Nu știu doamne...

Un grăunte oarecare,

De-l semeni el crește mare.

Credința are și ea,

O putere doar a sa.

Deși pare că e mică,

Puterea sfântă a sa,

Poate muta chiar și munții,

Domnul cu puterea sa 

Puterea-i Dumnezeiesca,

Nu-i putere omenească.

E cu pace și iubire.

Crede și va fi cu tine.

Nu-mi place ce este rău,

Nu e de la Dumnezeu.

De domnul ne-am depărtat ,

Când de el noi am uitat...

Ne amintim de Dumnezeu,

La boală și când e greu..

Iar din bunătatea lui,

Fiindcă suntem fii lui ..

Ne iartă neîncetat,

E un tată adevărat.

Iar prin rugăciunea mea,

Domnul îmi poartă grija.

Darul lui nencetat,

Sfințește cu adevărat .

Ne scapă mereu de rău..

Bun e bunul Dumnezeu.

Mulți părinți se duc în lume,

Oare pentru ce anume...?

Pentru bani? pentru avere?

Din necaz sau din plăcere...

Dar un lucru e păcat.. 

Foarte multi, chiar au uitat ..

De ce oare au plecat?

Nu le pasă oare lor 

Dacă sunt de ajutor ?!

Doamne ce mult îmi doresc,

Darul cel Dumnezeiesc 

Pacea și iubirea ta,

Fie bogăția mea.

.

Bogățiile divine ce curg,

Râuri de la tine 

Liniștea, protectia,

Toate doar tu le poți da.

Sunt bogat și fericit,

Cu putere prea mărit,

Și mie-mi ghidezi viața..

Să realizez ceva.

Toți cei care sunt cu mine,

Prin protecție divină,

Și slava lui Dumnezeu 

Apărați ve-ti fi mereu.

Te laud doamne pe tine,

Pentru pace și iubire,

Știu că prin dragostea ta,

Pe noi ne poți vindeca.

Eu afirm și cred convins,

Că tu prin puterea ta,

Vindeci pe aceea care,

Au și ei caiile tale.

Căi divine frumuseti,

Armonie bunătate,

Și gânduri de multă pace 

Sunt din bunătatea ta.

Doamne eu îți mulțumesc 

Pentru toate ce primesc  

Și sunt recunoscător ,

DOAMNE AJUTA TUTUROR.

Mașina mea-i mititica,

Roțile mereu se strica 

Are și un motoraș,

Parca-ar fi un greieraș.

Tăticul meu, deși are,

O mașină mult mai mare 

Ea se strică tot mereu,

Fiindcă umblu eu la chei.

Tăticule sa mă ierți 

Te rog că sa nu mă cerți 

Credeam că mașina ta 

Are-o cheie că a mea.

Doamne, Doamne mult ne dai,

Multă bunătate ai.

Ne ajuți întruna mereu,

Totdeauna când e greu.

Noi uităm a te chema,

Duhul sfânt este paza,

El se roagă pentru noi,

Te cheamă Doamne la noi,

Iar prin bunătatea ta,

Ne salvezi din nou viața.

Și când necazul iar vine, 

Dumnezeu e iar cu mine ,

Grija ce-o  poartă mereu,

O are doar Dumnezeu,

Primit în inima mea,

Arată iubirea sa .

Căci are credință mare,

Multă pentru fiecare.

Să fim iubitori mereu,

Așa cum e Dumnezeu.

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.

Am lăsat o foaie goală
mă tot așteaptă de astă-vară,
mă tot așteaptă să viu
pe cărarea ce încerc să o scriu.

E așa nerăbdătoare
eu parcă n-am chemare
sufletu-mi în pustiu
atunci când va fi... e deja prea târziu.

Și as face atât de multe
atâtea nenumârate putute
să o iau sub un copac
să-i destănui tot ce țin de un veac.

Iartă-mă speranță
caci prea greu mă pot porni
n am putere încă să ajung la tine,
dar mai stai înc-o zi.

Strigăte

Afară-i iarnă, frig

În casă-i cald și bine

Se-adună toți la masă

Nu uită să se-nchine

Copiii merg la joacă

Au zâmbete senine

Se umple casa toată

De glasuri cristaline

Nimic nu îi apasă

Toți râd cu voioșie

Nu știu că a lor casă

E-o coală de hârtie

Se-aude-ntâi un muget

Urlând fuge pământul

Se scutură icnind

Strigăte cară vântul

Se năruie trosnind cutiile fragile

Căzând au pustiit familii și cămine

Hoția le-a zidit din furturi inutile

Le pasă de nimic, le pasă doar de sine

Le-a luat mintea și sufletul arginții

Îi strigă din țărână și părinții

Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții

Îi strigă din ruine urma vieții

De strigătul pământului nu-i doare

De strigătul copilului ce moare

De strigătul părintelui cu jale

Doar setea de putere nu mai moare

Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023 

Am rătăcit, Doamne,

nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.

Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,

căutând glasuri care mângâie fără să mustre.

Am coborât în tăceri grele,

unde nu mai știam ce-i lumina,

și ce-i doar o umbră travestită în bine.

Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.

Mi-am clădit drumuri din visele mele,

dar toate duceau spre pustiu.

În zadar mi-am ridicat semne -

niciunul nu purta Numele Tău,

dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.

Și, când m-am rușinat de faptele mele,

Tu, nu Te-ai rușinat de mine,

ci m-ai lăsat să mă apropii,

chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.

Doamne,

nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,

și fă din suferința mea o jertfă curată,

și o răbdare care Te așteaptă

până la capăt.

Ce-ar mai conta ? că e azi sau data viitoare

Tot acolo ajungem, în lagărele arzătoare

Chiar de-ar fii și o lacrimă de fericire

N-ar putea estompa tot focul de nenorocire

Căci nici de inima ar răcnii un cântec de slăvire

N-ar vindeca tot chinul din privire

Cum nici soarele nu-ncălzește inimile tuturor

Așa nici mângâierile tale nu vindecă un suflet temător

Zădarnic-ncerci să vindeci chipul unui lut

Dacă fiind spart, mii de cioburi s-au pierdut

Tot acolo ajungem, în iadul celor care n-au pierit

Căci de sângele celor iubiți ne-am murdărit

Doar o clipă să mă vezi zâmbind în taină

N-ai putea să afli toată suferința ce-o port de vină

Și nici gândul negru ce mă-npinge spre răposare

Peste rănile deschise presărate c-un strop de sare

Tot acolo ajungem, în eternul infern

Sau înălțându-ne spre un rai ceresc , nu pot să concern

Nici zece vieți de-ar fii nu ne-am putea întoarce

Pe vasul celor fără de prihană, că n-are nimeni să ne îmbarce

Geamu-mi deschid spre tine, toamnă

Și tare-aș vrea mai mult să povestim,

Și poate îți ghicesc într-o cafea amară

Să afli pe ce banii puțini, ni-i cheltuim. 

În fiecare an îmi furi căldura soarelui

Și mi-l trimiți așa departe de pământ,

Te lauzi că ne aduci bogății în cămară

Dar fără apa cerului, făina n-o frământ. 

Iată de ce te-am invitat s-avem o vorbă

Să-ți spun că doar în patru formați anul,

Așa că fiecare anotimp, are valoarea lui

Iar  de lipsește unul..gol îmi e hambarul. 

A înțeles părerea mea și-n casă a intrat

Am discutat vrute-nevrute...făra ghici, 

Un ceai fierbinte a cerut, că e puțin răcită

Am râs și acceptat..doar puturoșii îs calici.

 Mâna ne-am strâns și am rămas amici

Și-am stabilit să ne-ntâlnim mai des,

Și fiecare anotimp să-l prețuim, iubim

Ne-am despărțit, urându-ne...succes!