Poemul iertării

Să ştii, noi doi iubito

Suntem frânturi de cer,

Date prin ciocolată

Şi lutul efemer.

Suntem făcute-n casă

De către aceeaşi mână,

Pudrate cu mult zahăr

Şi prafuri de ţărână.

Două prăjiturele

Cu aromă de pământ,

Ce vor sfârşi în gura

Aceluiaşi mormânt.

Dar făr' a lor dulceaţă

Ce va urca la cer,

Să fie judecată

De Dreptul Patiser. 

Privesc cuprins de uimire la a mea fotografie,

Cum din a mea viaţă a reuşit să lege

O clipă trecătoare de un petic de hârtie,

Fără să lase clipa vreodată să mai plece.

Şi uitându-mă pe poză din ce în ce mai mult,

O stranie senzaţie mă-nvăluieşte lent,

Să văd cum clipa care prin viaţa mea a trecut,

O retrăiesc aievea de parcă ar fi prezent.

Prins de fotografie timpul încremenit,

Captiv cu el mă ţine ca pe un prizonier,

Ce nicio graţiere vreodată n-a primit

Şi nici să evadeze nu va putea-n vreun fel.

Căci dacă prin clepsidra cu timp ce se hrăneşte,

Clipele curg întruna şi nu se mai întorc,

Trecând prin poză timpul o clipă se opreşte,

O clipă ce în poză mereu mă ţine-n loc.

Şi astfel când din viaţă va trebui să plec

Şi-al meu trup în ţărână se va preface uşor,

În timp ce o veşnicie prin moarte am să trec,

Pe un petic de hârtie rămân nemuritor.

Am hotărât să spun lucrurilor pe nume

Şi atunci ochilor mei le-am spus ochi

Şi părului păr,

Şi trup i-am spus trupului meu,

Şi inimă inimii mele,

Şi le-am spus buzelor buze,

Şi zâmbetului zâmbet,

Braţelor braţe

Şi îmbrăţişare îmbrăţişării mele,

Iar mie mi-am spus mie.

Am hotărât să spun lucrurilor pe nume

Şi atunci ochilor tăi le-am spus stele

Şi părului val,

Şi amforă i-am spus trupului tău,

Şi liră inimii tale,

Şi le-am spus buzelor jar,

Şi zâmbetului zi însorită,

Braţelor alinare

Şi abis îmbrăţişării tale,

Iar ţie ţi-am spus iubită.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Solemn şi inocent,

Cu mâini împreunate

De-a pururea pe piept.

Când mă gândesc, cu ele,

Ce multe a realizat,

Cum a trudit sub stele

Şi-n lună a urcat.

Când mă gândesc, cu ele,

Cum a răzbit prin lume,

Că a făcut şi rele,

Că a făcut şi bune.

Stă mortu'-ntins pe spate,

În văzul tuturor,

Cu mâini împreunate,

Ce par doar de decor.

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a iubit,

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a rănit.

Cu mâinile ce acuma-s

De gheaţă ca un sloi,

Cum a făcut şi pace,

Cum a făcut război.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Stingher pe catafalc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum nimic nu fac.

Când mă gândesc, cu ele,

Că a păcătuit,

Când mă gândesc, cu ele,

Că s-a rugat smerit.

Că a făcut cu ele

De toate pe Pământ,

Că a plecat spre stele,

Ori păcătos, ori sfânt.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Sub ochii ce-l privesc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum...se odihnesc.

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Pentru că ai pictat

Lângă Adam pe Eva

Cu părul lung buclat.

Cu ochi fermecători

Şi gene languroase,

Sprâncene arcuite

Şi buze mătăsoase.

Cu gâtul graţios

Şi sân seducător,

Cu mijloc de clepsidră

Şi cel mai fin picior.

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Pentru că ai pictat

Lângă Adam, femeia,

Un înger întrupat!

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Îţi mulţumesc frumos,

Că în tabloul vieţii

Ai dat şi o tuşă roz!

Ne-am cunoscut în parc sub nuc,

Îmi amintesc clar, cum să nu,

Când ţi-am propus să bem un suc,

Dar tu serioasă mi-ai zis nu.

Atunci ţi-am spus că dacă vrei

Să luăm o bere, iar de nu,

Să mergem la un ceai de tei,

Dar tu mi-ai zis că nu şi nu.

Când am văzut că nu doreşti,

Te-am întrebat de vrei sau nu,

La o cafea să mă-nsoţeşti,

Dar tu, că nu şi nu şi nu.

Dar ce să vezi, când ţi-am cerut,

Pe veci să fii aleasa mea,

Chiar să primeşti n-aş fi crezut,

Dar tu serioasă mi-ai zis...da!

Şi când ţi-am spus entuziasmat,

Că vreau să avem copii cândva,

Că o s-accepţi n-aş fi sperat,

Dar tu mi-ai zis că da şi da!

Iar ca să mergem într-o zi,

Noi doi bunici, la o cafea,

Nici nu visam de acord să fii,

Dar tu, că da şi da şi da!

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Într-o picătură de timp,
unde cerul atinge pământul,
mă pierd și mă regăsesc.

Nici eu, nici tu, doar suflul.
Un cântec ce nu-și cere glasul.

Deschide ochii
în inima liniștii,
unde valurile uită de țărmuri
și devin ocean.

Paștele Blajinilor

Azi, cimitirul e viu de oameni și miros de cozonac,

iar vântul duce în aer arome de busuioc și tămâie.

Sub pași grăbiți, pământul suspină,

iar printre cruci, florile noi șoptesc rugăciuni vechi.

Câte o floare vie, pusă cu mâini tremurânde,

câte o coroană grea, aplecată sub povara dorului.

Ne întoarcem spre voi, cei plecați,

cu sufletele pline de dor și cu ochii înlăcrimați.

E sărbătoare în ceruri azi —

sufletele se adună în dans lin de lumină,

și cred că ne priviți de dincolo de timp,

cu blândețea celor care au înțeles tot ce noi încă învățăm.

Sperăm că ne iertați pentru lacrimile neterminate,

pentru cuvintele nespuse, pentru dorințele neîmplinite.

Sperăm că ne vegheați drumul

și ne îmbrățișați în vise, tăcuți și buni.

Astăzi, sub cerul curat de primăvară,

punem ofrande simple: flori, pâine, lumânări —

dar mai ales, vă aducem inimile noastre,

bătând, încă, pentru voi.

@reper A.Turcanu

            Ea a străbătut palate, 

            A mai învățat și carte, 

            Dar ce folos?

            Când ea nu știe,

            Cine-i Împăratul bun? 

            Sora ei e mai prostuță,

            Nu prea pleacă din oraș, 

            Dar ea știe cine-i Domnul,

            Împărat de împărați!

              Ce folos, că pe Pământ

              Tu ești bun și-ți trăiești viața,

              Dacă încă n-ai aflat,

              Cine oare te-a creat?

Total neschimbat te voi găsi.  

Nu sunt vreo aventură. 

Dacă chiar crezi asta

De ce ai fugit în glumă?

Eu a ta iubire nu ți-oi fi.

În mine am stins speranța.

Dumnezeu de la- nceput,

Multe sfaturi a avut,

Prin prooroci și învățați,

Multe sfaturi el a dat.

A vrut bunul Dumnezeu,

Să ne ferească de rău.

Când poporul sfânt al său,

Din spate fiind atacat,

Apa-n două a despicat.

A trecut poporul său,

Și ia apărat de rău.

Pe dușmani...ia înecat,

Credincioșii au scăpat.

Învățații ei știau...

Și pe Domnul îl rugau..

Să ajute nencetat,

Ei știau cu-adevarat,

De PUTEREA SFÂNTĂ care,

BUNUL DUMNEZEU O ARE.