Poveste tristă!

La umbra ta aș vrea să stau

Cand soarele arde fierbinte,

Si inima de vrei ție ți-o dau

Că bate pentru tine și ea nu minte.

Aș vrea să îți sărut obrazul,

Și să îți mângâi ale tale pleoape,

Să pot să-ndepărtez necazul

Și să te simt cât mai aproape.

Tristețea se simte pe chipul tău

Și am aflat acum de unde vine,

Și văd că între voi este un hău

Așa că te invit să vii spre mine.

Să-l uiți pe cel ce amăgirea ți-a adus

Nu pare pe moment să fie prea ușor,

Eu mâna ți-o întind și-aș vrea nespus

De ea să te agăți și să pornim în zbor.

Sper să plutim și să uităm de lume

De vorba și răutatea fără seamăn,

Să-ți vindeci sufletul ce-a fost rănit

Iar eu să-ți fiu în zbor..al tău leagăn.

Dacă acum socoți că nu se poate

Să fii cu omul ce iubire-ți poartă,

Să știi că eu voi fi mereu pe-aproape

Să-ți dăruiesc ce altul..n-o să poată.

Sunt în vie culeg poama

Vreau să fac oleac' de must,

Dau ciorchini-n zdrobitoare

Umplu cana și-l degust

Anul e destul de bun

Strugurii sunt foarte dulci,

Va fi vin cu multe grade

Un pahar și-apoi te culci

Vezi culegătorii cum adună

Și își duc recolta către casă,

Bucuroși că-n timpul iernii

Vor servi un vin la masă

Nimeni nu se simte istovit

Și muncesc din greu cu drag,

Gândul fuge către sărbători

La colinzi și urători în prag

Curg căruțele spre vale

Pline cu coșuri de poamă,

Ce va fi presată-n teasc

Umplînd vase de alamă

Ce urmează-i așteptarea

Vinul să ,,lucreze" liniștit,

Doar atunci se bea o cană

Cu măsură..din lichidul limpezit!

Dușman îmi este timpul

Prieten bun am în condei,

Iar muză-mi e soția dragă

Ce clipa îmi încarcă cu idei. 

Aș vrea să alungesc minutul

Să am răgaz să spun povești,

Puse cu rimă în vers de poezie

Și bucuros să fiu, că mă citești. 

Dar câte n-aș mai vrea să scriu

Dacă ziua, ar cuprinde noaptea,

De copilăria mea, în primul rand

Și, despre soție, ce-mi e jumatea. 

Și tare multe aș avea de povestit

De ce voi știți, dar ci...de neștiute

Care în timp mi-au brăzdat viața

Și-aș vrea acum, să fie cunoscute. 

Nu am nimic de ținut la secret

Și care ar putea să mă,,rușine ",

Doar, c-am uitat...să..mărturisesc

Că faptele făcute-s...prea puține. 

Dar știu că nimeni nu oprește timpul

Și că acesta este hoț...furând mereu,

Așa că nu-mi rămâne...decât să cer

Ceva în plus...de la Bunul Dumnezeu!

Ce repede mai trece vremea
Iar clipa, nu se mai întoarce,
Simt cum anii mei se-adună
Și vârsta, de puteri mă stoarce.

Gandu-mi fuge spre copilarie
Și la frate și, la dragele surori,
La părinți ce astăzi sunt în Cer
Doamne-Ți cer... să mi-i cobori.

Mamă și, tu tată ne- ați dat viață
Nouă, celor cinci copii, mult adorați,
Ne-ați trimis la școli și spus mereu
Nu uitați nicicând... că sunteți frați.


Unul pe altul ne-am crescut de mici
Și ajutat a buchisi, a scrie și a socoti,
Convinși fiind, că cel ce carte-nvață
Cuvintele corect, prin vorbă..va rosti.
...........................................

Acum, a noastră casă părintească
Așteaptă pragul vechi să il pășim,
Să fim din nou...ca altădată acasă
Și de părinți, cu dor, să ne-amintim
Iar la mormânt, noi frații... să jelim!

Privește draga mea la ram

La muguri și la floarea lor,

Cât de frumos este copacul

Tabloul viu, în fața ochilor

Și de te uiți tu mai atent

Poți admira dansul albinei,

Ce florii-i fură tot nectarul

Din zori pân' la finalul zilei

Iar printre frunze poți zări

Cum păsări își fac cuiburi,

Și-ai să distingi din ciripit

Gama Major pusă pe triluri

Așa că te invit la o plimbare

De mână să ne ținem strâns,

Să vezi petalele cum zboară

Și cum pământul totu-i nins

Pe-alei îți voi șopti prin vers

Cuvinte dulci și pline de iubire,

Și din copaci flori îți voi dărui

Ca semn de-aleasă prețuire

Pe banca ninsă ne vom așeza

Să-ți zic câte-n lună și-n stele

Și-am să mă întind în poala ta

Să uit că am avut și clipe grele

Când seara ne va trimite-acasă

Vom lua cu noi povestea noastră,

Ca peste timp s-avem ce povesti

La o cafea, ghicită...la fereastră!

Încerc să mă apropii din nou de ea,

Nu știu de mă va accepta sau refuza,

Ne-am despărțit, singurătatea-i grea,

Mă-ntreb...mă va ierta sau acuza?

Îndepărtarea ei sau poate-a mea,

În timp s-a petrecut, făra-nțelege,

Ceva a dispărut, poate comunicarea,

Și nu văd cine ,,amarul" să-l dezlege

Unul pe lângă altul, zilnic trecem,

Și ne ferim privirile de-a-se-ntâlni,

Viața noi în penibil ne-o petrecem,

Și ura e mai mare, decăt cuvântul,,a uni",

Voi continua să lupt, pe-un loc minat,

Și fericirea s-o împărțim la amândoi,

Pentru că simt că nu s-a terminat,

Iubirea noastră cea visată...născută-n doi!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Timpul nu iartă,

Picură ireversibil,

Croindu -ti soarta,

Marcând vizibil.

Suflă ca vântul,

În bătaia inimii,

Fulgeră ca gândul 

Pe fața mulțimii.

Șerpuie sub pietriș,

Amprenta și -o lasă,

Șoptind prin frunziș

Nota scorțoasă..

Prin ierni și veri 

Ne poartă,ne duce

Cu pași stingheri

Sub menita cruce.

Zboară printre nori,

Ne ține sub clepsidră,

Trezindu -ne în zori,

Ne însoțește din umbră...

Ține minte steaua calmă

De pe bolta ce visează. —

Este ultima speranță,

Care-n veci rămâne trează...

(Imagine de fundal: fanthomas)

De-ai dat cândva o pâine

Celui înfometat,

N-ai dat-o la oricine,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi dacă în picioare

Pe altu' ai încălţat,

N-ai dat la un oarecare,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi haina-ţi de-ai lăsat-o

Pe cel înfrigurat,

Nu orişicui ai dat-o,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Lui Dumnezeu, creştine

I-ai dat ce-ai dăruit...

Şi uite aşa cu o pâine

Trăieşti la nesfârşit!

Ne bucurăm extrem de tare,

Că se întoarce mătușa din Spania, de la mare,

Mătușa spune multe, de felul ei, este vorbăreață, glumeață,

Dar asta nu înseamnă că minte de îngheață

Apele, atunci când îți spune că vei avea propriul tău pian la care să te învețe

Să cânți opere ascultate la concerte și recitaluri mărețe,

Te sună, cobori să o ajuți să îți aducă acel pian, de răsună hardughia,

Se zgâlțâie și temelia,

Ea te va învăța să cânți la pian, că ea știe, a avut tutorii ei,

Atât bărbați, cât și femei,

Începem cu lucruri simple, tonalități de octave, gama Re minor,

Deci teoretic, ar trebui să fie ceva ușor,

Cânți tu ce cânți, încerci tu ce încerci,

Mai are puțin și te face terci.

,, Fată, tu n-ai ureche muzicală, 

Asta nu-i o navetă spațială,

Să apeși pe ce vrei,

Când vrei,

Mai încercăm și de această dată,

Vreau că urechea mea să poată,

Percepe armonia sunetelor pe care le cânți,

Deocamdată nu mă încântă ceea ce cânți"

Mai exersează,

Ia și te stresează,

Că de ce oare nu e bine? Ai făcut totul ca la carte,

Dai totul la o parte,

Să observi că o clapă este defectă,

Iar asta se reflectă,

În cum poți folosi pianul, scandalos lucru,

Că un asemenea maestru,

Nu și-a dat seama de ce treburile nu merg,

Spre vreun centru de instrumente muzicale alerg,

Să îmi repere frumusețea,

Ce m-a ajutat să le văd sunetelor naturalețea.

E 31 decembrie,
dar nu-i Revelion.
E o zi ca oricare alta,
numai că mai tăcută.
Pe perete, calendarul a obosit.
Nu mai are foi.
Numai o întrebare:
„Și tu ce-ai făcut anul ăsta?”
Eu?
Am plâns.
Am tăcut.
Am iubit o fată care n-a știut.
Am mers pe la morminte.
Am scris.
Am tăcut iar.
Am trăit.

La final, calendarul s-a uitat la mine
și mi-a zis:
„Ai fost om.
E destul.”

Veșnic dorm un somn de ape,

Vast cavou și transparent,

Pân’ la car’ i-e greu să sape

Razei soarelui strident.

Tot ce știu e întuneric,

Giulgiul de-alge ce mă strâng,

Patul meu (pietrișul sferic),

Scoicile cu perle lâng’.

Vântul cozilor de pește

Unge rosu-mi leș pălit,

Care veacu-l veștejește

Undeva în negrăit.

Pene încrustate joacă

Zborul prin curent plimbat,

Ce cândva dorea să bată

Cast cotlon străluminat.

 „Naște-m-aș din nou pe lume,

Aș uita de-naltul cer,

Ce se oglindește-n spume

Și în valul cel apter...”,

Asta-mi spun din vechea beznă

Care-n ea m-a cufundat.

„Ține-aș tina lângă gleznă,

Palma mea pe trunchiul lat.”

Duce-aș dintru tine, viață, 

Fâlfâit de fluturi albi

De pe flori de dimineață,

Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.

Eu, iar, suitor pe stele,

Vreau să cred că nu mă mint

Când voiesc de patimi grele

Să mă rup în labirint.

O, dar bolta cred c-ar merge

Către ea să mă reia...

Iar când ce-am jurat s-ar șterge,

Înspre dânsa m-aș vedea.

Și de-ar fi doar luna muză,

Iar nu zeul zilei pur,

Mi-aș purta din plin o buză

Să-i sărut obrazul dur.

Și acum, când se străvede

De prin un noian de nori,

Noaptea-i calmă își prevede

Drumul lung de pân’ la zori.

Din mormântul meu acvatic,

La vederea ei, cu jind,

Din coral făcut, fanatic,

Un tentacul larg, vuind,

Aș căta să îi întind.