea să supraviețuiască și-n absența ta.

Mi-e bine și când îmi vine să-mi metamorfozez versiunea - 

mască - cretină-mi puneai la cea

veche.

M-am obișnuit și de manipulările tale 

nu m-ai am parte - seducătoare păreau.

Și uite cât de bine-mi păreai.

Și uite cum mă faci să-mi fie bine și fără tine.

Mințit mă simt când liniștea își face apariția.

Am picat în capcana liniștii, unde vindecare căutam, scopul mi-era să capăt tratamente în camere.

Minciuna că liniștea-i sfântă în memorie mi s-a tipărit.

În camere am pășit, ușor cu timpul m-am prăbușit.

Camerele îmi sunt închisori unde liniștea profită de mine, de limitele mele - ce nemernică!

Doar voci triste și țipete aud de peste tot - îmi vin amintirile forțat.

Urechile îmi țiuie, ochii îmi sunt agitați,

la marginea de pat îmi strâng la piept picioarele și mă clatin de nebun.

Singur vorbesc, liniștea mi-a acaparat mințile - exagerată este.

Prin camere las amprente de pași agitați,

unde podelele sunt uzate de la tălpile deja prea obosite.

Nervii îmi izbucnesc și în ritm iute cedez - râd isteric de unul singur.

Tânjesc pentru o scăpare din închisoare, dar mințit sunt - m-am acomodat și adevărul l-am ignorat.

Liniștea îmi oferă carențe de amor, de pace, de extaz - nenorocită este.

Habar n-am cum fac, dar în camere m-am lăsat blocat și ferit mi-s de lumea vie.

Lacăt mi-a pus la ușă, cheia de evadare am fost chiar eu - mi-am bătut joc, "cheia" s-a lăsat pradă.

M-o apuca aici toate zilele până când liniștea mă va transforma din om într-o ființă paranormală.

Mature-s aripile mele - radical s-au dezvoltat.

Din tinerețea lor le folosesc abuziv când capriciile mă izbesc - săracele de ele.

Doamne ce le ador... Mi-au dat harul să zbor!

Le iubesc, deși nu mi-am dat seama că le și obosesc.

Isprăvile mele cotidiene depindeau enorm de ele - îmi eradicau toate problemele.

Bucată cu bucată le evapor energia toată, sper să mă ierte vreodată.

Cumva, încă mai îmi pot eradica trei - patru necazuri - ușor, ele decad.

Grație lor că nu mă lasă să mor - încă mai supraviețuim.

Trăiam cu fantasme mărețe că până voi îmbătrâni sănătoși îmi vor fi.

Bolnavi și cu sechele noi, am rămas, Doamne... Ce am făcut?

Vreau sa aflu odata cine am fost candva

Care mi-e istoria, o voi repeta?

Mi-am vazut prostia ce ma tine aici

Mi-am carat povara izbavindu-mi rostul

Ce l-am avut in noaptea untainted so  vieti mele....

In noaptea -ngandurare in care

Am simtit cei bine ai si cei rau in soare

Ce te creste- suflet cand esti lumunat de soare

Mi-am gasit cararea in padurea trista

Unde ego-ul meu era odata

Raza calatoare in briza de mare la apus de soare

Iar sufletu-l radea cu miros de floare...

Dar m-am ajuns din urma 

Am ajuns la azi

Unde vreau sa stiu

Cine este ea...este alta fata ce se uita mandra in oglinda sparta

M--am pierdut pe drum...m-am pierdut pe mine s-au m- am ratacit

Tot ce vreau sa atiu 

Cine sant acum?

Ce sunt?
Zbor frânt de păsări rupt din stâncile de gheață. 
Trezit, un val albastru pierdut către neant.
Un ram ce tremură de flori rămase fără viață.
Ce sunt? 
O lacrimă discretă filtrând lumina-n diamant. 

În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,

Se desfășoară actul vieții, cu abundență .

Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,

E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.

Abundența se revarsă în codul genetic,

O bibliotecă vie, un text energetic,

Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,

Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.

În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,

E o lume de posibilități ce ne amețesc .

Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,

E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.

Vieții îi cântăm ode în templele naturii,

Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.

În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,

În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.

Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,

O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.

De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,

În fiecare formă de viață, natura își arată fața.

În jungla urbană sau în sălbăticie,

Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.

O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,

Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.

Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,

O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.

În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,

Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.

O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,

O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.

De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,

Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.

Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,

O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,

Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,

Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.

Dă-mi doamne-n fiecare zi

Un vers din  poemul   vieții

Mai lasă-mi ziuă până la apus

Și lumină-n timpul nopții

Să pot să  simt , să deslușesc

Șoapte în ploaia de stele

Doamne,  pios îți mulțumesc….

Îngenuncheat și resemnat

Îndrăznesc  timid, să te conjur

Dă  zilelor un nou contur

Lumina ochilor să o  scald

Printre cuvinte de smarald

Ce-n suflet mi s-au incrustat

Într-un  poem neterminat…

Coborând pe-a  vieți-mi trepte

Se sting stelele în noapte

Te rog îngăduie-mi  s-aud doar…

A lunii harpă cu tăcute șoapte.

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.

    De știi că-n brazdă ai semănat doar grâu,
    Nu te aștepți să strângi în snopi secară,
    Din ochi durerea-n stele curge ca un râu,
    Și-n holdă strălucește-amurgul de aseară...
    
    Eu am crescut în umbra sfintelor icoane,
    Ce tremurau Lumina-n tindă, cu blândețe,
    Învăluind cuvintele pe creștet de oceane,
    Pe care le-am rostit cu dor la bătrânețe...
    
    Căci știu că sunt vegheat din înălțimi celeste,
    De sfinții mei cu fețe veșnic triste și umile,
    Să nu mă pierd fără să scriu a lor poveste,
    Ce-mi stăruie în suflet, în minte și în zile...