Orologiul din mine

Soarele a intrat pe fereastră ca în fiecare an,

dar mi-a găsit fruntea deschisă, nu zidul obosit.

Am respirat aerul cald și am recunoscut un gust nou:

amintiri vechi amestecate cu curajul de a pleca.

Am pășit pe aceleași trotuare —

crăpăturile știau pașii de mult,

dar pașii mei aveau altă greutate:

nu mai fugăream fericirea, o întâlneam întâmplător.

Am iubit — cu glas mic, cu glas mare, cu glas tacit.

Unele iubiri au plecat la miezul nopții;

altele au rămas ca umbre calde pe perete.

Am învățat că a iubi nu înseamnă să nu simți frică,

ci să te urnești mai departe cu frica în buzunar.

Am spus „te iubesc” și cuvintele au sunat diferit:

uneori au fost grele ca pietrele,

alteori au zburat ca frunze — ușoare și adevărate.

Am tăcut când trebuia vorbit,

am vorbit când tăcerea mă omora.

Am trimis mesaje pe care le-am regretat,

și mesaje pe care le-am șters, ca pe o hârtie arsă;

am primit răspunsuri care au salvat nopți,

și tăceri care m-au învățat ce nu vreau să fiu.

Am râs până mi s-au încleștat obrajii,

iar râsul acela m-a făcut să uit chipuri.

Am plâns în mașină, singură, la semafor,

căci plânsul nu cere audiență — doar curaj.

Am pierdut persoane cu picioare de sticlă:

se spărgeau când voiam să le ating.

Am întâlnit oameni care au venit cu mâini larg deschise,

au luat bucăți din mine, le-au curățat și le-au pus la loc —

mai bine aliniate, mai luminoase.

Au fost seri în care m-am îmbătat cu conversații,

seri-oglindă în care mă vedeam pe mine altfel;

au fost dimineți în care m-am temut de liniște,

dar liniștea mi-a vorbit blând și mi-a arătat rosturi.

Am învățat să las lucruri să cadă:

nu toate zborurile-s menite să ajungă la tine.

Am învățat că regretul se naște din atașament,

nu din eroare — și-l pot primi ca pe-un oaspete,

îl pot servi și-l pot lăsa să plece.

Fericirea a venit fără fanfară:

într-un cafea băută pe o treaptă,

într-un „bună” spus de cineva care nu știa că mă căuta,

în hohote de râs sub un cort de stele.

Tristețea m-a vizitat cu tărie:

m-a făcut să știu ce e prețios.

Vara asta m-a frânt în bucăți care n-au mai ținut de vechi:

m-a aruncat, m-a adunat, m-a lipit cu alt lipici —

mai sincer, mai cald, mai curat.

Nu e că am devenit altcineva,

ci că mi-am dat permisiunea să fiu eu —

cu toată nesiguranța și cu toată veselă.

Seara ultimă mi-a adus un port reticent de lumină:

o ușă s-a deschis, nu grandios, ci lin,

și dinăuntru a venit o mână care mi-a spus „rămâi”.

N-a fost un erou, n-a fost un discurs;

a fost o simplă alegere: să fim aici, unul lângă altul,

în întuneric care nu ne mai speria.

Am plecat din vară cu buzunarele pline de lucruri mărunte:

o bancă pe care am râs până-am uitat de ploaie,

o floare pierdută într-o carte,

o melodie care-mi aparține acum.

Și cu o certitudine blândă:

orice s-a terminat nu m-a răpit;

mi-a dat teren.

Am purtat doruri ca pe niște benzi subțiri,

le-am cusut la marginea cămășii ca pe ornamente;

au devenit parte din mine, nu poveri.

Am acceptat că nu pot repara toate ferestrele sparte,

că unele priviri nu se mai întorc — și e în regulă.

Am făcut greșeli mari, și mici, și albe;

am recunoscut că perfecțiunea nu-mi e prietenă.

M-am iertat în oglindă, încet, cu vocea mea,

și m-am recunoscut din nou.

Acum, când o dimineață nouă mă prinde,

deschid geamul nu pentru a căuta soarele,

ci pentru a-l primi:

cu pielea încă-mprentată de vara care-a părea la fel,

dar n-a mai fost.

Zâmbesc fără motiv — sau cu toate motivele,

căci am învățat că un început e doar un alt cuvânt

pentru curaj.

Și chiar dacă totul e fragil, totul e viu.

Asta e povestea mea de vară:

a durut, a iubit, m-a schimbat —

și am ales să rămân luminos.

Și dacă m-ai întreba acum ce-am învățat:

îți spun simplu, fără clătinare:

că a fi întreg nu înseamnă să nu-ți fi pus niciodată foame,

ci să știi să mănânci și când masa e golă.

Vara aceasta a plecat, dar mi-a lăsat mâna întinsă —

iar mâna mea a răspuns: „Hai.”

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

În Seulul plin de ploi tăcute,

Ea fuge iar prin nopți pierdute,

El, rece, blând, cu ochi de gheață,

Ascunde dorul ce-l învață.

Pe banca unde flori de cireș

Cad ca promisiuni ce nu mai eș,

O mână tremură în vânt,

Un „te iubesc” nerostit crunt.

O moștenire, o rană veche,

Un tată crud, o mamă stearpă,

Destine scrise cu sânge fin

Pe filele unui scenariu chin.

El pleacă, ea plânge, trenul nu stă,

Dar undeva, dragostea dă.

După zece ani, un ceas se oprește –

În inimă, totul renaște.

Un OST pe fundal suspină,

Priviri ce spun mai mult ca o vină,

Un ultim episod, un ultim sărut –

Și tot ce a fost devine început.

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Te-am sorbit din priviri ca pe-un vin interzis,

Cu buzele tale, păcatul s-a scris.

Erai foc și miere, erai blestem blând,

O dulce otravă ce-mi curge prin gând.

Ai zâmbit ca o lună pe cerul trădat,

În ochii tăi negri, un dor blestemat.

Mi-ai promis infinitul, dar m-ai închis

Într-un vis ce apune, tăcut și închis.

Pe limbă-mi mai arde parfumul tău greu,

Un strop de lumină, un strop de ateu.

Te port ca o rană, cu drag îngrijită,

O crimă cu zâmbet, perfect isprăvită.

Aș bea iar din tine, deși știu prea bine

Că nu-i leac în lume să mă țină de tine.

Dar chiar de mă-ncearcă durerea cea gravă,

Te-aș alege din nou – tu, dulce otravă.

Boală ponosită născută din mocirlă 

Prepari durere și delir,

Năvod ți e mantia din argilă 

Ești mumie prefăcută- n mir

Pedeapsă a eternului Eden 

Eroină te-n crezi că ești,

Judecător excentric din infern

Fugărită în măruntaiele trupești 

Pătrunzi în oasele de om 

În clocot îi prepari durere ,

Măcelărești precum un gnom

De viață îl seci și râzi cum piere

Ești cruntă boală și zăludă 

Pândești, lovești prin piele ieși,

Te -n frupti din carnea lor cea crudă 

În beznă -i rostogolești și-i versi.

Ce-ar mai conta ? că e azi sau data viitoare

Tot acolo ajungem, în lagărele arzătoare

Chiar de-ar fii și o lacrimă de fericire

N-ar putea estompa tot focul de nenorocire

Căci nici de inima ar răcnii un cântec de slăvire

N-ar vindeca tot chinul din privire

Cum nici soarele nu-ncălzește inimile tuturor

Așa nici mângâierile tale nu vindecă un suflet temător

Zădarnic-ncerci să vindeci chipul unui lut

Dacă fiind spart, mii de cioburi s-au pierdut

Tot acolo ajungem, în iadul celor care n-au pierit

Căci de sângele celor iubiți ne-am murdărit

Doar o clipă să mă vezi zâmbind în taină

N-ai putea să afli toată suferința ce-o port de vină

Și nici gândul negru ce mă-npinge spre răposare

Peste rănile deschise presărate c-un strop de sare

Tot acolo ajungem, în eternul infern

Sau înălțându-ne spre un rai ceresc , nu pot să concern

Nici zece vieți de-ar fii nu ne-am putea întoarce

Pe vasul celor fără de prihană, că n-are nimeni să ne îmbarce

Stă mortu'-ntins pe spate,

Solemn şi inocent,

Cu mâini împreunate

De-a pururea pe piept.

Când mă gândesc, cu ele,

Ce multe a realizat,

Cum a trudit sub stele

Şi-n lună a urcat.

Când mă gândesc, cu ele,

Cum a răzbit prin lume,

Că a făcut şi rele,

Că a făcut şi bune.

Stă mortu'-ntins pe spate,

În văzul tuturor,

Cu mâini împreunate,

Ce par doar de decor.

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a iubit,

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a rănit.

Cu mâinile ce acuma-s

De gheaţă ca un sloi,

Cum a făcut şi pace,

Cum a făcut război.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Stingher pe catafalc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum nimic nu fac.

Când mă gândesc, cu ele,

Că a păcătuit,

Când mă gândesc, cu ele,

Că s-a rugat smerit.

Că a făcut cu ele

De toate pe Pământ,

Că a plecat spre stele,

Ori păcătos, ori sfânt.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Sub ochii ce-l privesc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum...se odihnesc.

Întins sub cerul înstelat

Privesc spre o mare minune

Că orice stea ce ai creat

E unică și are-un nume.

Realizez înfricoșat

Că sunt nimic pe lângă Tine

Sunt om și-s foarte limitat

Tu ești Palat, eu doar ruine.

Tu ai putere să numești

Un infinit de corpuri lucitoare

Tot ce se-ntâmplă urmărești

Ce-nvie azi, ce mâine moare.

Atât mă cred de important

Când mă compar cu muritorii

Deși-s extrem de ignorant

Pe lângă Cel ce varsă norii.

Nu sunt nimic, un vânt ce trece.

Un val oricât ar fi de mic

Ar reuși să mă înece

Ca-apoi să nu mă mai ridic.

Și totuși Dumnezeul lumii

Ce-are putere nesfârșită

S-a deranjat să mai asculte

O biată ființă necăjită.

Nu am avut în cunoștință

Dragostea Lui cea fără margini

Dar m-a smerit și cu căință

M-am pus să scriu pe-a mele pagini.

Am început cu-a cere milă

Iertare am cerut întâi

Și pe scrisoarea mea umilă

Semnat-am jos: Te rog, rămâi!

Eu L-am dorit în a mea viață

Când am aflat că El era

Acel ce ștergea a mea față

Oricând o lacrimă curgea.

Mi-a spus că le-a uitat pe toate

Orice păcat mi-a fost iertat

Mi-a spus că ele-au fost luate

Și în adânc le-a scufundat.

Mi-a luat orice îngrijorare

Ce umerii îmi apăsa

Simțit-am o eliberare

Văzând cum în pahar vărsa.

Mi-e plin acum, dă peste chiar

De-Atâta bine ce îmi face

Nu merit nici măcar un dar

A pus în sufletul meu pace

Nu-L cunoșteam și l-am aflat

Căci haru-I e atât de mare

Al meu Stăpân e Împărat

Puterea Lui nimeni n-o are.

Fiindcă iubirea-I am primit

Doresc de-acum o viață-ntreagă

Dragostea mea să i-o dedic

Inima mea să Îl aleagă.

Orice ar fi să Îi jertfesc

Cum El făcut-a pentru mine

"Să fie tot ce eu iubesc

Venit curat ca dar din Tine!"

Să fii tot ce-mi doresc vreodată

Ca tot de-aș pierde pe pământ

Să știu că sunt cea mai bogată

De-mi ești alături nu-s înfrânt.

Biruitor voi fi în toate

Dacă eu lupt de partea Ta

Ești Dumnezeu ce totul poate

Și ieri și azi și pururea! 

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Roz,gri,alb

Dar dacă noi vrem albastru? 

Toamna-calmă 

Dar dacă noi dorim energie?

Dacă noi plecăm?

Dacă suntem diferiți? 

Dacă ne rupem,

De culorile pe care ni le-ati impus? 

Voi ați păstrat ordinea culorilor ? 

Vrem să luăm,noi pensula în mănă

Și să zburăm, munții verzi!

Nu pe cei gri, 

Și prin zborul nostru

O să descoperim, pe prima parte 

Persoanele care nu și-au luat paleta în propriile mâini

Iar, pe partea cealaltă

O să descoperim persoane

Care o să-și dorească

Ca ei să ne vopsească aripile 

Cu un roșu intens,

Ca un râu de sânge

Și să ne facă ochii 

Să semene cu rimelul scurs...

Azi,o să vedem

Dacă culorile cu care ne-ați crescut 

Au fost excelente 

Sau...

Dacă au fost doar risipite 

Într-o lume,

În care multe aripi sunt tăiate 

Iar paleta rămâne doar cu trei culori...

Aripile sunt albe...

Alb- puritate,frumos 

Apoi se amestecă puțin, 

Cu un roz, sau cu o altă culoare 

Până la vârsta 

Când o să primim paleta 

Jumătate de aripă este pictată,

Iar cu timpul 

Prin decizia,

Cea care lasă un gol în suflet

Părăsirea celor care mereu ți-au fost acolo,

Acolo, ca să nu-ți strice armonia liniștită 

Din paletă sau din muzică.

Care au încercat să îți țină muzica vie...

Prin aceasta, noi începem să pictăm pe cealaltă,

Unii o să înceapă să picteze cu culorii calme și calde

Alții cu culori stridente 

Iar,când o să ne întoarcem ,

La ai noștri, pentru o perioadă scurtă

Dânșii o să fie...

Mândri sau supărați 

Când o să vadă în ce s-a transformat opera lor.

Nimeni nu poate preveni ,

Nici măcar ei, 

Dacă dăruirea paletei, 

O să fie un lucru bun...

Dar, toți sunt obligați să o facă 

Toți trebuie să vadă cum

Creația lor, opera lor 

Își ia zborul, 

Prima dată...Timid

Apoi energetic, 

Și prin acest zbor, 

Sufletul rămâne...Incomplet.