Poemul iertării

Probabil că te-ntrebi

De ce te tot privesc,

Fiindcă nu ştiu iubito

Şi mâine de trăiesc.

De ce te alint întruna

Aşa stăruitor,

Fiindcă orice-i posibil

Şi poate mâine mor.

Şi mă întrebi surprinsă

De ce de tine scriu,

Fiindcă mă tem ca mâine

Să nu fie târziu...

Vreau doar să mă asigur

Că mă comport cu tine

Ca şi cum niciodată

Nu va mai fi alt mâine.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Solemn şi inocent,

Cu mâini împreunate

De-a pururea pe piept.

Când mă gândesc, cu ele,

Ce multe a realizat,

Cum a trudit sub stele

Şi-n lună a urcat.

Când mă gândesc, cu ele,

Cum a răzbit prin lume,

Că a făcut şi rele,

Că a făcut şi bune.

Stă mortu'-ntins pe spate,

În văzul tuturor,

Cu mâini împreunate,

Ce par doar de decor.

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a iubit,

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a rănit.

Cu mâinile ce acuma-s

De gheaţă ca un sloi,

Cum a făcut şi pace,

Cum a făcut război.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Stingher pe catafalc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum nimic nu fac.

Când mă gândesc, cu ele,

Că a păcătuit,

Când mă gândesc, cu ele,

Că s-a rugat smerit.

Că a făcut cu ele

De toate pe Pământ,

Că a plecat spre stele,

Ori păcătos, ori sfânt.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Sub ochii ce-l privesc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum...se odihnesc.

Tot ce e poem pe lume,

Din vreo carte ce-ai deschis,

A parcurs mii şi mii bune

De ani, de când a fost scris.

Fiindcă versurile toate,

Încă de la început,

De Cuvânt au fost create,

Când poemele a făcut.

Iar noi cei ce azi le aducem,

Peste timp, de unde sunt,

Nişte mesageri doar suntem,

De poeme, pe Pământ.

Chiar şi astă poezie,

Pe care o citeşti acuma,

Deşi-mi aparţine mie,

Scrisă a fost dintotdeauna.

Iubita mea,

tu, Pasăre măiastră,

tu care zi de zi,

în lutul buzelor noastre

ciopleşti Poarta sărutului,

doar pentru noi doi.

Ia-mă şi mă urcă

pe Coloana fără sfârşit a iubirii tale,

până sus de tot,

deasupra de cuvinte,

în ţinutul iubirilor veşnice.

Acolo unde gurile noastre

dezbrăcate de cuvinte,

vor adormi îmbrăţişate

pe Masa tăcerii.

Sunt dependent de tine,

Când vreau să mă droghez,

Nu iau amfetamine,

Te alint şi te curtez!

Nu-mi trebuie nici prafuri,

Pe nas ca să le trag,

Nu-mi trebuie cocaină

Când te sărut cu drag.

Şi te privesc cu sete

În ochii larg deschişi,

Nu-mi trebuie marijuana,

Nu-mi trebuie haşiş.

Nu vreau nici heroină,

Vreau doar să nu mă laşi,

Cum pleci pentru o clipă,

Cum intru în sevraj.

Sunt dependent de tine,

Când vreau ca să plutesc,

Nu bag seringa-n mine,

Te alint şi te iubesc!

Din groapa lor defuncţii

I-aud de ore-n şir,

Pe vii purtând discuţii

Pe alei în cimitir.

Că e război şi foame,

Şi boli, şi genocid,

Că injecţiile sunt arme

Şi oameni mor subit.

Că un infern e totul

Afară pe Pământ,

Că-i mai bine de mortul

Ce zace în mormânt.

Şi se-ntristează morţii,

Dar sunt şi bucuroşi,

Să audă,-n ciuda sorţii,

Cât sunt de norocoşi.

Ferice de omul simplu,

Ce nu aleargă după vise,

Satisfăcut de trai modest;

Veritabil,un exemplu.

Iar pentru cele nepermise,

Nu -ar face vreun gest.

Clipa o trăiește din plin,

Străin de goluri ori frustrări,

De temeri ori eșecuri.

Împăcat cu al său destin,

Nu se plânge de urmări,

Nu se împiedică de fleacuri..

Spirit liber,chiar naiv,

Nu duce lipsă de nimic,

Căci se simte împlinit.

Nu caută vreun motiv,

Să -l deprime ceva psihic,;

Este mereu mulțumit.

Chiar de-i absolut banal,

Este putred de bogat,

Neatins de metehnele firii;

Trăiește intens, natural 

În al său umil regat 

Sub adăpostul fericirii..

Nu mã plâng de supãrare,

Cã nu are niciun rost;

Fiindcã nu-i o zi sub soare 

Sã nu dau peste vreun prost! 

Când îşi cascã gura mare

Şi-mi transmite-al sãu venin,

Mult prea blândã mi se pare

Muşcãtura de asin!

Parcã-l scoate ciuma-n cale,

Sau eu însumi l-aş chema!

Dar lui i se par normale

Cheful lui, rãbdarea mea...

Când îmi merge cel mai bine,

Când mi-e soarele mai drag,

Mã trezesc, din zãri senine,

Peste ceafã, c-un ciomag!

Când vrea cerul sã m-asculte

Şi e roş la orizont,

O lichea, din cele multe

Sare-n cale-mi, c-un afront.

De n-ar exista prostia

Şi, de n-ar avea copii,

Seacã, nu ar fi pustia,

Viaţa, viaţã n-ar mai fi!

Pe neisprãvitul mare,

Cât şi pe cel mititel,

Netratându-i, ca atare,

Veţi pãţi şi voi, la fel!

Decât falnica prostie

Sã vã facã vreun hatâr,

Preferaţi, cu bucurie,

Muşcãtura de catâr!

Ce greu se iscă zorii

Din cea mai lungă noapte,

Prin ziua cea mai scurtă

Lumina abia răzbate.

Că noapte este afară,

Aşa cum între stele

E noaptea care umple

Prăpastia dintre ele.

Iar falduri de-ntuneric

Boţesc perdeaua groasă

A nopţii, ca lumina

Cât mai târziu să iasă.

Cu toate acestea zorii,

Chiar mai devreme apar,

Că începând de astăzi

Lumina creşte iar.

Oameni ȋn alb, cu mǎști pe fațǎ

Aleargǎ-ntr-una pe cǎrǎri

Luptȃnd sǎ o mai prindǎ-n viațǎ,

Nu mai suportǎ amȃnǎri.

Cǎ viul care i se scurge

Prin munți ajunge, prin cȃmpii

Coboarǎ-n lanuri, urcǎ-n stȃncǎ

Se varsǎ-n ape sȃngerii.

Pǎdurea nu ȋi mai respirǎ,

Nici bradul nu-i mai este frate,

Iar oamenii cu mǎști pe fațǎ

Privesc cum inima-i se zbate.

Şi-ndrugǎ rugile preasfinte,

Ridicǎ mȃinile spre cer,

Tot clerul e ieșit ȋn stradǎ,

Trosnesc himerele din fier.

Iar Dumnezeu acolo-n ceruri

Privește lung din fața Porții

Cum oamenii cu maști pe fațǎ

Îngenuncheazǎ-n fața sorții.

Răzbunare, o, dulce răzbunare,

Ai venit ca o ispită 

Și mi-ai distrus prietenia toată.

Eu am greșit, tu ai greșit,

Răzbunarea nu va lua sfârșit.

Până nu va fi satisfăcută,

Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,

De ce nu putem îngropa securea?

De ce trebuie să ne certăm aiurea?

O viață avem și vrem să o stricăm,

De păcat noi ne tot împiedicăm...

Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii 

Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară

Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti

Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune

Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit 

Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul 

Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia

Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre