În ochii lunii

Nu cuvânt, care dispare în zgomotul timpului,

Dar umbra tăcută, care își schimbă atunci,

Când noaptea se face prea adâncă.

Fii precum umbră pe perete amintire,

Precum umbra lunii în oglinda spartă,

Precum pașii al stelelor,

Care de când s-au stins,

Dar încă trăiește în ochii celui

Care vreodată s-a uitat la cer.

Lasă pe mine să mă distrugă ceasurile,

Lasă lumea să îmi fure fețele,

Tu o să trăiești acolo

Unde gândurile nu mor,

Nici sentimentele.

09.03.2026

Autor Zamurca Alina 

Te plânge România, te plânge și poporul tot în voce tare,

Că ne-ai lăsat aşa devreme, sub văpaia albastră a visării.

Codrii de dorul tău, se vestejesc şi mor suspinând,

Apusul de soare roşu din nou dispare visând.

Izvoarele îți cântă cu glas înlăcrimat,

Lipsa ta e o rană, ce cu vremuri nu s-a vindecat.

Pe cer, stelele palide te caută iar,

Când visul tău se-nalță spre hotar.

Numai, teiul bătrân şi frunza ştiu cât suflet ai lăsat,

Iar vântul şopteşte, versurile tale ce devreme le-ai lepădat.

Ai fost un cântec, un dor neîmpăcat,

Un geniu pe care poporul în inimi l-a purtat.

Din paginile nenumărate, renaști cu fiecare glas,

Eşti veşnicul Luceafăr, ce sparge timpul de ceas.

Şi chiar, de te-ai stins în lumea noastră trecătoare,

Tu vei rămâne viu, sub fiecare apus de soare.

Poezie dedicată lui Mihai Eminescu în cinstea zilei sale de naștere care a fost ieri pe15 ianuarie.

Poezie compusă pe 13.01.2025

S-ar părea că cer prea mult,

Și Dumnezeu nu mă aude,

Și îmi dă puțin.

Însăși, sunt mulțumită de ceia ce am,

Nu am nevoie de mai mult,

Doresc , doar un lucru să se împlinească,

Să fie sănătoși părinții, fratele meu să crească mare,

Să-i văd mereu alături de mine pe cei dragi.

Pe prietena mea scumpă, să o privesc cu mândrie.

Sunt mândră pentru ceia ce am,

Îți sunt recunoscătoare, Dumnezeu!

Îți spun astăzi mulțumesc,

Ca mâine, să nu fie prea târziu.

Doamne îți mulțumesc încă odată,

Pentru ceia ce am.

Îți spun mulțumesc! 

Pentru zile oferite,nopți oferite,

Tot,pentru tot mulțumesc!

Pentru soare astru,roșu dis-de-dimineață,

Pentru nouri și cer albastru aprins!

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 20.10.2024

Umbre dansează pe pereți,

De dor și plângeri, de amărăciuni grele.

Nu am puteri să mă ridic, cad iar,

Tristețea mă strânge, oftez iar și iar.

Ascult muzică în camera mea,

Îi las pe toți prietenii, nu-i treaba mea.

Nisipul pustiului mă înconjoară,

Se umple lumea mea, singură mă adapăra.

Sufăr, e real, dar nu mai pot minciună,

Adevărul lor e fals, o falsă pătură.

Singură cu mine, eu nu mă mint nicicând,

Adevărul meu e drept, și-l port în gând.

Autoarea Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 01.11.2024

Sub sabia mea de fier,

Dușmanii vor cădea.

De sabia mea de fier,

Toți se vor temea.

Autor:  Alina Zamurca 🎀

𝙿𝚕â𝚗𝚐 𝚌â𝚗𝚍 𝚙𝚕𝚘𝚞ă.

𝙼ă 𝚌𝚞𝚗𝚘𝚜𝚌 𝚙𝚎 𝚖𝚒𝚗𝚎?

𝚂𝚞𝚗𝚝 𝚜𝚝𝚛ă𝚒𝚗ă î𝚗 𝚜𝚒𝚗𝚎.

𝙼𝚎𝚛𝚐 𝚞𝚍ă, 𝚏ă𝚛ă 𝚞𝚖𝚋𝚛𝚎𝚕ă,

𝚂𝚌ă𝚕𝚍𝚊𝚝ă 𝚍𝚎 𝚙𝚕𝚘𝚊𝚒𝚊 𝚛𝚎𝚌𝚎!

Autor Zamurca Alina (poezie simbolistă )

Compusă pe 18.02.2026

Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare 

Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta

Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor

Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate 

Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite

Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin

Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori

Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid 

Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid

Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați

Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere

Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense

Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji

Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene

Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa

Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept 

Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima

Dacă pleci, pragul ușii să nu-l mai treci,

Dacă pleci nu ne vom mai vedea în veci,

Te-am iubit și te-am dorit

Când te vedeam, mă făceai fericit,

Acum, stau și te privesc,

Iar eu incep să mă îmbolnăvesc,

De dor și de tristețe

Îmi rămâne în suflet, o prezență rece.

Nu ți-a păsat,

Nu ți-a păsat de ce aveam frumos,

Nu ți-a păsat de tot ce avea un rost,

Ai decis să pleci, 

Iar de mine să nu-ți mai amintești

O, dulce amară iubire...

Nu îți pare rău pentru mine?

dragostea mea s-a risipit

pentru că nu ne-am potrivit,

iar acum nu mai simt nimic

în corpul meu mic.

te-am iubit o vară întreagă, 

sperând să îți fiu dragă.

am așteptat iubirea ta

însă ea nu se arăta. 

sper ca într-o altă viață

iubirea mea să nu se agațe de un fir de ață,

tu să mă iubești

și să nu te oprești.

A venit în viața mea fără să anunțe,

Ca o vară liniștită după ploi tăcute,

Acum aproape trei ani — și parcă ieri,

Și fără să știu, mi-ai devenit univers.

Nu erai doar prieten, erai mai mult de-atât,

Erai liniștea mea când totul era urât,

Erai vocea care știa ce nu spun,

Erai locul unde mă simțeam “acum sunt bun”.

Dar nu vezi mereu cât valorează cineva,

Până când distanța învață inima,

Și tot ce părea sigur devine amintire,

Un “ce-ar fi fost” pierdut în tăcere.

Au rămas doar fragmente din noi doi,

Râsete stinse și pași înapoi,

Și uneori mă întreb, fără răspuns clar,

Dacă și tu mai simți… sau a fost în zadar.

Nu te-am pierdut dintr-odată, ci încet,

Printre zile în care n-am mai fost “noi” complet,

Și doare nu doar că nu mai ești aici,

Ci că nu mai știu cum să te mai atingi… nici măcar din priviri.

Dar undeva, în mine, încă exiști,

În tot ce sunt și în ce nu mai ești,

Și poate asta e cel mai greu de dus:

Să știi că ai avut totul… și totuși s-a dus.

Lanțuri de așteptări mă așteaptă,
În șoaptă, prin pași,
Spre curaj nu mă lași,
Și strângând de mâna ruptă.

Am uitat ce voiam,
Te văd cum reușești,
Șlefuind fără să te oprești,
Când lângă tine nu eram.

Cald, dar rece în mâini se scurge,
Sânge negru, colorat de păcate,
Plânge prin canale în timp ce fuge,
Dar nu ajunge să-mi lase intențiile curate.

Așezat în așternuturile labirintului deciziilor,
Viitorul îl vizez, vizitând viciul ideilor,
Mergând nemișcat spre ecranizări,
Pe cărări de nisipuri mișcătoare, infuzate de stări.

                                                                            A.V