Uitato...

Cu primăvara despre moarte vorbesc, 

Purtându-mi pe umeri sicriul, 

Pe lemnul acestuia crini înfloresc, 

În timp ce privirea-mi cată pustiul. 

Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit, 

Şi-am plecat ca să mor consolat, 

De oameni ce nicicând n-au iubit, 

Ori de cei ce-n iubire au trișat. 

Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher, 

Iar inima în piept  îmi seacă treptat, 

Și împrejur văd pământ fără cer, 

Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat. 

Sunt silit să asist permanent la orori, 

Peste tot văd bucăți din infern, 

Cu sicriul de lemn plin acuma de flori, 

Primăvară, pe unde trec, eu aștern. 

Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc, 

Fără cer, îmi este imposibil să mor, 

Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc, 

Și din ei vreau să fac o bucată de nor, 

Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc, 

Să murim consolați de eșec în amor. 

Lumea o măsor,

Să ți-o dărui toată,

Ca să-mi fii izvor

Şi eu ție apă.

Să-mi fii rădăcină,

Eu să-ți fiu pământ,

Să plouă lumină, 

Ca un legământ.

Să-mi fii far de mare,

Când în larg mă pierd,

Și din depărtare,

Raza să-ți dezmierd. 

Să-mi fii zori de ziuă,

Pe un vechi altar,

Unde dorul plouă, 

Dintr-un nor hoinar.

Să îmi vii în minte, 

Ca o amintire, 

Să îmi spui cuvinte, 

Pline de iubire. 

Și când cade clipa, 

Sub același dor,

Tu să-mi fii aripa,

Spre un ultim zbor. 

Iar de-ar fi trăirea, 

Să ne cearnă-n doi,

Să păstrăm iubirea, 

Dincolo de noi.

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Cad pietre în apă,

De pe-nalta stâncă,

Valuri mici se crapă,

Lăsând rană adâncă.

Inima-mi suspină,

Frântă de durere,

Lacul o alină,

Cu a sa tăcere.

Văd o barcă-n zare,

Lunecând ușor,

Cu un lup de mare,

Fără un picior.

Ce departe stăm,

În pribeagul umblet,

Și-amândoi cărăm,

Rănile în suflet.

Zilnic lacul plânge,

Multe, multe fețe,

Și-n adâncu-i strânge,

Valuri de tristețe.

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Se scurge-n mine timpul ca o vină,

Pe dinăuntru-mi curge-un vis ascuns,

Și parcă-n piept mi s-a născut un plâns,

Ce nu se mai ridică spre lumină.

Sub mersul meu, pământul se desface,

Și simt cum mor cu fiecare pas,

Un zeu căzut mă ține la taifas,

Dar cred că-n tot ce-mi spune se preface.

Din ochii reci, priviri îmi cară-n minte,

Ca niște lupi ce-nvăluie păduri,

Iar din rărunchi mă fulgeră călduri,

Și-ncet mă nărui sub veșminte.

Mi-e frică să adorm și încă tremur,

Bolborosesc cuvinte fără rost,

În piept mi-e plânsul mai anost,

Și parcă-n toată casa e cutremur.

Un hohot surd la geamuri se-nfiripă,

Tavanul parcă stă să cadă,

Pe hol stau umbrele la coadă,

Și brusc oglinzile se-ntunecă și țipă.

O, nu mai pot trăi fără coșmaruri,

Mi-e noaptea cumpărată de stihii,

Iar carnea de pe trup mi-o fac fâșii,

Ca sufletul să-l pot juca la zaruri.

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

                          ☆

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

Când soarele apune peste gânduri,

Cerneală și amurg se prind în dans,

Pășești încet printre uitate rânduri

Și rătăcirii îi furi un ultim șans.

Răsfoiești pagini îngălbenite de vreme,

Fiecare rând e o veche pecete,

Amurgul își varsă nuanțe supreme

Peste destine uitate-n caiete.

Un simplu jurnal adună ninsori,

O poveste dictată din zeci de scrisori,

Când mintea se pierde în neguri adânci,

Doar foaia păstrează tăria de stânci.

Sunt slove ce ard și mențin legământul,

Un pod peste timp clădit din cerneală,

Chiar dacă furtuna îți stinge cuvântul,

Iubirea renaște din mândra spirală.

Se șterg amintiri, se destramă detalii,

Dar textul transcris e ancora sfântă,

Ofrandă adusă ultimei bătălii,

O inimă oarbă ce-ndrăznește și cântă.

Iar când lumina piere la fereastră

Și noaptea cerne liniști de mormânt,

Rămâne vie vechea taină-a noastră,

Cerneală și amurg pe un veșnic gând.

Rubin. 

Sângele uscat piatră devine. 

Mângâie-mi rana cruntă, revine, 

Dar de durere, ca noapte, mi-e dor 

Vremuri urâte, fapte, e omor. 

Spin.

Trandafir devine ascuțitul crin. 

Un pic de iubire, nesimțitul fir 

De floare, dându-l, ținându-l, tot doare, 

Ceruri neclare, și dragostea moare. 

Alint.

Atât mai vreau pe astă lume. 

Cineva ce-mi spune pe nume 

Și să mă iubească ea sincer, 

Chiar e tot ce mai vin și

mai și cer. 

Printre poeţi la crâşma fără mese,

Homer ne toarnă-n halbe vise,

Ţinându-ne condeiele în lese,

Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.

O muză lângă noi dansa tușind,

Venise din Siberia lui Pușkin,

Şi ne înecam în sânii ei de argint,

Ca într-un purgatoriu fără chin.

Azi crâșma au închis-o analfabeţii,

Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,

Poetul plânge în pustiul vieţii,

Doar muza, dansează şi tuşeşte.

Diminețile nu mai încep cu soarele,

ci cu alarma

care ne scoate din vise

ca dintr-o aplicație închișă brusc.

străzile curg în grabă,

oameni cu căști în urechi,

fiecare ascultă altă lume

și o numește realitate.

Ne spunem: „sunt bine”

prin mesaje scurte,

ca și cum emoțiile

ar consuma prea multă baterie.

Uneori aș vrea să apăs pe pauză,

să pun viața pe mod avion,

să nu mai ajungă nimic la mine

în afară de liniște.

Pentru că dincolo de zgomot,

de like-uri și semnale slabe,

încă există un eu

care nu are nevoie să fie încărcat.

Pământul doarme sub grămada de regrete

Și dorul iubirii curge rosu pe petale,

Amintiri eterne cad azi de pe perete

Separând pe veci destine inegale. 

Urlă mâhnirea de neajunsul tinereții,

Eroic pe câmpul de bombe distrus

Salvarea o scriu cu lacrimi soldații 

La ultimul ceas de îngeri dispus. 

Dar ziua sfârșește cu ochii închiși 

Și prețul a fost doar păcate,

De dragul puterii sălbatic uciși,

Se zbat zeci de inimi curate... 

Degeaba se varsă în marea pieirii,

Căci premiul mereu a fost "moarte",

Voința de luptă rămâne acasă 

Să plângă un doliu aparte.

Nu s a întors nimeni la bietul băiat 

Doar scuza că "tata muncește",

Și viața întreagă rămâne marcat

Privind steaua ce strălucește. 

Scrisoarea de adio la cap de mormânt,

Aduce o mulțime de șoapte

"Iertare", rostește un singur cuvânt,

Sub cerul pe care l străbate. 

Trec anii pe lângă un suflet pierdut 

Și întreabă: "cine a fost oare?",

Pe cruce e scris: eroul căzut...

...Din grija iubirilor tale.